Săracele țări bogate

                                                                                          Prof .dr Radu Moga Mânzat

Ca în fiecare toamnă, ni se flutură prin față cu un iz de mândrie, ca fiind un succes al politicii autorităților și al învățământului românesc, numărul din ce în ce mai mare al studenților români care învață peste hotare, în țări ca Franța, Marea Britanie, Danemarca, SUA, Germania, Austria ș.a. În fapt, lucrurile stau exact invers: țările respective au motive de mândrie, nu noi. Afirm chiar că, la o analiză mai onestă reiasă că asistăm la una dintre cele mai uriașe și abominabile afaceri transfrontaliere, menită să spolieze România nu numai de posibilele sale capacități intelectuale și creative de top ale anilor următori, dar și de foarte importante prezente resurse materiale. O să încerc să mă explic, pentru cei ce vor să privească fenomenul în față. Nu pentru cei interesați în menținerea status quo-ului acesta, prefăcându-se că nu înțeleg cum stau lucrurile de fapt și cât de mult rău fac României.

Afirm că este o uriașă afacere profund dăunătoare pentru cetățenii României, dar foarte profitabiă atât pentru universitățile occidentalle (care nu fac nimic fără un profit în final), cât și pentru guvernanții și oamenii noștri politici. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , by

FEBRA PORCINĂ AFRICANĂ (Pesta porcină africană)

 

                          -unele considerații privind istoricul, importanța, etiologia,

                     caracterele epidemiologice, diagnosticul, profilaxia și controlul-

                                                                                                                                Prof. dr. Radu Moga Mânzat

Pesta porcină africană (PPA), a fost semnalată inițial în Kenia și cunoscută la început sub denumirea de Boala Montgomery, după numele celui care a identificat-o pentru prima dată, în anul 1909. Denumirea latină de Pestis Africana Suum a fost tradusă în diverse limbi,ca : Peste Porcine Africaine (fr.), Africanische Schweinepest (germ.), Pesta Porcină Africană- (rom) etc., cu excepția limbii engleze, în care a fost publicată de la bun început – dar, din motive obiective, numai în 1921, deci după 12 ani- sub denumirea de African Swine Fever (ASF), de către Eustace Montgomery. Astăzi, aceasta este denumirea folosită în mai toate lucrările științifice de specialitte, ca și în toate documentele oficiale ale organizațiilor profesionale internaționale

ASF este o boală infecțioasă virotică specifică porcinelor domestice și sălbatice de toate vârstele, foarte contagioasă și foarte gravă – probabil cea mai periculoasă și păgubitoare boală a porcinelor-, capabilă să producă în focarele noi de boală la porcii domestici o mortalitate de până la 100%.

Prezenta lucrare nu se dorește a fi încă o monografie a bolii, pe lângă cele câteva sute care există deja în literatura internațională, recente și extrem de elaborate, cu atât mai mult cu cât, studiindu-le, se poate concluziona că, în ultimele două decenii, din păcate, cu excepția etiologiei, cercetările nu au aportat descoperiri de natură să conducă esențialmente la modificarea opticii asupra acestei boli. De mai mare oportunitate pare sublinierea câtorva achiziții mai noi ale cercetării în domeniul diagnosticului de laborator și comentarea noilor observații epidemiologice privind modalitățile de transmitere a bolii, cu trimitere la situația nou-creată în jud.Satu Mare, dar și avansarea, la modul sugestiv, a unor ipoteze proprii, bazate pe datele din literatură. (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , by

Observații privind noua fază a arivismului de partid și de stat

L-am auzit pe Traian Băsescu enunțând o teorie interesantă, dar pe care nu o împărtășesc, cum că nu generalul Coldea ar fi creierul care a gândit sistemul mafiotoid de la noi, ci dl. Maior, pentru că nu un cap de general, ci numai un cap de politician ar fi putut să conceapă un plan atât de vast, care să cuprindă cele mai potentate persoane (nu personalități) din toate structurile puterii: CCR, parlament, guvern, securitate, procuratură, poliție, etc., provenite în principal din partidele politice sau dintre oamenii de afaceri cu dare de mâmă. Pare plauzibil, pentru că îi vedem limpede cum au încins cu toții o horă mare, pe deasupra constituției și a codurilor, ținându-se stâns de mână, pentru ca nu cumva căderea unora să atragă după sine prăbușirea întreg eșafodajului. Unde greșește Traian Băsescu este atunci când crede că “ numai creierul unui om politic putea concepe un asemenea plan”. Este vorba de concepția multimilenară cum că numai în spatele unei personalități providențiale, care inspiră forță, siguranță și iscusință se vor alinia cuminți și slugarnici toți ariviștii, indiferent de poziția și pregătirea profesională și socială, de opțiunile politice, de naționalitate, sex etc., chiar dacă sunt conștienți de nimicnicia conducătorului. Acest lucru a fost valabil de-a lungul timpului, indiferent de etapa istorică. Cezarul, regele, împăratul, generalisimul, fürerul sau președintele, au trebuit să posede asemenea însușiri pentru a fi recunoscuți.

Astăzi însă lucrurile s-au schimbat mult. Cel puțin în România, că nu știu cum o fi prin alte țări. Observ că nu mai putem vorbi de un pol de putere reprezentat de o persoană sau chiar de un mic grup de persoane. Acuma vorbim de un ”sistem”, deocamdată de nimenea prea bine definit.Așa-zisul sistem este numai aparent condus la un moment dat de cineva anume, care ar gândi toate mișcările. De fapt, astăzi cred că deciziile importante nu mai sunt luate întotdeauna de vreun monom, binom sau trinom, ci numai punctual, în anumite momente, pentru că -așa după cum s-a văzut- atunci când anumite persoane considerate principali factori de decizie au clacat, sistemul a funcționat mai departe imperturbabil.

Într-un articol anterior eu am avansat o explicație proprie acestui fenomen nou, pe care o reafirm ca plauzibilă. Conform acesteia, consider că suntem martorii și trăitorii unei etape perfecționate, mult superioară celei cunoscute în istoria unor țări ca fiind perioada mafiotă.

Conform explicației mele, din toate timpurile la noi -dar presupun că nu numai- a existat un anumit fragment procentual de cetățeni înrudiți genetic prin faptul că posedă aceeași anomalie cromozomială, din cauza căreia sunt neonești, disprețuiesc munca și competența, sunt lipsiți de caracter, șmecheri, perfizi, dornici de putere și înavuțire în detrimentul celorlalți, pe scurt niște impostori, pe care eu i-am definit prin termenul generic mai elegant de ariviști, categorie de cetățeni care chiar fără să se cunoască, se recunosc între ei, se atrag și se susțin instinctiv în societate. Se recunosc chiar de la distănță cu ajutorul unui simț propriu numai lor, asmănător feromonilor cu ajutorul cărora unele animale se recunosc între ele, și a căror existență nu este percepută și de alte animale. Tot așa cum nici cetățenii obișnuiți nu sesizează existența genei buclucașe la ariviști, lăsându-se seduși cu ușurință de propaganda lor ichoroasă. Cu timpul, prin cooperare, în fruntea societății se selectează în funcțiile cheie aproape exclusiv indivizii cu apartenență la categoria respectivă, posesori ai genei arivismului.. Mă tot întreb: Oare cine, cînd și cum va mai putea îndrepta această situație care se tot gomflează? Pentru că sunt deja extrem de mulțiti ariviști, împăienjenind ca o gigantică tarantulă toate domeniile vieții sociale, economice, politice,culturale etc. Dacă cineva mai așteaptă să apară o persoană providențială, capabilă să salveze ambarcațiunea în care ne aflăm și care a început să ia apă, se înșeală. Pentru că, chiar dacă ar apărea vreun asemenea curajos imaculat, în cel mai scurt timp ar fi făcut troacă de porci de către ariviști (nota bene, fără să mai fie nevoie să se adune pentru a conspira în acest scop). Ar fi împroșcat cu așa de mult noroi, încât nimenea și nimic nu l-ar mai putea spăla vreodată.

Și totuși o speranță există. Ea vine din faptul că masele de alegători nu mai sunt ”niște idioți folositori”, cum îi socotea Lenin. A apărut o nouă generație, în rândul cărora procentul membrilor greu de manipulat este tot mai mare și care nu mai sunt debitorii compromisurilor lor anterioare, care pot gândi liber și care au tot mai puține motive să se teamă pentru viitorul lor. Aceștia nu mai au neapărat nevoie de o figură proeminentă care să le deschidă ochii și să le arate drumul (de cele mai multe ori convenabil doar pentru sine). Sunt oameni care gândesc corect cu propriul lor cap și sunt capabili să acționeze din proprie inițiativă, așa cum s-a văzut cu protestul la Ord. 13  Sper să crească vertiginos numărul lor, ca un antidot la ”hora ariviștilor” (nota bene, și proștii gândesc cu propriul lor cap, dar cu ideile altora)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Errare humanum est, perseverare diabolicum

 

Deja toată lumea a sesizat că direcția în care ne mișcăm nu este bună, în ceea ce privește alimentația noastră zilnică, din ultimii ani. Dar tare puțini sunt aceia care intuiesc și cam care ar putea fi calea ce bună. Și mai puțini sunt cei ce intuiesc cauzele care au condus la situația actuală. Presupun că și eu mă număr printre aceștia din urmă.

În primul rând vreau să precizez că problemele cu care ne confruntăm nu ne sunt specifice. Ba cred chiar că locuitorii SUA și ai UE sunt și mai afectați decât noi. Procentul de supraponderali, al pacienților cu boli metabolice și neoplazice este chiar mai mare în SUA și unele țări UE decât în România. Așa că justificarea cum că ”noi nu facem decât să urmăm examplul unor țări mai avansate decât noi”, este o prostie. Nu tot ce fac occidentalii este foarte bine și demn de urmat. Unle lucruri greșite le fac dumnealor constrânși de împrejurări. Ca de exemplu: Din cauza creșterii continue a costurilor cu forța de muncă, s-a trecut masiv la industrialiarea și intensivizarea exagerată a agriculturii, ceea ce a devenit posibil prin introducerea în toate sectoarele agriculturii a progreselor continue înregistrate în domeniul mecanizării, automatizării, electronicii, ca și al geneticii și nutriției. S-a ajuns astfel ca 3-4% din populația unor țări să poată să hrănească restul de 93-94% de concetățeni și să mai și exporte (nu este cazul nostru). Nu se mai ține cont de faptul că atât plantele cât și animalele sunt organisme vii care au unele necesități proprii, ce rezidă din relațiile cu mediul în care s-au format de-a lungu timpului. Ca o consecință a industrializării și intensivizării agriculturii, a apărut și nevoia dezvoltării unor rețele centralizate de comercializare angro a produselor. Au apărut magazine uriașe, gen supermarket sau hypermarket, în care poți găsi totul, de la pioneze la mese de biliard, de la sutiene la avogado, de la zacuscă la savarine sau de la pate de ficat și chiftele, la lapte pasteurizat și brânză telemea. Dar, pe câtă vreme asemenea supermagazine atotcuprinătoare se justifică în cazul produselor nealimentare, consider că în cazul produselor alimentare este o mare eroare, care pe termen mediu se va solda cu repercusiuni ireparabile pentru sănătatea consumatorilor. Voi încerca să mă explic în continuare.

Se rulează cantități imense de produse alimentare, care necesită depozitare pe termen relativ lung și care zac apoi și în vitrinele magazinelor mult timp. Dată fiind rapida perisabilitate naturală a produselor alimentare – în general de ordinul zilelor-, în noile condiții, din păcate, conservarea lor a devenit o problemă crucială, deoarece în majoritatea cazurilor, de la momentul producerii și până când alimentele sunt puse la dispoziția consumatorului, de regulă trec luni sau chiar ani de zile. De aici nevoia imperioasă de conservare sigură pe termen lung al alimentelor. Aceasta se poate face prin mai multe procedee: pasteurizarea, adăugarea de conservanți, congelarea, refrigerarea alimentelor ca atare sau în cutii metalice, de plastic, carton, în borcane etc. Cert este însă că toate metodele de conservare degradează calitățile organoleptice și nutritive naturale ale alimentelor. Denaturarea aspectului și a gustului se corectează apoi prin adăugarea de numeroși aditivi, care mai de care mai nocivi pentru sănătate, dar care sunt admiși totuși în baza argumentului că în doze reduse s-ar fi dovedit că sunt tolerați de organismul uman. Fără a se avea în vedere însă efectul cumulativ în timp sau cel prin însumarea cu acțiunea și a aditivilor din celelalte alimente, consumate concomitent. Să nu uităm că, în prezent, peste 85% din totalul alimentelor pe care le consumăm noi provin din marea industrie alimentară (de la noi și mai ales din import) și sunt tratate cu nenumărați consevanți, dintre care probabil că cei mai dăunători sunt conservanții antimicrobieni. Dar aceștia distrug inclusiv flora bacteriană intestinală normală și utilă, în favoarea florei rezistente, dăunătoare. Ne mai mirăm atunci de unde atâta cancer de colon și un noian de alte afecțiuni, care parcă au explodat în zilele noastre? Aprovizionarea magazinelor de desfacere se face din depozite supracentralizate, care nu rareori satisfac cererea unităților de desfacere aflate la distanțe de mii de kilometri. Nu mai discutăm acum despre costurile imense suportate în ultimă instanță de către consumatori pentru transporturile respective – carburanți, uzura mijloacelor de transport și refrigerare, salarii etc- despre poluarea atmosferei de către trailerele gigante care rulează non-stop distrugând șoselele de la sud la nord și de la est la vest și invers.

Ne preocupăm acum doar de degradarea calităților naturale ale alimentelor, de daunele și pericolele majore pe care le incumbă – în mod deosebit cele moderne- pentru sănătatea consumatorilor ( și chiar asupra urmașilor consumatorilor), dar nu mai puțin și de frustrarea pe care o resimțim atunci când, în locul gustului pe care ni-l sugerează minunatele fotografii ale alimentului de pe ambalaj, ne trezim pe papilele gustative cu un gust neplăcut de plastilină, de plastic, de lut sau pur și simplu de un material insipid, fără legătuă cu gustul original, nici chiar atunci când este imbâcsit cu sutele de amelioratori și mirodenii, prezente și ca atare, pe rafturile magazinelor.

E timpul să ne întrebăm din nou: Care este cauza profundă pentru care suntem obligați să tolerăm toate acestea? Răspunsul este simplu și clar: Din dorința de eliminare a forței de muncă manuală (costisitoare) prin mecanizarea și automatizarea la maximum a tuturor proceselor de producție și desfacere, în toate etapele. Ca și din dorința de a artificializa procesele de producție și de a consuma trufandale în extra sezon. Există vreun remediu la toate acestea? Desigur, cu condiția să ne lăsăm ghidați de bunul simț și să facem un pas înapoi atunci când constatăm că am greșit. O tentativă în acest sens a avut, după câte s-a vorbit, Dinu Patriciu, prin înființarea unei vaste rețele de minimagazine de cartier, numite UNICARM, destinate să satisfacă nevoile bătrâneilor din apropiere, făra putința de a se deplasa cu mașinile spre moluri sau alte supermagazine. Tentativă parțial reușită și parțial eșuată, pentru că nu se referă decât la facilitarea desfacerii către consumatorii mai neajutorați, fără să rezolve problema calității produselor alimentare vândute. Acestea sunt produse tot pe scară industrială și sunt distribuite tot centralizat (cu puține excepții), în același fel ca si în cazul marilor supermagazine, și cu aceleași dezavantaje, enunțate mai sus.

Subliniez că sistemele centralizate excesiv, de producere și desfacere a produselor alimentare în România ne distrug, încet dar sigur, micii producători autohtoni și ne aruncă definitiv în negura uitării toate tradițiile noastre sănătoase, dobândite cu trudă de-a lungul milenarei noastre existențe. Am convingerea că, dacă cineva ar face un studiu serios, care să ia în consideraare absolut toți factorii împlicați, pro și contra sistemului modern importat fără discernămânr din Occident, versus modelele tradiționale de producere și desfacere a alimentelor, la nivel loco-regional, ar reieși cu pregnanță avantajele modelelor tradiționale, nu numai din punct de vedere calitativ și social, dar chiar și din punct de vedere economic. Desigur că acest pas făcut spre înapoi nu necesită și renunțarea la anumite progrese care s-au făcut în ceea ce privește ambalarea, prezentarea, refrigerarea, taxarea, controlul etc. Esențial ar fi să se asigure conservarea metodelor tradiționale de producere, prelucrare și conservare a alimentelor, cu desfacerea în zone pe cât se poate mai restrânse, și cu încurajarea micilor producători pe toate căile posibile. Încercările făcute de către uni întreprinzători, în special din domeniul turismului, mi se par insignifiante.

Știu că această concepție poate fi socotită anacronică de către cei ce se vor moderni, dar care nu pot vedea lucrurile în perspectiva anilor viitori, decât numai dacă vor afla că și occidentalii s-au decis să își revizuiască direcția de dezvoltare, deși, tare mă tem că pentru ei este deja cam târziu.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Din nou despre studiile doctorale și plagiat

  Iată un subiect la care toată lumea se pricepe, ca la fotbal și agricultură. Evident că cei mai vocali sunt cei ce nu pot fi bănuiți că ar fi ”comis„ ei însiși redactarea vreunei teze de doctorat. Este clar că deocamdată nici măcar nu au citit vreuna, dar ei știu totul despre ceea ce este, despre ceea ce ar rebui să fie, despre ce nu este și nu ar trebui să fie o teză de doctorat. Ei știu sigur dacă o teză este originală sau nu, dacă a fost plagiată sau ba și câte rânduri dintr-o teză trebuie să fie identice sau similare cu cele dintr-o altă teză pentru a se stabili că avem de-a face cu un furt. Bunăoară, dacă cineva și-a propus să facă un studiu despre -să zicem- eficiența Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (observați că numai cu denumirea am și ocupat un rând) și face greșeala să enunțe această denumire de mai multe ori pe parcursul studiului, poate fi acuzat de plagiat (furt) dintr-o altă lucrare, dacă un soft antiplagiat constată existența aceleeași denumiri (cea scrisă cu italice) de mai multe ori și într-o altă lucrare, cu preocupări similare. După care mai trebuie doar numărate rândurile ”identice” și calculat pe această bază procentul de lucrare plagiată ! Simplu, nu? În realitate rezultatul unui test cu oricare soft antiplagiat nu are valoare mai mare decât are -de exemplu- testul cu detectorul de minciuni în instanță. Excepție fac cazurile -rare- când sunt preluate ”ad litteram” zeci sau sute de pagini sau de paragrafe dintr-o altă lucrare, fără citare (în nici un caz nu discutăm despre rânduri). Dar și atunci trebuie avut în vedere locul unde au fost plasate paginile respective, pentru că dacă au fost incluse în prima parte a lucrării, sub un titlul generic ca de exemplu cel de Cercetări sau date bibliografice este vădită lipsa de intenție de plagiat, iar dacă sunt incluse printre observațiile care fac obiectul celei de a doua părți, sub titlul de Cercetări proprii sau originale este cu totul altceva.

Eu sunt de acord cu ceea ce se spune, că este foarte probabil că cea mai mare parte a lucrărilor de doctorat elaborate în țara noastră în ultimul sfert de veac au practicat la greu tehnica plagiatului, la unele fiind vorba de însușirea prin copiere a multor zeci de pagini din lucrările altora, dar eu adaug că plagiatul trebuie privit doar ca cel mai elementar criteriu de dovedire a lipsei de autenticitate a unei lucrări științifice. La această situație s-a ajuns numai pentru că timp de douăzeci și ceva de ani nimenea, dar absolut nimenea, nu și-a pus problema plagiatului, și asta pentru că toată lumea știa că nu se verifică nimic și că oricum cărțile din cărți se scriu (cum spunea într-un senat un profeor-decan, la care m-am referit deja într-un eseu anterior de pe blogul meu). Totul s-a desfășurat la pachet cu furtul a orice avea valoare în România: fabricile, pământul, casele, pădurile etc., plagiatul fiind considerat însă ca un furt atât de minor, în comparație cu celelalte, încât nici nu era luat în seamă. Acuma lucrurile s-au schimbat, în sensul că plagiatul a fost reevaluat ca un fapt deosebit de reprobabil, dar care este folosit deocamdată doar ca o măciucă devastatoare în lichdarea adversarului politic. La ora actuală stabilirea delictului de ”plagiat” mai depinde încă de ce hram poartă cei ce sunt numiți în comisia de analiză și -mai ales- de cine sunt cei ce numesc membii comisiei de analiză. (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , by

Interdependențe dintre globalizare, creșterea demografică, degradarea mediului ambiant și calamitățile naturale.

 In lipsa unui interlocutor interesat, îmi face plăcere uneori să discut cu mine însumi, în încercarea de a-mi limpezii gândurile. Mai ales în anumite perioade când mă obsedează unele întrebări referitoare la diverse fenomene ciudate, cărora nu le pot da o explicație cu ajutorul judecății mele prea mult timp tributară unei baze de date trăite și în mare măsură perimată. Da, am senzația că trăiesc într-o cu totul altă lume, pe care nu o recunosc, o lume care se bazează pe alte valori și care se conduce după alte criterii, cu totul străine mie, pe care nu le înțeleg. Și pentru că totul este în permanentă schimbare, îmi place să-mi aștern gândurile sub forma unor eseuri, pe care să nu le uit și pe care să le recitesc mai târziu, mirându-mă cum de a fost posibil să gândesc astfel cândva. Scriu deci în primul rând pentru mine, dar nu mă deranjează dacă cele scrise le citește și altcineva,- referindu-mă în special la cercul relativ constant al vizitatorilor site-ului și ai facebook-ului meu.

Iată, de pildă, de multă vreme mă preocupă, în momentele mele de cugetare, care oare să fie explicația pentru faptul că omenirea adesea adoptă hotărâri absolut adacadabrante, care sfidează cele mai elementare percepte ale logicii, aflate inclusiv la îndemâna minții celor dotați cu cele mai primitive exerciții de gândire. Asta în pofida faptului că societatea dispune de destule minți luminate, de spirite deschise, de mari personalități dotate cu multă inteligență, dar la a căror dreaptă cumpănire nu se apelează. Aș putea da sute de exemple în care hotărâri luate la cel mai înalt nivel, ca și la nivelul unor organisme locale, îmi inspiră imaginea unor tauri care se îndreaptă cu toată forța, cu capul înainte, spre un zid gros de beton, pe care nici măcar nu flutură vreun steguleț roșu care să le justifice îndârjirea.

Haideți să luăm un exemplu concret. Suntem cu toții asaltați zilnic de știri din ce în ce mai insistente, mai alarmante și mai deprimante despre fenomenele meteorologice extreme, ca inundații sau secete prelungite cauzatoare de moarte prin inaniție a oamenilor și animalelor, creștere a nivelului mărilor și oceanelor, furtuni și uragane ne mai văzute, despre epuizarea rezervelor de hidrocarburi – generatoare de criză energetică-, sau despre marile migrații a unor întrgi popoare, în fața cărora este clar că actualmente, și mai ales în viitor, Occidentul este absolut neputincios, despre escaladarea climatului de război și amenințări tot mai stăruitoare cu atacuri nucleare, despre extinderea pericolului de îmbolnăvire în masa a populațiilor ca urmare a abuzului de aditivi alimentari și furajeri de care se pare că este tot mai greu (spre imposibil) să ne ferim, despre diminuarea rezervelor de apă potabilă și foarte multe altele, a căror enumerare exhaustivă mi-ar lua prea mult timp. Desigur că se pun și întrebări pertinente privind cauzele generatoare pentru fiecare din aceste calamități în parte, și specialiștii caută și găsesc explicațiile așteptate, dar cei mai mulți pun încălzirea globală la baza tuturor, sau aproape a tuturor relelor. Până de curând, încălzirea globală a fost considerată de unii doar ca un fenomen natural implacabil, ciclic sau aleator dar, mai recent, cam toată lumea recunoaște că este vorba în principal despre rezultatul activităților umane. Există și o categorie restrânsă de mari decidenți total neinformați, ca de exemplu domnul Donald Trump, care consideră că încălzirea globală este numai o farsă sau un moft. Dar care ar putea fi cauzele probabile ale încălzirii globale? (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , , by

Cugetări privind evoluția societății umane în noile condiții.

 

Între degradarea mediuluin de viață de pe Terra, globalizare și explozia demografică există o legătură indisolubilă și permanentă. O consecință a acestora, dar în același timp și o cauză, este adâncirea permanentă a polarizării sociale. Nu se pricepe că oricum o dăm la întors, adevărul rămâne că dintotdeauna oamenii foarte bogați au trăit și trăiesc încă în primul rând de pe urma muncii celor săraci. Pentru fiecare om bogat sau foarte bogat trebuie să trudească mulți sau foarte mulți oameni săraci, indiferent de țara în care trăiesc aceștia din urmă. Faptul că oamenii bogați și cei foarte bogați pot să trăiască astăzi, mai mult decât în trecut, pe seama celor săraci, a devenit posibil datorită globalizării. Se invocă exemplul unor țări în care și clasa de mijloc este formată tot din oameni ”avuți”, dar nu se recunoaște că în astfel de țări și aceștia trăiesc, parțial și indirect, tot din truda celor săraci, dar a celor săraci din țările subdezvoltate, ceea ce a devenit posibil prin anumite mecanisme ce țin tot de globalizare. Fac precizarea că aici, prin termenul de ”săraci”, în lipsa unui alt termen mai adecvat, îi cuprind atât pe cetățenii cei mai oropsiți, cât și pe cei ce au un loc de muncă ce le asigură un nivel de viață la limita decenței, dar fără posibilitatea de a face și ceva economii din munca lor. Nu trebuie să fim nici marxiști, nici comuniști, pentru a observa că direcția în care se merge este catastrofică. Politicienii, sociologii, economiștii și toți oamenii de știință știu asta dar ridică neputincioși din umeri, pentru că situația este cu totul nouă, iar ”expertiza” specialiștilor nu ajută la formularea niciunei rețete tămăduitoare. Oricâtă indignare sau mirare aș stârni, eu cred că plus valoarea o realizează aproape exclusiv cei ce muncesc, din clasele săracă și de mijloc, direct sau indirect, cu eficiență diferită, în timp ce investitorii nu fac decât să își însușească cea mai mare parte din această plus valoare, sub formă de dividende din profit, pe care și-o trec în conturile personale. Cu timpul bogații devin tot mai bogați iar săracii devin tot mai săraci sau rămân la fe de săraci. Să luăm un exemplu minimal. Dacă un investitor străin – unic acționar- investește 100 milioane euro într-o țară subdezvoltată sau în curs de dezvoltare, după darea în funcțiune a investiției poate să realizeze ușor un beneficiu personal anual de cel puțin 5 milioane euro (5%). Aceasta însemnează 50 milioane în 10 ani !. Constatăm că la bilanțul de la finele deceniului investitorul devine fericitul deținător al unui capital de 150 milioane, iar în 20 de ani valoarea investiției se dublează, ajungând la 200 milioane, fără să-și fi „pierdut” timpul cu afacerea respectivă, adică fără să se fi rupt muncind – munca fiind treaba angajaților-, în timp ce angajații săi au trudit din greu pentru a menține afacerea patronului pe linia de plutire, asigurându-și astfel, desigur, și veniturile lor personale, în cvantumuri diferite, dar în general doar undeva la limita decenței. Dar după 40 de ani, vă puteți închipuii cum ar arăta lucrurile? Si astfel diferențele dintre bogații investitori și angajații lor devin în mod inevitabil tot mai mari și implicit tot mai greu suportabile. Oare până unde se poate înainta astfel, în linie dreaptă? Cunoaște cineva răspunsul? Eu unul cunosc numai unele legi universal valabile, printre care și principiile mecanicii newtoniene, pe care de-a lungul timpului mulți filozofi le-au transpus în societate. Dacă vrem să ne referim la masa mare a celor ce trăiesc excusiv din munca lor, ca la o forță, și la numărul restrâns al investitorilor, ca la o  altă forță, atunci, conform primului principiu, al inerției, creșterea oricăreia dintre cele două forțe sociale se va opri sau va fi deturnată numai atunci când i se va opune o altă forță, iar cel de al treilea principiu spune că acțiunii oricărei forțe (sociale, în acest caz) i se va opune în mod obligatoriu o altă forță, (cel puțin) egală dar de sens contrar. Dacă ar fi să acceptăm ca valabilă transpunerea acestor principii mecaniciste în viața socială, nu ne-ar mai rămâne decât să ne întrebăm care ar putea fi acele forțe, când și în ce fel ar putea ele să acționeze. Evident că în viața socială lucrurile sunt mai complicate, fiecare dintre cele două forțe principale în discuție fiind în realitate câte un vector format prin însumarea mai multor activități concurente, de magnitudini și direcții diferite.


Posted in Cugetari/Reflectii by

Când Legea cererii și a ofertei operează în învățământul superior….!

 

                                                Publicat, în modul cel mai inutil cu putință, în 17.11.2015 și republicat astăzi   29.11.2016 , cu mici adăugiri, dar rămânând la fel de actual și de inutil.

             Asupra faptului că învățământul superior din România a suferit după anul 1990 o permanentă degradare, nu se mai îndoiește nimenea. Din păcate nu sunt semne nici acuma că această decădere tinde să se oprească, ci dinpotrivă, că se adâncește. Acesta este motivul pentru care m-am străduit să înțeleg care să fie explicația, iar concluziile mele, care poate că nu sunt cele mai corecte, le împărtășesc în continuare celor cărora, la fel ca mie, le pasă. Corifeii trecerii de la economia planificată socialistă la economia de piață capitalistă au considerat (sau s-au prefăcut a înțelege astfel), că economia de piață cuprinde toate domeniile vieții sociale, fără nicio excepție. Au fost incluse de-a valma cu economia, fără niciun discernământ, diversele domenii ale științei și culturii, artele, educația, cercetarea și credința, fiind supuse acelorași reguli rigide ale obligativității profitului, dar nu a oricărui profit, ci preferabil al profitului pe termen scurt. Și, ca să înțelegem ce a urmat, propun să ne oprim, de această dată, asupra modului cum a operat, și mai operează încă, Legea cererii și a ofertei, în învățământul superior din România. Precizez că prezentele reflecții nu au altceva la bază decât discuțiile neoficiale pe care le-am purtat cu foarte numeroase  cadre didactice universitare, cunoștințe personale, din domenii diferite ale învățământului superior. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii by

Moarte ursuleților!

                                                                                                                                                  October. 19.  2016
Recunosc că m-a marcat mult clipul cu ursulețul de la Sibiu. Nu aș fi crezut că este posibil așa ceva. O mulțime de oameni, majoritatea polițiști și jandarmi, hăituind un ursuleț drăgălaș, flămând și teribil de speriat, care fugea înebunit de frică , cât mai departe de ceata de voinici dezlănțuită. Ne cunoscând topografia orașului pentru a găsi cât mai repede vreo străduță de ieșire din oraș spre pădure, unde credea el că este cel mai departe de vitejii urmăritori ? Pe acoperișuri!. Cât mai departe și cât mai sus. Chiar pe coama acoperișurilor. Numai că acestea erau foarte alunecoase, așa că a încercat să coboare și să o rupă la fugă. Degeaba, urmăritorii erau pe urmele lui. Atunci a încercat să se ascundă într-un ghiveci cu flori. A fost repede reperat și amenințat de vacarmul urmăritorilor care se apropiau, așa că, disperat -și asta m-a impresionat cel mai mult- s-a ridicat pe labele din spate încercând să se cațere cu ghearele pe zidul neted alăturat! Încercare desigur imposibilă, dar fatală pentru ursuleț, pentru că astfel a devenit o țintă bună pentu pușcoacele apărătorilor ordinii publice. În acel moment, după aproape trei ore de hăituială, pușcoacele au răsunat și mititelul a căzut secerat. În ghiveci, printre florile pregătite parcă anume să îl reprimească în sânul naturii atât de generoasă cu noi, cei ce nu o merităm.. După asta s-a așternut liniștea, iar biruitorii și-au îndreptat mândri atenția spre șeful lor, care dăduse ordinul de exterminare, și din parea căruia desigur că așteptau acum laude binemeritate pentru vitejia lor. Am aflat că seful poliției, ne având încredere în lunetiștii lui, ar fi dat chiar ordin ca, pentru siguranță, fiara să fie călcată cu mașina. Acesta nu a recunoscut, dar a demisionat. Pentru mine, care nu am fost martor la toate acestea, apare clar că bietul ursuleț căutase înebunit vreo străduță pe care să o tundă spre pădure. Trebuia numai să fie lăsat în pace să o găsească.
O părere mult mai avizată decât a mea a fost solicitată marelui vânător român, spaima urșilor și mistreților din România, ca și a leilor din Africa, tenismenul Ion Țiriac, acest Tartarin din Tarascon brașovean care, după ce s-a întors cu un milon de DM din Germania după Revoluție, pentru a sprijini poporul român cu sfaturi, explicându-le cum se pot face bani în România, noile condiți, a exemplificat totul practic, lipindu-și la milionul cu care venise în Romînia, încă un miliard de euro. Așa că Tartarin Brașoveanul și-a încheiat răspunsul la întrebarea reporterului, legat de episodul de l Sibiu, pe un ton sentențios cu: ”Sigur că da dom’le, trebuia împușcat, pentru că era o sălbăticiune!!” Ați priceput? Eu abea acuma îmi explic eforturile D-lui Tartarin de a stârpi sălbăticiunile de pe meleagurile Patriei, care nu au ce să caute umblând libere de colo până colo prin păduri, pe planeta aceasta care ne aparține numai nouă, oamenilor civilizați, a spus marele proprietar și investitor, referindu-se desigur în primul rând la sine. Și eu care credeam că este vorba numai de satisfacerea unui instinct criminal, a unui instinct de cruzime, de nevoia atavică de a vedea sîngele și creerii spulberați ai unor făpturi nevinovate, lipsite de apărare în fața invadatorilor. Înțeleg că demult, când și stămoșii D-luiTartarin erau niște biete sălbăticiuni, trebuiau lichidați fără milă (lucru care s-a cam și întâmplat prin America, cu numai vreo 400-500 de ani în urmă), și astfel nu se mai ajungea la vânătorii civilizați de astăzi, care aud că uneori, în lipsă de vânat suficient, se mai împușcă și între ei, pe la partidele de vânătoare. Să fie oare mâna zeiței Themis?

Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

Despre plagiat și autoplagiat

 

În ultimul timp și-a făcut loc în presă o temă foarte viu dezbătută, cu implicații mai demult cunoscute în mediile științifice, literare, artistice și comerciale, dar cu o mai acută intensitate manifestată în zilele noastre, afectând grav și nemijlocit în special lumea politică și mediul universitar.

Totul gravitează în jurul apetenței pentru obținerea titlului de DOCTOR, în indiferent ce domeniu, cel mai adesea fără nicio legătură cu domeniul licenței sau expertizei doctorandului. În noua conjunctură doctorantura nu mai este o formă de perfecționare profesională postuniversitară, și nici o formă de recunoaștere a expertizei deja existente a unui om de știință într-un anumit domeniu, ci o modalitate de însușire a unei diplome, prin indiferent ce mijloace, corecte de către unii dar și incorecte de către mulți alții. Goana după diplome de doctor a luat o amploare extraordinară, pentru că o anumită categorie de persoane genetic codate să se cocoțeze în cârca semenilor lor, prin toate mijloacele, dar totdeauna ca șefi, au descoperit ce mari avantaje le poate oferi o asemenea ”hârtie”. Cu ea în buzunar un deputat semidoct poate deveni direct profesor universitar, un avocat poate intra în barou fără examen, un ofițer mai poate obține câteva stele, un director își mai poate bate un cui în scaun. Cei mai tupeiști dintre ei și-au procurat chiar două doctorate sau au devenit ei înșiși conducători de doctorat, respectiv furnizori de doctorate pe bandă rulantă, către alți profitori.

Există mai multe modalități de a intra în posesia unei diplome de doctor, în afară de cea onestă, care este neinteresantă, deoarece reclamă ani de muncă, instruire, dăruire, inteligență, originalitate și rezultate care să dovedească indubitabil o contribuție personală evidentă la patrimoniul cunoașterii, în domeniul antamat. Cea mai facilă modalitate de ”realizare” a unei asemenea diplome este plagiatul, dar nu și singura. O persoană importantă angajează un ”negrișor” să-i facă teza, pe care îl remunerează sau, mai convenabil, îl susține la promovare. Numai că acesta, ca să se achite repede de sarcină, este tentat să facă fușerație. Copiază de ici de colo, pune câte ceva și de la el, îl mai întreabă și pe șeful câte ceva, și gata-i teza. Până prin 1989 era cam greu și cu plagitul și cu dovedirea plagiatului, pur și simplu pentru că nu exista internetul și lipseau sursele de informare. Pentru exemplificare, facultatea în care am activat vreme de peste 40 de ani, în ultimul deceniu înainte de 1989 nu era abonată la nici o singură revistă străină în domeniul meu. Unica sursă de informare la disciplină o reprezenta un abonament personal al profesorului meu la o revista sovietică de referate (Veterinaria) cu traduceri ale rezumatelor articolelor apărute în unele revistele din Vest. De acolo luam adresesle autorilor articolelor care ne interesau, le scriam și îi rugam să ne trimită extrase. După 1990 totul s-a schimbat. A apărut posibilitatea accesului aproape instantaneu la un număr foarte mare de reviste străine și românești, conținâd articole cu teme în toate domeniile. Osursă extraordinară de ”inspirație” pentru cumpărătorii de diplome de doctor, de care mulți au profitat din plin. Nimenea nu verifica nimic. De fapt nici nu prea aveau cum, pentru că nu existau softuri la noi(deși imposibil nu ar fi fost, dacă se dorea cu adevărat). Despre acestea se vorbește numai de foarte curând la noi, deși ele existau mai demult. Părerea mea este că, dacă s-ar verifica serios toate tezele susținute după 1990, dar mai ales după 2000, puține ar scăpa de eticheta de ”plagiat”, privite prin prisma criteriilor actuale, care sunt rigide, în multe privinîe greșite și în disonanță cu cele anterioare.

De curând, unul dintre semidocții la care m-am referit mai sus, a lansat și ”conceptul” de autoplagiat, care este bineânțeles o prostie cât casa. În 20 dintre cele 23 de dicționare pe care le-am consultat am găsit explicația termenului plagiat ca fiind un furt intelectual al unui text, idei, imagine etc. aparținând altcuiva. Acesta a fost elementul comun și obligatoriu. În aceleași dicționare, termenul de autoplagiat nu există deloc! Este logic. Pentru că nu poți să acuzi pe cineva că a furat, același lucru și de la altcineva și de la sine. Apreciez deci că termenul de autoplagiat este un nonsens ridicol. Din contră, vreau să îl informez pe comentatorul TV în cauză că a te sprijini pe lucrările anterioare în redactarea tezei trebuie să fie considerată o notă dezirabilă, chiar foarte lăudabilă. Acestea stau mărturie că scopul doctorandului nu a fost doar de conjunctură, de obținere a unei diplome, ci posibilitatea de adâncire și lărgire a unor invetigații care îl preocupă pe doctorand mai demult. După părerea mea la cercetările/lucrările anterioare doctorandul poate fie să facă doar trimitere bibliografică, fie chiar să preia părți din acestea, ca atare. Este adevărat că, în ultimul caz, este de dorit să se menționeze locul publicării acestora dar, indiferent dacă s-a menționat sau nu, aceasta nu poate fi nicidecum calificată drept ”furt din avutul propriu” , respectiv autoplagiat. Se poate găsi un alt termen, în ideea creșterii acurateței și nu al incriminării. Faptul că la înscriere, doctorandul are deja publcate mai multe lucrări pe subiectul tezei este lăudabil, nu lamentabil! Menționez că, după câte știu, în multe țări civilizate titlul de ”doctor” se acorda înainte nu pe baza unei teze realizate sub îndrumarea unui conducător, sub un regim similar celui studențesc, ci pe baza reputației științifice a candidatului, susținută de o listă de lucrări științifice de valoare în domeniu și de o coferință în fața publicului și a unei comisi de savanți. Profesorii de la facultatea unde am fost eu repartizat, la absolvire, în 1964, au devenit doctori în științe și conducători de doctorat prin 1968 tot pe baza reputației, susținută de o listă de lucrări științifice autentice, foarte valoroase. Nu pe baza unei teze, care poate fi plagiată sau contrafăcută.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul ”afacerii” doctoratelor din ziua de azi, a căror scop a fost profund deturnat. În trecut, diploma de doctor venea ca o recunoaștere a meritelor deosebite obținute în cercetări anterioare, în timp ce astăzi ea reprezintă o promisiune, un document pe baza căruia poți aspira la o sumedenie de avantaje materiale. Din păcate interesele doctoranzilor și a doctorilor de mucava converg intereselor conducătorilor de doctorat și conducerilor facultăților și universităților, motiv pentru care lucrurile nu se vor putea îndrepta. Normal ar fi ca sarcina de conducător de doctorat să fie inclusă în cea de profesor universtar, iar posturile de profesor să fie scoase la concurs în baza unei piramide. Nu îmi face plăcere să recunosc că înainte lucrurile erau cu mult mai bine așezate, astfel că exista o emulație reală, atât între cadrele didactice, cât și între studenți, chiar dacă nici atunci nu toate lucrurile erau la locul lor. Am avut destui colegi, cadre didactice, care fie că nu au avut acces la doctorantură, numărul de locuri fiind limitat, fie că s-au putut înscrie, dar nu și-au putut finaliza niciodata teza, în care caz nu au mai putut promova. Sper să greșesc spunând că impresia generală este că astăzi numai cine nu vrea nu se înscrie la doctorat, și numai cine nu vrea în ruptul capului, dintre cei înscriși, nu o și finalizează, printr-o diplomă de doctor. Tocmai pentru că interesul general este să avem cât mai mulți doctoranzi, cât mai mulți doctori, cât mai mulți masteranzi, cât mai mulți studenți și, pe cale de consecință cât mai mulți profesori. Dacă ați merge într-o pauză în holul Parlamentului și ați striga Dom‘ Profesor! Cred că jumătate dintre cei prezenți ar întoarce capul.

Apropo, aș avea nevoie de un meșter bine calificat, să îmi repare acoperișul. Cunoașteți cumva vreunul?

Aș mai avea multe de povestit dar o las pe altădată, pentru că acum mă grăbesc să merg la lucru să îmi repar singur casa, că s-a cam deteriorat și eu nu am găsit pe nimenea dispus să pună mâna.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

CE-I DE FĂCUT ?

Când eram copii, ne plăcea să ne jucăm de-a hoții și vardiștii. Ne împărțeam în două tabere, pe care nu reușeam niciodată să le facem egale, pentru că toți preferau să intre în tabăra vardiștilor. Părea mai convenabil. Astăzi copii sunt adulți și joaca nu a încetat, doar că preferințele s-au inversat. Este mai convenabil. În plus, a apărut și o nouă tabără, de fapt un clan, mai modern, mai sofisticat și mai avantajos decât oricare dintre cele două tabere: tabăra/clanul celor cu apartenență la ambele tabere ancestrale. Să o numim tabăra ambidextrilor. Ambidextri sunt pluripotenți. Îi putem găsi aproape pretutindeni, făcând simultan politică, afaceri, legi, anchete, justiție, știință, educație, sport și jurnalism. Doar medicina și artele le-au cam scăpat (parțial). Mai simplu spus, hoții și cu vardiștii au încins o horă mare, tot mai mare, restrângând la mijloc neparticipanții, care au devenit tot mai tăcuți și mai neputincioși.

Totuși, rămâne întrebarea, la care nimenea nu a răspuns convigător : Esențialmente, cum s-a ajuns aici, cum s-a putut să ajungem în această situație care pare fără ieșire? Evident că nu pot nici eu să răspund, dar o observație tot pot să fac.

După mine, o mare deosebire dintre comunismul ceaușist și capitalismul vorace promovat de Iliescu-Năstase-Băsescu-Ponta este că pe câtă vreme primul era guvernat de legi sociale drepte și de legi economice greșite, cel de al doilea este guvernat de legi sociale strâmbe și de legi economice absurde. Cine ar fi crezut în ianuarie 1990 că se vor putea fabrica legi defavorabile societății dar în beneficiul unui grup restrâns de persoane sau chiar a unei anumite persoane, că se vor putea face legi care să fie valabile numai câteva zile – atât câtd avea nevoie cineva, că toate legile care îi vor stânjenii pe unii vor fi ori abrogate ori amputate, ori pur și simplu ignorate, că metodele de furt de la concetățeni vor deveni din ce în ce mai sofisticate și că cei mai abili hoți se vor deghiza în furibunzi apărători ai drepturilor buimăciților lor concetățeni.

Astăzi furtul, sub multiplele lui forme, cu excepția celui primitiv, nu se mai practică cu teamă față de ”brațul lung al legii”, ci sub oblăduirea legii. Marile furturi se fac legal! Prima dată se croiește legea după nevoi, și apoi se trece la jaf. Eu nu cred că legile sunt proaste pentru că sunt făcute de niște analfabeți. Din contră, sunt croite de oameni perfizi, care știu cum să își escamoteze interesele și intențiile printre rândurile unui anumit articol. Iată un singur exemplu: Cine poate crede că legiuitorul nu a fost conștient că ” 80% din venitul pe ultima lună (salariu+sporuri) la pensiile foștilor milițieni și securiști deveniți juriști” va duce la sume fabuloase, de 80000-100000 lei lunar? Adică pot să își cumpere din pensie câte un nou apartament din două în două luni. Asemenea exemple se pot da cu miile, dar le cunoașteți. Iată explicația paradoxului conform căruia astăzi să cumperi un loc de parlamentar cu 100000-200000 lei pentru a ajunge la un salariu de 6000 este cu adevărat o investiție deosebit de rentabilă!.

Un lucru bun este că s-au împuținat găinarii, dar s-au înmulțit artileriștii. Ați observat că nu se mai discută de șpăgi sau furturi de mii sau zeci de mii de lei, ci de tunuri de milioane de lei sau chiar de euro?. Și încă ceva: de fiecare dată păgubită este populația, fie direct, fie indirect, prin păgubirea statului. Profitorii între ei încă nu au ajuns să se fure. Și totuși, ce-i de făcut?


Posted in Cugetari/Reflectii by

Încă un rapt al aleșilor.

Am auzit la televizor, printre altele, o știre care pe mine m-a lăsat fără grai. Știam mai demult că nesimțirea la români poate atinge dimensiuni impresionante, greu de imaginat, dar acum am aflat că ea este de fapt nemărginită, la uni dintre concetățenii noștri, ajunși în posturi de conducere. Nu le-a fost suficient domnului mugur isărescu (sic!) și colaboratorilor săi de la BNR că și-au fixat singuri (!) niște venituri lunare (salarii plus tot felul de indemnizații, bonusuri ce depășesc cuantumul salariului) care nu numai că sfidează cele mai elementare norme de bun simț, dar sună ca niște insulte grosolane la adresa oamenilor obișnuiți, care muncesc cinstit cu mult mai din greu decât ei, pentru salarii de zeci de ori mai mici. Dar acum am mai aflat că si-au stabilit singuri și o indemnizație de pensionare egală cu 80% din cuantumul salariului brut pe ultimul an! Ați mai auzit așa ceva ?.

Stimați concetățeni ai mei, pensionari, care ați muncit din greu o viață întreagă, unii dintre voi riscându-vă viața sau ruinându-vă sănătatea, și voi v-ați acordat la pensionare o indemnizație egală cu 80% din salariul pe ultimul an ?! Cum puteți răbda una ca asta?

Vasăzică, dacă ar exista așa ceva, nu pilotul, minierul, chirurgul sau militarul de pe front ar merita așa ceva, ci niște nesimțiți scrobiți, ajunși în niște fotolii comode, oricum exagerat de bine plătiți, în baza unor lingușeli politice, pe care eventual i-a tras curentul de la aerul condiționat. Pentru că toți nu sunt mai mult decât niște politruci libidinoși.

De ce ar merita ei așa ceva?. Sunt oare ei cei care își ruinează sănătatea muncind, sau care își riscă viața, își periclitează libertatea sau averea familială ?. Nici pomeneală. Alții sunt cei care ar merita, dacă legea ar prevedea așa ceva. Dar nu există o asemenea lege. Și-au votat ei singuri o astfel de prevedere în consiliul de administrație !. Pentru că -spun ei- că au dreptul deoarece nu sunt bugetari. Adică se dau drept persoane private, angajate într-o companie privată, în care și-au investit ei averile personale și care manevrează niște fonduri ale lor personale, pe riscul lor.

Afirm aici că, dacă DNA-ul nu trece imediat la o analiză rapidă întregii situații de la BNR și nu trece imediat la recuperarea din urmă a tuturor sumelor însușite ilegal de salariații BNR, ci vor tărăgăna lucrurile în vederea uitării lor, eu voi înțelege că avem de aface cu o caracatiță mafiotă în care o tagmă de profitori rapace și-au însușit România ca pe un bun propriu, cu alte cuvinte că sunt toții pe o mână. Aici am în vedere marile jafuri care au loc în toate domeniile vieții sociale.

Aceste lăcuste venale au nesimțirea să-și compare veniturile lor cu cele ale similarilor lor din Vestul Europei, nu cu salariul mediu din România. Se prefac a nu ști că raportul dintre cele mai mari și cele mai mici venitutri ale bugetarilor din vest este incomparabil mai mic decât la noi (45 la noi, respectiv 10 în Vest).

Da, există încă libertate în România. Libertatea de a constata, de a comenta și de a ne indigna. Dar atât. Câinii latră, caravana trece. Și în timp ce uni adună averi incomensurabile, care să îi sature pe ei și pe strănepoții lor, alții mor de foame, sunt dați afară din locuințe, mamele merg să-i îngrijească pe bătrânii altora în loc să-și îngrijească propri bătrâni și copiii abandonați, din care uni au ajuns să se prostitueze sau să doarmă sub cerul liber.

Când mă gândesc spre ce ne îndreptăm pe acest drum, mărturisesc că mă cuprinde frica. Dar nu pentru mine, ci pentru strănepoții mei, care sunt amenințați să devină slugile strănepoților lor!. Oare chiar nu s-a născut încă un român cinstit, energic și capabil să ne conducă corect barca în care ne aflăm cu toții? Oare suntem condamnați să-i votăm la infinit pe cei mai nerușinați și mai limbuți dintre noi, care promit cel mai mult, în locul celor care au dovedit deja, prin toată viața lor de până acum, că sunt onești, capabili, eficienți și înțelepți?.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged by

Sculptorul Radu Moga Mânzat

RADU MOGA MÂNZAT – SCULPTORUL- UN NUME AL PATRIMONIULUI CULTURAL ROMÂNESC

                                                                                                         de Liana Păun

12833500_547025138800952_1766940484_nSCULPTORUL R. M.M. Născut în străvechiul burg al Sibiului la 8 octombrie 1906, sculptorul Radu Moga Mânzat a avut parte de o copilărie cu amintiri triste, căci tatăl său, Coman Mânzat, s-a sinucis, lăsând în urma sa trei fii. Radu a fost crescut de bunica sa dar a primit un sprijin considerabil şi din partea tatălui vitreg, inspector la Căile Ferate din zona Zarandului, care l-a iubit ca pe propriul său fiu. De la acesta şi-a luat ulterior numele de Moga.
Despre Radu Moga Mânzat s-au păstrat, din păcate, prea puţine date biografice. Talentul său artistic s-a făcut remarcat încă din liceu, când a devenit cunoscut atât printre colegii săi cât şi în rândul profesorilor pentru inspiratele sale portrete şi caricaturi, remarcabile prin spontaneitatea lor şi prin particularităţile de expresie surprinse la cei pe care i-a imortalizat în desenele sale. Tânărul şi-a urmat vocaţia de artist şi s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase Bucureşti – secţia sculptură, fiind unul din cei mai valoroşi elevi ai lui Ion Jalea şi Oscar Han. După absolvirea cursurilor, în 1929, a urmat o carieră didactică, fiind profesor la liceul „Avram Iancu” din Brad, unde a predat desen şi caligrafie până în 1950, remarcându-se ca unul din cei mai devotaţi dascăli ai liceului. Aici s-a căsătorit cu Letiția Maniu, cu care a avut doi copii: pe Radu și Antonia.
Iubitorii de arte frumoase care l-au cunoscut pe Radu Moga în acei ani şi care-i vizitau atelierul povesteau că profesorul, un tânăr sărac dar atrăgător, un bărbat înalt cu chip auster, cu ochi negri fulgerători, deşi şchiopăta uşor, avea un aer bonom, cânta la vioară şi avea o voce cultivată cu totul remarcabilă de bas-bariton. „Cu firea lui prietenoasă, cu spiritul vioi şi cu largi resurse artistice, cu un fizic plăcut, chiar frumos, a câştigat simpatia colegilor, a tuturor brădenilor” îşi amintea prof. Nestor Lupei, care l-a cunoscut în primul an de învăţământ. Era apropiat de elevi şi îşi făcea meseria cu plăcere, cu acea forţă a talentului înăscut pentru arta desenului şi a sculpturii. Sever şi riguros în acelaşi timp, a reuşit să stârnească o nemărginită admiraţie în rândul elevilor săi, care aveau să-şi aducă aminte peste ani vorbele sale: „Ş-apoi, dragă, învaţă să observi!… să priveşti un tablou de zece, de douăzeci de ori, până ţi-ai format gustul expresiei artistice, ş-apoi mâna ta, încet, încet, să prindă a da viaţă desenului sau portretului din faţa ta”. Elevii tresăreau de multe ori atunci când introducea în lecţie pasaje sublime din istoria artei, îi învăţa că cea mai mare şi cea mai frumoasă operă de artă e natura plină de frumuseţi veşnice, tulburător de frumoase şi că a iubi cu devotament frumuseţile eterne ale naturii înseamnă să fii artist. Cu mâna sa care avea o siguranţă aproape desăvârşită, cu ochi care cercetau veşnic, cu darul de a surprinde ceea ce era caracteristic anumitor gânduri, Radu Moga dădea impresia că trăieşte doar desenând şi sculptând.
Cum liceul avea doar câteva piese de ghips moştenite de la şcoala normală de fete, Radu Moga a avut ocazia să se afirme de la început ca un priceput modelator şi sculptor, dorind să completeze colecţia atelierului de desen şi sculptură. Sala s-a umplut de busturi, statuete, mulaje, zeci de proiecte, schiţe şi tablouri – toate acestea reprezentând o parte din opera de artă a lui Radu Moga. Directorul liceului din acea vreme, dr. Ioan Radu, care a văzut în tânărul profesor un real talent, i-a fost un neostenit îndrumător şi sprijinitor, recomandându-l cu toată căldura atunci când s-a ivit ocazia pentru realizarea unor lucrări de mai mare anvergură. Un alt susţinător al său a fost profesorul de muzică Gheorghe Pârvu, la rândul său un mare iubitor de artă.
Concomitent cu cariera sa didactică, Radu Moga a avut o activitate bogată ca sculptor, multe lucrări ale sale fiind integrate în forul public din mai multe oraşe ardelene şi bănăţene. A lucrat mult, mai ales între anii 1931-1943, un interval de timp scurt, frământat de crize şi numeroase evenimente, perioada de maximă creativitate a Sa coincizând cu anii în care ecourile războiului de întregire a neamului şi de făurire a României Mari erau încă vii, când sentimentele patriotice îi îndemnau mai ales pe românii care, până nu demult, se aflaseră sub stăpânire străină, să îşi glorifice eroii naţionali sau locali şi să le ridice monumente spre recunoştinţă şi aducere aminte, iar pe de altă parte, propaganda şi acţiunile revizioniste maghiare din acei ani, pentru revizuirea Tratatului de la Trianon cu privire la Transilvania a provocat o puternică reacţie în societatea românească şi a incitat şi mai mult elanul patriotic al românilor. Lipsit de mijloace materiale, tânărul artist nu a putut ajunge în contact cu mari centre artistice şi cu colecţii de artă renumite, dar mulţi au considerat că stabilirea Sa în provincie, într-o localitate din Ardeal, a fost un noroc pentru realizarea Sa profesională, într-o epocă în care comenzile unor lucrări de artă cu încărcătură naţională erau mari dar în capitală erau de cele mai multe ori atribuite unor artişti străini, în timp ce în provinciile proaspăt reunite cu ţara-mamă iniţiativele locale, numeroase, erau atribuite unor artişti recunoscuţi în zonă. După mărturiile celor care l-au cunoscut, talentul, seriozitatea şi respectarea cuvântului dat i-au asigurat sculptorului Radu Moga o poziţie privilegiată şi o faimă care s-a extins în întreaga zonă a Munţilor Apuseni şi în oraşele Arad, Lugoj, Caransebeş, Deva, Cluj sau Sibiu, unde a câştigat încrederea şi preţuirea autorităţilor locale sau a persoanelor particulare care îi comandau lucrări. A devenit, în scurt timp, unul dintre cei mai apreciaţi sculptori portretişti ai vremii, lucrările sale contribuind la faima localităţilor care le găzduiesc.
Radu Moga este autorul a numeroase lucrări de artă – portrete, busturi monumentale – cele mai multe redând în bronz chipurile unor personalităţi politice sau culturale. Cele peste 20 de busturi şi statui pe care le-a realizat – monumente reprezentative care împodobesc şi astăzi grădinile şi parcurile centrale ale unor oraşe din Ardeal şi Banat, imortalizează mari figuri de eroi ai neamului românesc, chipuri ale unor bărbaţi cu totul remarcabili din ţinuturile de la nord de Carpaţi, a căror personalitate a influenţat adânc istoria şi cultura românească. Un domeniu pe care nu l-a cultivat decât în fugă a fost caricatura, un gen al graficii în care putea găsi forme originale de exprimare, după cum o dovedeşte carnetul său de schiţe cu portrete ale colegilor de şcoală iar în casa sa din Brad s-a mai păstrat, într-un muzeu sui-generis, o colecţie valoroasă din creaţia sa. Despre alte 18 lucrări din sala profesorală a liceului din Brad ziarele vremii scriau că sunt un adevărat Pantheon, un „Louvre” în miniatură; dintre toate a mai rămas doar unul, din bronz – un bust al lui Avram Iancu de aproximativ doi metri – şi nu se ştie unde au dispărut celelalte în decursul anilor.
A fost considerat de critici drept un mare portretist, de certă orientare clasicistă, capabil să surprindă principalele trăsături fizice dar şi morale ale personajelor pe care le-a modelat, potrivit imaginii consacrate de opinia publică dar şi într-o viziune care poartă întotdeauna amprenta originalităţii, din calitatea execuţiei artistice nelipsind nicicând stăruitoarea migală şi îndrăzneaţa viziune. Despre lucrările sale s-a spus că se caracterizează prin sobrietate, energie, putere de pătrundere în inimile oamenilor, într-o reprezentare realistă şi totodată monumentală, pe măsura jertfei eroilor săi, creaţiile sale ţinând a exprima nu numai finalitatea morală a personalităţii modelului ci şi echivalenţa în relief a fizionomiei sale, într-o tratare aparte, care nu contravine autenticului. Sculpturile sale redau figuri uşor de recunoscut, cărora le-a dat întotdeauna expresia vigoarei, a trecerii în universalitate. Însuşi Constantin Brâncuşi l-a considerat pe Radu Moga „un artist mare şi autentic”, un nume înscris definitiv în patrimoniul cultural românesc. Pentru opera sa, în anul 1937 Regele Carol al II-lea l-a recompensat cu Ordinul „Meritul Cultural pentru Artă” iar din 10 noiembrie 1943 a făcut parte din Corpul Artiştilor Plastici.
După anul 1945, încercat de o boală care i-a şubrezit treptat sănătatea, nu a mai putut crea iar în final nu şi-a mai putut onora nici obligaţiile de dascăl. S-a stins prematur din viaţă în anul 1950, la doar 44 de ani, la fel de discret precum a trăit, şi se odihneşte în cimitirul din Brad. Deşi soarta a curmat mult prea devreme firul unei vieţi care promitea să fie atât de rodnică, a lăsat în urmă o operă de artist adevărat, cu un talent de netăgăduit, care s-a ridicat aproape numai datorită impulsului său creator.
În anul 1972, la centenarul comemorativ al lui Avram Iancu pe plaiurile zărăndene, a fost organizată o expoziţie în cadrul căreia a fost prezentat şi un grup de statuete aparţinând sculptorului Radu Moga. Numele său a fost readus în atenţia contemporanilor cu prilejul unei expoziţii omagiale dedicate plasticienilor hunedoreni din perioada interbelică, organizată în 1981 de Muzeul Judeţean Deva, Oficiul Judeţean pentru Patrimoniul Cultural Naţional şi Galeriile de Artă ale Fondului Plastic Deva, unde au fost expuse lucrările „Cuplu”, „Cuplu II”, „Machetă monument” şi „Izvorul”, semnate de Radu Moga Mânzat. La cea de-a VI-a ediţie „Zilele scriitorilor zărăndeni” din 1994, în cadrul numeroaselor acţiuni organizate cu acel prilej, unul din evenimentele care s-au desfăşurat la Brad a fost intitulat „in memoriam Radu Moga” iar la 19 mai 2003 sculptorul a devenit cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Brad, „pentru activitatea Sa remarcabilă în domeniul sculpturii”, iar strada pe care a locuit a primit de asemenea numele sculptorului..
Printre cele mai valoroase şi cunoscute lucrări pe care Radu Moga le-a realizat în atelierul său din Brad se numără bustul lui Avram Iancu din Ţebea, bustul lui Crişan în oraşul Brad, statuia lui Decebal din Deva, busturile lui Traian Grozăvescu, Ioan Vidu, Coriolan Brediceanu şi Monumentul Unirii din Lugoj, busturile lui Ioan Rusu-Şirianu, Gheorghe Popa de Teiuş şi Mircea V. Stănescu din Arad, bustul lui Eminescu din Sibiu. Din păcate, multe lucrări ale sculptorului s-au pierdut ori au fost date la topit, căci personalităţile pe care le reprezentau căzuseră în dizgraţia regimului comunist.

Câteva statuete, de mai mici dimensiuni, lucrate în ultima parte a vieții, pe când era bolnav,se mai păstrează în posesia familiei:

Nud 1

MB9A5864 MB9A5867

 MB9A5888 (1) MB9A5900 MB9A5907

  (more…)


Posted in In memoriam by

CLOSTRIDIUM DIFFICILE, ANTIBIOTICELE ȘI ENTERITELE ANIMALELOR

Prof.dr. Radu Moga Mânzat                     

Clostridium difficile a fost descrisă pentru prima dată de Hall și O’Toole, în 1935, ca făcând parte din flora microbiană normală, aparent nepatogenă, a tubului digestiv la unii copii nou-născuți, deși, încă de la început s-a remarcat și capacitatea sa de a elabora o toxină puternică. Rolul său în etiopatogeneza unor enterite la oameni, exprimate în special prin colite pseudomembranoase, a fost afirmat și apoi din ce în ce mai bine studiat, abea după 1974. Mai recent, Rousseau și col. au găsit că 45% dintre copiii unei creșe erau purtători de Clostridium difficile în intestin, dintre care 13% purtau tulpini toxigene (16). S-a observat că, în anii din urmă, prevalența îmbolnăvirilor și plaja de receptivitate la această infecție s-a extins foarte mult. Astfel, după unele estimări, cele circa 500000 cazuri de infecții cu Clostridium.difficile înregistrate anual în ultima vreme în SUA, circa 15000 se soldează cu decese (20). După alte estimări, de la 3000 decese înregistrate în anul 2000, mortalitatea anuală datorată infecției cu Clostridium difficile a crescut în SUA la 14000 decese în anul 2007, dintre care mai mult de 90% erau pacienți în vârstă de peste 65 de ani (17). Vârstnicii tratați contra altor maladi, cu antibiotice cu spectru larg, par a fi cei mai susceptibili.

Implicațiile sale în patologia animală, deși mai demult descrise, în special la unele specii de rozătoare, beneficiază astăzi de o revigorare a studiilor, natura și amploarea acestor implicații fiind în curs de elucidare. Deja de multă vreme s-a invocat interzicerea, cel puțin selectivă, a antibioticeor în tratamentul animalelor, din cauza riscului de apariție și transmitere a antibiorezistenței la bacteriile patogene pentru oameni. De această dată se invocă un nou risc, printr-un alt mecanism, anume riscul de inducere a enteritelor la oameni și animale ca urmare a selectării și multiplicării luxuriante a unei specii de bacterii antibiorezistente, în detrimentul restului florei concurente din biocenoza intestinală, sensibilă la antibioticul prescris. (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , , , by

INTERVIU cu Prof.univ. Dr. RADU MOGA MANZAT

                          

                                                                                                   Realizat de Prof.dr.Alin Bîrțoiu

                                                                                                    Publicat în Revista Veterinaria Nr.21

                                                                                                     Ianuarie-Martie 2016 pg 50

1. Reporter: – Domnule Profesor am dori să aflăm motivele care v-au determinat să alegeți medicina veterinară ca profesie.

– Cred că o să vă cam dezamăgesc de la bun început. Este vorba pur și simplu despre un șir de întâmplări. Mai concret, spun că eu nu am ales această profesie, ci că m-a ales pe mine forța împrejurărilor să intru în marea familie a veterinarilor. Am fost un elev silitor al Școlii Tehnice de Minerit- secția electromecanică – singura care putea fi urmată în Brad, jud.Hunedoara, în anul1952. Dar, din păcate, în 1955, pe când ajunsesem în anul III, școala pe care o urmam s-a desființat brusc, fără nici un avertisment prealabil. Și uite așa am ratat șansa de a deveni un bun ing. minier, pentru care eram setat (pentru că, după anul IV aș fi avut dreptul să intru la Facultatea de Mine din Petroșani, făra examen de admitere, în baza mediei bune pe care o aveam). A trebuit însă să o iau de la început, cu clasa 8-a de liceu, pe care l-am făcut la fără frcvemță. Având o condiție materială extrem de modestă, fiind lipsit de sprijin părintesc foarte de timpuriu, după absolvire am fost bucuros să urmez chemarea unui unchi din Timișoara, care s-a oferit să mă susțină material, și cu ceva meditații, să fiu admis în anul întâi la Instituul Agronomic din Timișoara. Pentru mine asta a însemnat o mare șansă, pe care am apucat-o cu amândouă mâinile, echivalând-o cu șansa oferită unui naufragiat de către o colectivitate de pescari, de pe țărmul unui ocean învolburat al acelor vremuri tulburi. Aici, de la început a trebuit să optez între agricultură și zootehnie. Am ales zootehnia. Nu știu dece. Dar mi-a plăcut foarte mult facultatea, am învățat foarte bine, am obținut bursă de merit plus bursă republicană, și priveam cu multă încredere viitorul. Numai că, după anul trei de facultate, din nou mi s-a desființat școala pe care o urmam!. Tot pe neașteptate. Acum aveam de ales între Facultatea de Agricultură și cea de Medicină Veterinară din București. Despre ultima nu știam practic absolut nimic, dar ni s-a spus că ea înglobează și creșterea animalelor, respectiv zootehnia care tocmai se desființase, și pentru care simțisem o oarecare atracție și apoi mult atașament, așa că am optat pentru veterinară. Adevărul este că dintotdeauna am îndrăgit natura, în special expresia ei pe partea animală și vegetală. Până astăzi nu am încetat să mă tot mir de toată complexitatea și de toate minunățiile pe care mereu ni le dezvăluie natura vie. Și din nou m-am pus pe învățat cu încredere, astfel că, pe tot parcursul școlarizării am beneficiat în continuare de bursă (care pentru mine era absolut vitală), iar la finele ultimului an, pe baza mediei generale, am beneficiat de o repartiție guvernamentală la Facultatea de Medicină Veterinară din Timișoara, care fusese recent înființată. Din acel moment am început să mă atașez puternic afectiv de profesia pe care urma să o slujesc, pentru tot restul vieții. Cu timpul am înțeles ce norocos am fost ajungînd aici, sentiment la care a contribuit și minunatul colectiv de la Disciplina de boli infecțioase, în mijlocul căruia am nimerit, colectiv condus de Profesorul Valentin Volintir, un model pentru mine, căruia nu voi conteni să îi port respectul și recunoștința cuvenite, pentru formarea mea profesională și morală. Ne fiind de felul meu un carierist, nu am schimbat în decursul vieții niciodată această disciplină, pentru nicio altă disciplină care mi-ar fi oferit o ascensiune mai rapidă, și pentru nici un alt loc de muncă în afară a Facultății, deși ocazii au fost destule. Am considerat, și continui să cred că, traseismul ocupațional (ca și îndeplinirea pe timp mai îndelungat a unor funcții administrative) poate să te ajute material, dar este un handicap insurmontabil în desăvârșirea profesionlă autentică (dacă cumva se dorește așa ceva) sau mai pe șleau spus, conduce în mod inevitabil la descalificarea profesională (proporțională cu timpul alocat), niciodată recunoscută de cei în cauză. (more…)


Posted in My complete profile, Profesional-stiintific and tagged , by

Punct de vedere privind prezenta C.perfringens in apa de robinet

Punct de vedere solicitat de orașul P.N. în legătură cu faptul că, în apa potabilă a orașului s-a constatat prezența

lui Clostridium perfringens, cu referire specială la:

  • 1) Pericolul pe care îl presupune prezența bacteriei in apa de băut.

  • 2) Care ar putea fi modalitățile de control.

    Pericolul pe care îl prsupune prezența lui Clostridium perfringens în apa de băut.

    Clostridium perfringens este, așa după cum bine se știe, un germen ubicvitar. El se găsește în anumite limite și se înmulțește în tubul digestiv al tuturor viețuietoarelor sănătoase cu sânge cald. Omul nu face deci excepție. Dar prezența lui în intestin este tranzitorie și – în mod normal- aflată într-un echilibru dinamic cu celelalte bacterii epifite ale intestinului. Atunci când acest echilibru dispare, în favoarea unuia dintre participanți, apare starea patologică.

    Food and Drug Administration consideră toxiinfecțiile și infecțiile digestive cu Clostridium perfringens ca fiind printre cele mai frecvente în SUA, care pot apărea dacă alimentul sau apa contaminată conține mai mult de 8-10 bacterii/g. Ceea ce se poate întâmpla relativ frecvent. Totuși, valoarea indicatorului prezenței lui C.P. în apa de băut nu constă doar în riscul pe care îl incumbă acesta, prin el însuși, de apariție a unor tulburări digestive, ci și -poate că mai ales- informația pe care o furnizează ca pe un avertisment că, dacă a fost posibilă ajungerea în apa potabilă a lui  C.P. , atunci este posibilă și ajungerea unei serii întregi de alți agenți patogeni, dintre care unii  foarte periculoși. 

     

    Există un permanent aport de CP în organism, care este ingerat odată cu alimentele sau cu apa, aport care poate fi diminuat dar nu poate fi exclus cu desăvârșire, oricâte măsuri restricive s-ar lua. Ajuns în intestin, de cele mai multe ori în forma sporulată, CP trece în forma vegetativă, unde se multiplică, produce o multitudine de exotoxine și endotoxine, putînd atinge o concentrație de 1000- 1000000 bacterii/g de conținut intestinal de unde, încet-încet, este dragat spre ieșire, odată cu chimul intestinal, datorită peristaltismului. Evident că astfel mediul exterior este permanent poluat cu dejecții ale animalelor sau oamenilor. Aici – în funcție de condițiile din substrat, de temperatură, umiditate, chimism etc – formele vegetative fie sunt repede distruse în contact cu oxigenul, fie sporulează, în ultimul caz rămânând viabile până la 1-2 ani. Antrenați de apele pluviale, de vânt sau în alte feluri, sporii inevitabil ajung să polueze apele de suprafață: râurile, lacurile, iazurile, fântânile deschise, ca și pășunile, culturile, fructele, legumele etc. Cu alte cuvinte, nu este ceva neobișnuit ca toate apele de suprafață folosite dintotdeauna ca atare ( deci nedecontaminate) pentru adăparea animalelor sau pentru consum uman să conțină, într-o măsură mai mare su mai mică CP. Și totuși, obișnuit nu apar îmbolnăviri, deoarece în cazul lui CP, spre deosebire de dizenterie, febra tifoidă ș.a.,simpla prezență a bacteriei nu este suficientă pentru ca să apară boala. În cazul lui CP, pentru ca să se declanșeze boala, foarte  important este numărul bacteriilor ingerate, respectiv concentrația în germeni a apei sau alimentului, pe lângă alți factori îndeobște cunoscuți că sunt capabili să perturbe echilibrul biocenotic intestinal, într-un sens favorabil lui CP.

    Încă în 1979, într-un studiu făcut pe 1088 probe de ape de suprafață din țara noastră (râuri, lacuri), Secașiu a demonstrat că, din 53,5 % dintre acestea s-a putut izola Clostridium perfringens, dintre care 41,2% erau tulpini toxigene, majoritatea de tip A. Și, nota bene că protecția mediului era tratată pe atunci cu mult mai multă seriozitate decât în prezent.

    În aceste zile se discută intens în Media despre apele potabile -de izvor și de masă- contaminate, puse în vânzare de câteva firme, care se fac vinovate că au depășit flagrant numărul de bacterii admise la 100 ml apă. Din păcate nu ni se dă (sau nu s-au determinat) decât NTG nu și indicatorii biologici colifofmi, enterococi sau CP, care ar avea mai mare valoare privind natura poluanților.

    De asemenea, specialiștii din P. N. ar putea lua legătura cu cei de la Compania de Apa Târgoviște, care au fost recent confruntați cu o situație oarecum similară, fiind nevoiți ca în data de 14.01.2016 să oprească alimentarea cu apă a orașului Târgoviște și a altor localități limitrofe, episodul fiind soldat cu 250 cazuri de îmbolnăvire și un deces. Oamenii înțelepți învață din experiența altora,

    În situația de la P.N pusă în discuție, înțeleg că este vorba tot despre apa de la robinet, în care s-a pus în evidență de asemenea CP.  Se poate presupune că aici este vorba de una din două cauze: sau la nivelul uzinei de apă a intervenit o cauză indezirabilă, la nivelul uneia din treptele de epurare, ceea ce nu este greu de depistat, sau aportul de CP în afluent este așa de mare, încât stația de epurare nu poate face față decontaminării eficiente cu tehnologia actuală, ceea ce de asamenea poate fi dovedit destul de simplu.

    Ceea ce cred eu că este de imporanță primordială, este să se treacă imediat la identificarea și monitorizarea numărului de CP în fiecare stadiu al epurării, de la intrarea în stație și până la ieșire, respectiv la robinet, la intervale scurte de timp. Gradul de poluare cu CP a apelor nu poate fi apreciată inditect, prin determinarea coliformilor, ci numai prin detectarea, diferențierea și numărarea directă a lui CP. De asemenea menționez că NTG adesea nu se corelează cu nr. de CP. din care cauză trebuie ca monitorizarea nr de CP să fie permanentă, cel puțin până la redresarea situației. Subliniez că la ora actuală, nr de CP este socotit un indicator de salubritate și potabilitate mai valoros decât NTG, colifofmi și enterococi și avându-se în vedere că CP rezistă la clorinarea în doze obișnuite, ca și la temperaturi ridicate, nocive pentre alte bacteri, folosite ca indicatori. La ora actuală există medii selective și tehnici moderne, dedicate acestui scop, care permit depistara, diferențierea și numărarea CP cu maximum de operativitate și specificitate. În acest scop, o Directivă Europeană, ca și numeroși cercetători care le-au testat, recomandă  pentru detectarea, diferențierea și numărarea CP din apă două medii selective extrem de eficiente, numite CP Chromo Select Agar și TSC-agar (Tryptose Sulphite Cycloserine-agar), care presupun că sunt -sau ar trebui să fie- de mult timp cunoscute  laboratorului Uzinei și utilizate în practica curentă, având în vedere eficiența si specificitatea  determinărilor, ceea ce le recomandă și pentru practica curentă.

    2. Care ar putea fi modalitățile de control ?

    În această privință cred că măsurile se pot desprinde  logic din cele expuse mai sus. Pentru identificarea sursei de poluare instrumentul de bază utilizat consider că trebuie să fie tocmai determinarea numărului de CP pe TSC-agar sau CP ChromoSelect Agar  considerate mult mai eficiente și expeditive decât  procedeele clasice, mai vechi, menționate în legislația din domeniu (ISO 7704/1985 și Legea 458/2002). Odată identificată sursa de poluare sau faza decontaminării ineficiente, aceasta poate fi neutralizată, respectiv remediată, prin procedeele bine cunoscute de către toți specialiștii în domeniu Dacă se constată un umăr mare de CP la intrarea în stație, recomand să se facă în continuare determinări numerice a CP pe afluent (sau afluenți) în sens ascendent, din 10 în 10 Km sau, după caz, mai des, pentru a se identifica locul exact în care se deversează afluentul poluator (până la acesta nr. de CP va crește, iar imediat amonte de acesta va scădea brusc), astfel identificându-se agentul (sau agenții) poluator. Aproape sigur va fi vorba despre o fermă de animale, un abator sau un alt loc unde se deversează ape reziduale, cu dejecții animale sau umane. Atenție la faptul că există și posibilitatea să nu se găsească locul unei scurgeri continue (râuri, canale, pâraie) de dejecții umane sau animale, ci să fie vorba de locul de deversare intermitentă a vomelor care deservesc localități lipsite de canalizare și stație de epurare, dar în care locuitorii posedă fose septice. Personal consider că practica foselor septice este mai periculoasă decât vechiul obicei al WC-ului din fundul curții!.

    Dacă afluentul uzinei nu se dovedește a fi intens poluat, dar nu este suficient de eficientă epurarea în stație, evident că se intervine la nivelul fazei ineficiente, care fie că se remediază, fie că se schimbă toată tehnologia. În niciun caz nu cred că accentul trebuie pus pe dezinfecție, ci pe metodele (fazele) biologice-biochimice de decontaminare. În acest scop sunt sigur că factorii locali cunosc foarte bine ce au de făcut.

(more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , by

E.coli enterohemoragic– lung prilej de vorbe și de ipoteze…

 Mare îmi este mirarea când văd cu câtă nonșalanță se împroașcă internetul cu afirmații și concluzii, care de care mai neavizate, privind cauza îmbolnăvirii copiilor cu sindrom hemolitic uremic (SHU). Nu contează că prin aceasta pot fi distruse destinele unor oameni, că acestea pot duce la deturnarea eforturilor pentru elucidarea cauzei reale a îmbolnăvirilor și, în cele din urmă, la escamotarea acesteia, cu perpetuarea îmbolnăvirilor. Pentru unii important este să șocheze, pentru alții să acuze, pentru alții să se apere, iar pentru alții ca să își ascundă incompetența. După numai 6 zile de la semnalarea primului caz, pe câteva din principalele posturi TV au și apărut acuzatorii indignați că încă nu se cunoaște cauza. Nu se cunoștea cauza dar se căuta asiduu prin fabrici și magazine o cauză, nu se știa care anume. SHU de care se vorbește acuma poate avea multiple cauze, E.coli producător de verotoxină fiind doar una dintre acestea. Și nu a ieșit nimenea să explice că situația nu este deloc simplă, că diagnosticul cert, cu indicarea surselor de infecție este o treabă de durată, că numai ancheta epidemiologică, ce precede și direcționează celellalte examene de laborator, poate să dureze uneori săptămâni de zile, fără măcar să se reușească întotdeauna să se și elucideze sursa. O culme a declarațiilor inoportune a atins-o astăzi Ministrul Achim Irimescu, care a afirmat că ”s-a identificat cauza îmbolnăvirilor copiilor din Arges: o tulpină de E.coli izolată dintr-un lot de brânză de vaci” produsă de o făbricuță de lactate, pe a cărui proprietar îl privesc chiar acum la televizor, plângând !. Fals! Cauza exactă a îmbolnăvirii copiilor nu putea fi stabilită decât prin examene făcute pe copiii bolnavi ! Sursa de infecție este altceva. (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , , , by

Este virusul Zika agentul unei noi zoonoze ?

                                                              Prof. dr. Radu Moga Mânzat

                                                                          Academia de Științe Agricole și Silvice

                                                                          Secța Medicină Veterinară

                                                                          Publicat în Rev. Veterinaria, cmvro.ro

                                                                           nr.21, ianuarie-martie 2016 pg 48

În anul 1947, cercetătorii de la Yelow Fever Research Institut din Uganda au izolat un virus de la o maimuță febrilă Rhesus macaque, ținută în captivitate ca sentinelă, în pădurea Zika (o rezervație de 24 ha aflată în proprietatea Institutului), în cadrul unui program de studiu al febrei galbene. Serul maimuței a fost inoculat i.c. la șoareci, care s-au îmbolnăvit, iar din creierul lor a fost izolat un virus filtrabil, care a fost apoi studiat și, pe baza caracterelor morfologice,structurale, antigenice și patogenice a fost clasificat, în 1952, în fam. Flaviviridae, genul Flavivirus, sp. Zikavirus (virus RNA, anvelopat, cu simetrie icosaedrică, de 40 nm diametru).

În anul următor (1948) a fost izolat și de la țânțari din specia Aedes africanus iar mai apoi și de la numeroase alte specii de țânțari ( A.aedes, A.aegypti, A.apicoargenteus, A.vitatus, A. hensilli, A. fructifer) prezenți în zona respectivă, sau în alte regiuni de pe glob (1)

În intervalul 1949-1950 a fost observată o infecție febrilă la oameni din unele regiuni din Africa Ecuatorială, la care au fost puși în evidență în sânge anticorpi anti Zicavirus. Izolarea virusului de la persoane febrile a fost posibilă însă numai în 1968, în Nigeria (4,5). Din Africa, Virusul Zika a difuzat după 2007 în câteva insule din Pacific și apoi spre mai multe țări din America Centrală și Amerca de Sud, îmbrăcând până în 2014 o alúră pandemică. Totuși, aceasta nu a stârnit o îngrijorare prea mare, deoarece în circa 80% din cazuri era vorba de infecții subclinice, iar cazurile clinice, în majoritatea lor erau relativ benigne și pasagere, vindecabile spontan, cu o simptomalagie oarecum asemănătoare infecțiilor gripale.

Percepția asupra acesteia s-a schimbat însă radical în decembrie 2015 și ianuarie 2016, când s-a emis suspiciunea că virusului Zika i s-ar datora nașterea a mii de copii cu microcefalie, ca urmare a infecției femeilor gravide ( în special din Brazilia) aflate în cursul primei treimi a sarcinii. Probabilitatea confirmării suspiciunii, care a avut la bază pentru început doar coincidențe de ordin statistic, fără o relație certă de cauzalitate directă, este demnă totuși de luat în considerare, cu atât mai mult cu cât infecției cu virusului Zika i se atribuise și cauzalitatea altor stări patologice, chiar dacă sunt deja cuoscute și alte câteva cauze care sunt incriminate în etiologia microcefaliei. (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , , , , by

RUJETUL

RUJETUL ( updated  Ian. 2016)

( Engl. Erysipelas, Germ. Rotlaufseuche, Fr. Ruget du porc)

Rujetul este o boală infecţioasă, produsă de Erysipelothrix rhusiopathiae, care afectează de regulă porcinele dar este întâlnită şi la alte specii de mamifere şi păsări, inclusiv la om, are caracter endemic şi se manifestă clinic prin evoluţie septicemică, febrilă, cu tulburări generale şi leziuni cutanate congestive şi urticariforme sau prin evoluţie cronică, cu localizări cardiace, articulare şi cutanate.Istoric

Rujetul a fost multă vreme confundat cu alte boli, cuprinse în grupul aşa-numitelor “boli roşii ale porcului”. El a putut fi bine definit şi conturat ca o entitate morbidă distinctă a porcului numai după ce Pasteur şi Thuillier (1883) au izolat pentru prima dată agentul etiologic al bolii. Tot ei au preparat apoi şi primul vaccin antirujetic, din tulpini atenuate prin treceri succesive pe iepuri şi porumbei. În 1886, Löffler face prima descriere amănunţită a rujetului şi a agentului său etiologic. Ulterior, Léclainche şi Lorenz au preparat serul antirujetic, pe cal şi respectiv pe porc.

În ţara noastră, rujetul a fost semnalat în 1894, dar cu siguranţă că exista mai demult.

De-a lungul timpului, numeroşi cercetători români şi-au adus o contribuţie importantă la cunoaşterea diverselor aspecte ale bolii şi agentului său patogen, între care menționăm cercetările făcute de Riegler, Motaş, Ciucă, Cernăianu, Stamatin, Popovici, Cernea şi Isopescu. În mod deosebit se remarcă aportul profesorului Nicolae Stamatin la prepararea vaccinului antirujetic, dintr-o tulpină atenuată numită VR2, tulpină folosită cu succes la prepararea vaccinului antirujetic, în ţara noastră şi nu numai (5, 24).

Răspândire şi importanţă

Rujetul a fost semnalat pretutindeni unde se practică creşterea porcinelor însă cu o frecvenţă mai mare în ţările cu climă caldă şi temperată decât în ţările cu climă rece.

În Asia, de multă vreme rujetul produce pierderi la porcine, în special în ţările în care se administrează făina de peşte în hrana animalelor. Cu frecvenţă ridicată este semnalat rujetul şi în ţările europene încă de la sfârşitul secolului trecut, dar în America de Nord a devenit o problemă numai după 1930, în Australia după 1940 iar în Africa după 1944. În Europa boala este mai frecventă la porc, dar în Australia şi Noua Zeelandă este la fel de frecventă la ovine, iar în America de Nord, la ovine şi păsări.

Datorită frecvenţei şi pierderilor mari pe care le producea, rujetul a fost considerat în trecut ca boala numărul 2 a porcinelor (după pestă) însă în prezent, datorită vaccinărilor sistematice cu vaccinuri de mare eficacitate, incidenţa bolii şi pierderile economice pe care le cauzează au scăzut considerabil.

În ţara noastră, vaccinarea antirujetică a porcilor fiind făcută sistematic, pierderile sunt legate mai puţin de mortalitate şi costul tratamentului decât de cheltuieli cu imunoprofilaxia. În afară de porcine, la noi rujetul a mai fost înregistrat rareori, la ovine, fazani, păsări sălbatice aflate în captivitate şi chiar la câine (8, 11, 17, 18, 19).

Rujetul prezintă şi o anumită importanţă sanitară, întâlnindu-se mai frecvent ca boală ocupațională, la persoanele care, prin specificul profesiei, vin în contact cu animalele bolnave, produsele sau cadavrele acestora. La om se manifestă sub forma unei dermatite acute, numite “erisipeloidul lui Rosenbach”, sau su formă de artrite, endocardite şi, mai rar, ca septicemie. (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , by

Reflecție întâmplătoare

De mai bine de 2000 de ani și până astăzi ”se știe” că Themis, zeița justiției – adică a judecății drepte- trebuie să fie ”oarbă”. Înțeleg sensul metaforei, dar nu pot să fiu de acord cu el. Sensul ar fi că zeița stă la mijloc, la egală distanță între procuror și avocat, cântărește imparțial probele prezentate de ambele părți și încearcă să decupeze adevărul din noianul vorbelor în care îl îmbracă fiecare dintre cele două părți, pe care le creditează în mod egal. Pare ”just” nu?
În realitate, consider că nu este nici just și nici echitabil, pentru că pe cele două părți le diferențiază buna credință, iar judecătorul nu ar trebuii să se exprime doar în baza probelor prezentate de către părți , dacă acestea nu sunt cert relevante, ci să ceară noi investigații și noi probe, până când adevărul se developează în mod absolut indubitabil, și nicidecum să judece cu ochii închiși, înclinând balanța adevărului înspre partea care ”i se pare” că atârnă mai greu.
Principala deosebire care marchează inegalitatea părților este aceea că, pe câtă vreme avocatului i se recunoaște dreptul de a pleda în favoarea clientului său cu orice argumente, reale sau contrafăcute, coafând adevărul până la denaturare, procurorului nu i se acceptă nici un fel de mistificare a adevărului.
Pentru un avocat, conștient de vinovăția clientului său, scopul declarat (pentru care nu îl învinovățește nimeni) este de a ”demonstra” nevinovăția clientului său, prin toate mijloacele, sau cel puțin de a o reduce la dimensiuni insignifiante. Dacă reușește nu are decât de câștigat, este felicitat și căutat de alți infractori.
Pentru procuror, încercarea de a demonstra sau de a exagera vinovăția inculpatului prin mijloace fabricate, conștient fiind de nevinovăția inculpatului, implică un mare risc, constituind o faptă penală pedepsită conform legii. Evident, dacă aceasta poate fi demonstrată în timp util..
Și atunci, de ce să fie judecătorul legat la ochi și echidistant? Este el cumva un robot fără discernământ și fără conștiință?
Nu sunt sigur dacă am dreptate sau nu, pentru că nu am avut de-a face deloc cu justiția, dar bunul simț îmi spune că Themis ar trebui dezlegată la ochi, iar cele două părți să fie cântărite cu aceeași măsură. Iar judecătorul nu poate să se plaseze la egală distanță între adevăr și minciună sau între inocență și ticăloșie,

Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Boli Infectioase ale Animalelor – bacterioze

Descarca aici


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , by

Boli Virotice si Prionice ale Animalelor

Descarcati cartea aici:   Boli Virotice si Prionice

 


Posted in Profesional-stiintific by

Slavă conducătorului iubit !

De 26 de ani aud o minciună, pe toate posturile de televiziune, pe care nimenea nu o dezminte, așa cum s-ar cuveni. Ci că Revoluția Română a început la Timișoara, dar a fost continuată și, în cele din urmă, desăvârșită, înfăptuită pe de-a-ntregul, numai ca urmare a faptului că, în cele din urmă, s-au ridicat și bucureștenii. Fără ca aceștia din urmă să se fi ridicat, ci că Timișoara ar fi fost făcută una cu pământul. Noroc cu tovarășul Ion Iliescu, care și-a sacrificat liniștea și bunăstarea personală și a acceptat să fie instalat în fruntea ”revoluționarilor”, pentru a-i înlătura de la putere pe cei doi dictatori care ”au întinat nobilele idealuri ale Partidului Comunist Român”.
Numai că atunci când a sosit tov. Iliescu (se spune că în papuci) la televiziune, președintele Ceaușescu fusese deja alungat de la putere, și rătăcea pe undeva prin lanurile de porumb, după care s-a abandonat în custodia armatei, la Târgoviște. Odată ajunși la televiziune, Tovarășul Iliescu și susținătorii lui au fost surprinși  să audă că revoluționarii bucureșteni vroiau de fapt mai mult decât alungarea ceaușeștilor și că, de fapt, majoritatea cetățenilor nu mai suportau regimul comunist, ceea ce făcea ca aspirațía lor de conducători ai revoluției anticomuniste să nu se mai justifice, ba chiar să devină ușor ridicolă. Intenția lor fusese de a se instala în fruntea maselor ca noi conducători ai vechiului regim, cosmetizat într-un regim comunist ”cu față umană”. În noua situație s-au repliat rapid și au lansat o minciună genială, declanșând o uriașă diversiune, de la care ni s-au tras apoi toate nenorocirile, până în ziua de azi: Au pretins că Revoluția propriu-zisă de-abia atunci începea, și ca drept dovadă ne-au speriat că au apărut din neant niște teroriști, bine organizați, special instruiți și dotați, care sunt prezenți peste tot, trag în toate direcțiile și din toate pozițiile, teroriști care ne-au invadat Țara venind pe uscat pe mare și prin aer, și că aceștia luptă pentru reinstalarea ceaușeștilor la putere. Nici până astăzi nu au reușit însă să ne prezinte nici un singur astfel de terorist, în carne și oase! (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , , , , , by

Publicitatea TV, un atentat grosolan la bunăstarea mea privată.

Unul dintre drepturile fundamentale ale omului este și dreptul inalienabil de a opta individual între două sau mai multe alternative legale. Acest drept nu este și nu a fost întotdeauna și pretutindeni respectat, dar este obligatoriu să fie respectat într-un stat democcratic.

Personal resimnt o mare frustrare când o companie de televiziune mă privează de acest drept, în ciuda faptului că respectiva companie există (și) pe cheltuiala mea. Mă refer la faptul că aproape 50% din timpul de emisie al majorității posturilor de televiziune este ocupat în mod abuziv cu reclame. Ca în toate celelalte cazuri când frații mei români fac legi, și de această dată legea este făcută astfel ca cetățenii să poată fi înșelați ” în mod legal”.

Mă refer la Legea audiovizualului nr.504/2002 care, la art.35 al.1, cu modificările și completările ulterioare, prevede că ”Proporția de spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshoping dintr-un interval de o oră nu poate depăși 20%, respectiv 12 minute și că, în cazul televiziunii publice nu poate depăși 8 minute din timpul oricărei ore date”, fapt recunoscut și consemnat și în ședința CNA din 19.03.2015. Acesta este deci spiritul legii. Foarte rezonabil, nu? 12 sau 8 minute ar fi ceva cam neplăcut dar suportabil pentru telespectatori. Din păcate însă, în mod sistematic, pe toate posturile de televiziune, aceste durate sunt depășite cu nerușinare, cca 30 de minute din fiecare oră fiind deturnată de la programul anunțat. (Mai concret, de regulă de la și 20, pâna la fără 20 și de la fără 10 până la fix). Sunt convins că în practică, televiziunile invocă tot felul de chichițe avocățești, care să le permită să eludeze spiritul Legii, printre care, de exemplu și art.36 a aceleiași Legi care, parțial, permite eludarea aricolului anterior. Iar CNA-ul face jocul televiziunilor (presupun că nu dezinteresat), ignorând depășirile grosolane ale prevederilor legale, cu câte 30 de minute/oră. Iată cam cum:

CNA a decis să someze public o serie de televiziuni care au avut depăşiri ale duratei legale de publicitate de peste 5 minute, în perioada februarie-decembrie 2014. Ațí înțéles? Adică pentru depășirile grosolane făcute zilnic timp de 11 luni, au dat o amendă mai mică decât încasările de pe un singur spot publicitar. Normal ar fi fost ca în fiecare zi să le fie dată câte o amendă, până înțeleg să se conformeze legii. Ca o batjocura la adresa noastră, televiziunile își cer scuze când întrerup un program pentru că ”sunt obligați să respecte programul orar publicitar”, dar numai la începerea spațiului publicitar, nu și când ar trbui să îl oprească, pentru a se conforma Legii. O altă batjocură se referă la faptul că se dă câte un spot publicitar de sute de ori, ca și cum noi am fi niște tâmpiți lipsiți de discernământ și de ținere de minte. Dar noi nu suntem. Noi înțelegem bine că este vorba în primul rând de un paravan, și că în realitate grosul banilor le vin televiziunilor pe alte căi. Întrebarea mea majoră este:  Oare este normal ca televiziunile în cauză să fie sprijinite cu bani obscuri tot anul numai pentru ca să fie gata de atac atunci când vin alegerile sau când trebuie să intervină, cu diverse ocazii, în sprijinul unor moguli, a unor politicieni sau a unor partide politice? De ce mi se interzice mie dreptul să schimb postul atunci când mi se servește o reclamă a 187-a oară ( pentru că și pe celelalte posturi găsesc tot reclame, uneori chiar aceleași) ? Ce-i cu înțelegerile acestea de cartel, ca toate televiziunile să dea publicitate în același timp? Vă sperie ideea de concurență? Chiar mă întreb: Oare cu ce se mai ocupă avocatul poporului? Dar procuratura generală? Dar parlamentarii? Dar ministrul de resort?

Cu ce drept îmi interziceți mie libertatea de opțiune, atunci când doresc să urmăresc un alt post, fără reclame? La ce-mi mai servește telecomanda?!


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , , by

Când Legea cererii și a ofertei operează în învățământul superior….!

                                                Publicat, în modul cel mai inutil cu putință, în 17.11.2015

             Asupra faptului că învățământul superior din România a suferit după anul 1990 o permanentă degradare, nu se mai îndoiește nimenea. Din păcate nu sunt semne nici acuma că această decădere tinde să se oprească, ci dinpotrivă, că se adâncește. Acesta este motivul pentru care m-am străduit să înțeleg care să fie explicația, iar concluziile mele, care poate că nu sunt cele mai corecte, le împărtășesc în continuare celor cărora, la fel ca mie, le pasă. Corifeii trecerii de la economia planificată socialistă la economia de piață au considerat (sau s-au prefăcut a înțelege astfel), că economia de piață cuprinde toate domeniile vieții sociale, fără excepție.

Incluzând de-a valma cu economia, fără niciun discernământ, diversele domenii ale științei și culturii, artele, educația, cercetarea și credința au fost supuse acelorași reguli rigide ale obligativității profitului, dar nu a oricărui profit, ci preferabil a profitului pe termen scurt. Și, ca să înțelegem ce a urmat, propun să ne oprim, de această dată, asupra modului cum a operat, și mai operează încă, Legea cererii și a ofertei, în învățământul superior din România. Precizez că prezentele reflecții nu au altceva la bază decât discuțiile neoficiale pe care le-am purtat cu foarte numeroase alte cadre didactice universitare, din domenii diferite ale învățământului superior.

In vremurile „de tristă amintite”, la începutul fiecărui nou an universitar se comunicau de către Ministerul Învățământului cifrele de școlarizare, respectiv numărul de studenți admiși în anul întâi, pentru fiecare facultate. Acestea erau stabilite în baza unor studii privind nevoile reale, în toate domeniile vieții sociale, ale României. În ultimii ani, la nevoile României se adăugaseră și un număr de locuri pentru pregătirea studenților străini, contra unor taxe deloc neglijabile, care reflectau în fond cheltuielile făcute de Statul Român pentru pregătirea lor. În majoritatea cazurilor aceștia aveau burse oferite de țările din care proveneau, țări care beneficiau la sfârșitul studiilor de pregătirea bursierilor sau, unii dintre ei erau susținuți de părinți. Exista și un număr relativ mic de burse oferite de Statul Român, în baza unor convenții bilaterale, unor țări în curs de dezvoltare. În schimb, studenții români beneficiau de învățământ în întregime gratuit, pentru simplul motiv că Statul Român era apoi beneficiarul pregatirii lor. Nici că se putea o gândire mai pragmatică și mai corectă. Totul se desfășura sub semnul ”eticii și echității socialiste”, chiar dacă tendințe de exceptare de la perceptele acestui slogan existau permanent, uneori izbutite, dar finalmente direcția rezultantei era certamente cea dezirabilă. Nu știu dacă mai e nevoie să evoc seriozitatea care domnea în desfășurarea întregului proces de învățământ superior înainte de 1990, cel puțin din punct de vedere formal. Calitatea absolvenților și recunoașterea internațională de care se bucurau, deopotrivă profesorii și absolvenții, stau mărtuire și astăzi.

Totul s-a schimbat după Decembrie 1989. Imediat a apărut un număr imens de profitori fără scrupule, care au adulmecat multiplele posibilități de câștig fără muncă pe care le oferă învățământul superior în noile condiții, inițial pentru universitarii de toate gradele, iar apoi pentru o întreagă pleiadă de personaje extrauniversitare, mediocre dar cu pretenții de la viață, care le exced cu mult posibilitățile intelectuale. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

Așa se întâmplă când impostorii ne fac legi

 

Astăzi am aflat că ”aleșii neamului”, după nesfârșitele lor concedii, weekenduri prelungite și deplasări ”de documentare” prin cele mai exotice țări, s-au aplecat, în sfârșit, asupra nevoilor noastre și și-au pus la treabă neândoielnica lor inteligențâ creatoare pentru a ne dărui o minune de lege, care să revigoreze munca și profiturile agricultorilor, să îi fericească pe consumatori și să îi umple de bani pe comercianți. O lege simplă și eficientă ! Oare cum de nu s-a mai gândit încă nimenea la așa ceva ?.

Esențialmente, Legea impune marilor magazine, super- și hypermagazinelor alimentare din România, sub amenințarea unor sancțiuni severe, ca produsele românești să însumeze cel puțin 51% din totalul produselor alimentare comercializate. Asta va da un puternic impuls fermierilor, care se vor pune serios pe treabă, având siguranța valorificării integrale a producției lor. Ba chiar s-a pus imediat întrebarea ( de către unii jurnaliști, la fel de competenți ca și legislatorii) că oare ce se va întâmpla dacă, în noua situație, producătorii autohtoni nu vor putea ei să satisfacă permanent nevoile pieței, astfel încât să acopere necesarul de cel puțin 51% produse românești, din totalul mărfurilor expuse de magazine.

Au mai rămas doar câteva amănunte de precizat (nu se știe de către cine), cum ar fi:

– Vorbim de 51% din volumul, din greutatea sau din valoarea mărfurilor?

 -Vorbim de marfa de pe rafturi, sau din depozite?

-Vorbim de 51% din produsele constatate la un moment dat de către echipa de control, în ziua controlului, sau pe durata unei săptămîni, sau a unei luni, sau poate a unui an? Luăm în considerare totalul mărfurilor existente, cele achiziționate sau ce cele vândute?

-Va trebui să formăm noi specialiști, capabili să verifice dacă a fost realizat dezideratul stabilit, pe care să îi înarmăm cu rulete, cântare și calculatoare?

Dar, sunt sigur că toate aceste enigme, plus multe altele, vor fi dezlegate de la caz la caz, cu concursul bunăvoinței controlorilor și, la nevoie al avocaților, al procurorilor și al judecătorilor, că doar toată lumea trebuie să trăiască, nu-i așa?. Unii politicieni ar putea eventual juca rolul de mediatori, cu avantaje pentru toate părțile. Mai grav este însă că Legea a fost emanată sub formă avortată, respectiv incomletă.

Vreau să spun că nu este suficient ca Legea să stipuleze numai obligațiile comercianților pentru a se atinge scopul dorit. Este absolut necesar să se stipuleze -tot sub amenințarea unor pedepse severe- și obligația cumpărătorilor de a cumpăra produse românești în proporție de cel puțin 51%, așa cum au stabilit autoritățile ! Ori, tocmai acest lucru mi se pare mie ceva mai greu de realizat și de controlat. De exemplu, ce se face comerciantul dacă în magazin expune chiar 75% produse românești și numai 25% produse străine, dar cumpărătorii fac coadă tot la produsele străine, care sunt mai ieftine, mai atractiv prezentate și mai de calitate? Să nu reaprovizioneze rafturile cu produse străine până când nu se vând cele autohtone ?! Sau să le completeze pe măsură ce se vând, în timp ce mărfurile greu vandabile (exagerînd puțin) vor rămîne pe rafturi păstrînd proporția de 75% ?

Încerc zadarnic să îmi imaginez câtă ceață s-a așternut în mintea autorilor unei asemenea lege și ce au înțeles ei din ceea ce se numește economia de piață. Dar amintiți-vă câte alte asemenea opere au mai creat aleșii noștri, aflați  în stare de mahmureală! Și să mai spună cineva că nu își merită cu prisosință toate salariile, indemnizațiile și pensiile speciale pe care și le acordă singuri, cu atâta generozitate!


Posted in Inm by

ACTINOBACILOZA

                                                                                                           Prof.dr.Radu Moga Mânzat 

            Sub denumirea  de Actinobaciloză  se descrie de obicei boala produsă de Actinobacillus lignieresii la mai multe specii de animale domestice (bovine, ovine, solipede, câini) sau sălbatice ( căpriori, cerbi, mistreţi, iepuri), precum şi boala produsă la suine de A. suis (3,4). Iniţial actinobaciloza a fost descrisă în Argentina, de Lignieres şi Spitz la bovine, care în 1902 au diferenţiat-o de actinomicoză, sub numele de wooden  tongue.
          Astăzi, conform manualului Bergey, în genul Actinobacillus, în afară de A. lignieresii şi A. suis, care produc bolile numite actinobaciloze, sunt alăturate şi alte 16 specii de bacterii (1). Acestea însă fie că produc entităţi diferite ca patogenie şi manifestări anatomoclinice, din care cauză poartă şi denumiri diferite, fie că produc  nişte infecţii, în general rare, localizate şi manifestate altfel decât  boala limbii de lemn produsă de  A.lignieresii, fie că sunt prezente ca simpli germeni oportunişti, fără  un rol patologic bine precizat. Dintre acestea, patologia veterinară este interesată de:

– A.pleuropneumoniae, care produce pleuropneumonia infecţioasă a porcului,
– A.equuli, agentul etiologic al piosepticemiei mânjilor,
– A.seminis, care produce epididimită, orhită şi vaginalită la berbeci, ţapi şi tauri,
– A.capsulatus, izolat de la iepuri de câmp, iepuri domestici şi de la hamsteri cu infecţii septicemice,
– A.rosii, asociată cu avorturi la scroafe,
– A.minor, A.porcinus şi A.indolicus, izolaţi ca germeni oportunişti de pe mucoasele căilor respiratorii ale suinelor,
– A.arthritidis  izolat din artritele solipedelor,
– A.succinogenes, izolat din rumenul bovinelor(1).
 La noi în ţară, actinobaciloza a fost semnalată de Paştea şi col. în anul 1956 şi a fost apoi studiată de Ciurea, Răducănescu, Verdeş şi alţii. (more…)


Posted in Inm, Profesional-stiintific and tagged , , by

ACTINOMICOZA

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      Prof. dr. Radu Moga Mânzat

Se numeşte actinomicoză o afecţiune cronică de natură infecţioasă, dar necontagioasă, produsă de germeni din genul Actinomyces, întâlnită la mai multe specii de animale domestice şi sălbatice, dar mai frecvent la ierbivorele biongulate şi unele carnivore, având evoluţie sporadică, caracterizată clinic prin osteomielită, cu formarea unor focare inflamatorii piogranulomatoase, înconjurate de o puternică proliferare conjunctivă perifocală, localizate obişnuită în mandibulă şi regiunile limitrofe.

Tags Actinomyces, Actinomicoza  (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , by

LEPTOSPIROZELE

                                                                                                          Prof. dr.Radu Moga Mânzat

Leptospirozele sunt boli infecţioase cosmopolite, care afectează omul şi foarte numeroase specii de animalele domestice şi sălbatice, produse de diverse tipuri antigenice ale bacteriilor cuprinse în genul Leptospira, manifestate clinic prin febră, anemie, hemoglobinurie, icter sau prin avort, dar care foarte frecvent evoluează inaparent clinic. Cunoscută şi descrisă clinic la om încă din secolul al XIX-lea, sub denumirea de boala lui Weil-Vasiliev, leptospiroza a beneficiat de elucidarea etiologiei la începutul secolului XX (1915-1916), ca rezultat al activităţii simultane dar independente a trei colective de cercetători ( Inada, Ido et all; Uhlenhut şi Fromme; Hubener şi Reiter), care au identificat drept agent cauzal al bolii la om un microorganism spirochetomorf, denumit de Noguchi (1917) “Leptospira”. Aproape concomitent a fost identificat şi rezervorul natural de infecţie, reprezentat de şoareci şi şobolani.  La câini, boala fusese descrisă clinic încă din 1852, de Hofer şi apoi de Klet (1898) sub numele de boala de Stuttgart, dar etiologia leptospirică a fost stabilită abia în 1933, de către Klarenbeck şi Shuffner.

Tags  Leptospira, Leptospirozele (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , by

In fond, ce este democrația?

Am încercat în ultima vreme să aprofundez puțin câteva dintre cele mai importante noțiuni cu care operează politologia, ca de exemplu: democrație, constituție, comunism, socialism, capitalism etc. Sunt noțiuni care fac deci obiectul de studiu al unei științe,și dacă acceptăm că avem de-a face cu o știință, ne așteptăm ca aceasta să se bazeze pe niște teze, sau cel puțin pe niște truisme irefutabile, chiar dacă pe acestea se clădesc apoi concluzii discutabile sau certamente false. Mare mi-a fost însă mirarea când am descoperit cât de relative sunt înțelesurile atribuite acestor noțiuni de către politicieni, jurnaliști și chiar de către așa-zișii oameni de știință din domeniul politologiei. Spre marea mea nemulțumire am constatat că totul este relativ, că fiecare atribuie un sens personal fiecărui termen și, din această cauză, ajunge în final la concluzii inevitabil diferite de ale celorlalți.Cu alte cuvinte nimic nu este cert, nimic nu este indiscutabil, totul este relativ și totul poate fi demontat printr-o argumentație bine aleasă. Atunci la ce și cui servește toată vorbăria aceasta?
– Servește multora: cu ajutorul ei își justifică impostorii pozițiile, pretențiile și acțiunile. Și tare mulți sunt aceia care trăiesc -chiar foarte bine- excusiv de pe urma unor asemenea vorbării justificative pro domo. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

LUNGUL DRUM DE LA COMUNISMUL CREȘTIN LA CAPITALISMUL ANARHIC

De 25 de ani remarc în presa scrisă și la TV aceeași confuzie, la oameni de toate condițiile sociale, în înțelegerea noțiunilor de comunism și a apelativului de comuniști. De câte ori se dorește punerea la stâlpul infamiei a unor foști nomenclaturiști, astăzi mari politicieni, magnați sau demnitari, li se aruncă în față: Comuniștilor !! Mă supără mult o atare abordare, pentru că ea înglobează nu numai o mare cantitate de ignoranță, ci și tot așa de multă rea credință și rea intenție. Prin acest epitet, aparent acuzator, care se dorește a părea o categorisire politică peiorativă a unor indezirabili, în realitate se comite o încercare de spălare de păcate a unor personulități, a unor impostori- profitori care au fost în trecut și au rămas și în prezent la butoane, în fruntea bucatelor. O să mă explic în continuare. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Cugetări despre vot și democrație

Democrația este o formă de organizare a societății care le propune membrilor săi să conviețuiască în bună pace, în ciuda diferențelor dintre ei în ceea ce privește percepția asupra diverselor “adevăruri”, determinată de diferențele de educație, de capacitate de discernământ, de situație materială, de anturaj sau de interese, de orice fel. Toate strădaniile de a schimba percepția cuiva asupra unui adevăr doar prin simple argumentații – corecte sau contrafăcute- sunt zadarnice, dacă nu survine schimbarea vreuneia dintre determinările enumerate mai sus. Or, tocmai aceasta este principala cauză a eșuării multor societăți zise democratice, care pun accentul principal pe propagandă deși, se știe, doar prin propagandă nu se poate converti percepția unei populații decât pe termen scurt, pentru că adevărul și dreptatea sunt valori unice și perene, pe câtă vreme minciuna și nedreptatea sunt efemere. Și,din acest punct de vedere, orice populație se divide în mai multe categorii: oameni care percep corect adevărul, oameni care îl percep greșit dar sunt convinși de veridicitatea percepției lor, oameni fără nici un discernământ, oameni -de regulă politicieni- pentru care adevărul este o noțiune lipsită de conținut, dar care sunt gata în orice moment să-i convingă pe ceilalți să perceapă un adevăr așa cum le convine lor. Numai proporția dintre aceste categorii diferă de la o categorie la alta, Și uite așa se nasc partidele politice, care încearcă să grupeze persoanele în funcție de percepțiile lor. Și uite așa ne trezim că unul și același adevăr adevărat este perceput în toate felurile, unele chiar contrdictorii, după locul și unghiul din care este privit. Și atunci apare confruntarea: (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

BOALA LIMBII ALBASTRE

Redactat la cererea  ASAS la și publicat pe site-ul ASAS la 2 oct 2014

Punct de vedere cu referire la

            BOALA LIMBII ALBASTRE                                  

Apariția și evoluția Bluetongue  în  Romania   

                                                                                                       Prof dr Radu Moga Mânzat     


Având în vedere spațiul foarte restrâns pus la dispoziție de ASAS, cele de mai jos reprezintă doar o parte din concluziile de fond desprinse după studierea, în paralel și comparativ, a trei categorii de documente:

1.Reglementările legislative originale ale CE privind prevenirea și controlul Bolii limbii albastre (BLA) pe teritoriul UE, respectiv CD 2000/75/EC și CR(EC)No1266/2oo7precum și documentele respective transpuse în legislația altor țări europene (Olanda, Marea Britanie, Italia, Cipru)

2.Transpunerea documentelor EC în legislația românească, respectiv Ord. Președ. ANSVSA 32/2006, Reg. CE 1266/2007, Planul de contingență, Planul de măsuri-Nota 5446, Manualul operațional și planurile de măsuri ale câtorva DSVSA județene.

3)Un mare număr de lucrări științifice descărcate de pe Internet, cu referire la BLA.

Se poate aprecia că, dacă țara noastră se află printre ultimele țări din Europa în care BLA și-a făcut apariția, aceasta s-ar putea datora atât poziției geografice avantajoase pe care o ocupă, cât și, poate că mai ales, meticulozității cu care au fost transpuse – chiar mult dezvoltate – documentele UE, precum și rigurozității cu care a fost apoi urmărită transpunerea lor în practică. Este discutabil însă dacă cele peste 200 de pagini de planuri, regulamente, ordine, măsuri, note etc., transpuse într-o formă mai concisă, nu ar fi fost preferabile.De exemplu, mă întreb dacă, în loc să se ofere medicului practician în Manualul Operativ o listă cu nu mai puțin de 81 de produse comerciale antiseptice și dezinfectante, pe 20 de pagini (probabil toate cele avizate în Romania), lăsându-l astfel să decidă el care ar fi cel mai indicat în cest caz, nu cumva era mai eficient să îi fie recomandate dintre acestea, de către specialiști, doar vreo 4-5 produse dar, în schimb, să îi fie recomandate în plus, vreo 3-4 substanțe sau produse repelente, cunoscute ca foarte eficiente pentru evitarea înțepăturii insectelor hematofage. De asemenea, ar fi foarte util să se recomande, la modul concret, și alte metode de anihilare a insectelor, cum sunt aparatele moderne electrice, cu ultraviolete, ultrasunete și altele, care pot fi montate în incinta sau în apropierea adăposturilor.

În eventualitatea elaborării unui nou plan de măsuri, așa cum Ord. 32/2006 prevedea, ar fi util să se regândească întreaga strategie, având ca obiectiv nu numai controlul, ci și eradicarea bolii, ceea ce pare posibil dacă BLA va fi asimilată mai putin bolilor contagioase din lista A a OIE, și mai mult celor sezoniere, cu dependențe stricte spațio-temporale. În planul de măsuri actual, în dreptul tuturor acțiunilor se stipulează ca termen de realizare: permanent, iar ca loc de desfășurare a acțiunilor se țíne prea puțín cont de particularitățíle geo-climatice ale fiecărei zone. Țara noastră dispune de o diversitate deosebită de caracteristici (șes, dealuri, munți,lunci, deltă, litoral) de care depind în cel mai înalt grad ecosistemele, inclusiv arealul de distribuție al musculițelor culicoide și, în ultimă instanță posibilitățile de apariție și evoluție a BLA, de care strategiile de prevenire, combatere și eradicare este necesar să țină cont. Ar fi de dorit colaborarea cu entomologi specializați în studiul artropodelor hematofage, capabili chiar să întocmească hărți de distribuție a insectelor hematofage pentru întreaga țară, valabile și pentru alte maladii.

Mutarea accentului de pe caracterul “permanent”al acțíunilor pe perioadele de risc maxim rezultat din caracterul “ciclic” al evoluției epidemiologice, ar fi utilă și realistă. Din toate studiile avute la dispoziție, inclusiv din cele ale OIE cu referire expresă la Romania, rezultă că în Țara noastră există o perioadă de circa 5 luni “liberă de vectori BLV”, de care programele de eradicare regionale și locale ar trebui sa profite. Nu este clar sub ce formă reușește virusul să traverseze anotimpul friguros (sub 13-15 grade Celsius), pentru că ipoteze există, dar sunt contraditorii. Personal consider că, luând în considerare observațiile existente, s-ar putea postula că totul devine posibil datorită fenomenului de toleranță imunologic. Făcând abstracție de eventualele posibile excepții, se acceptă că, de regulă, insectele care apar în primăvară nu posedă virusul, fiind vorba de o nouă generație, iar rumegătoarele nu sunt viremice pentru că sezonul rece este suficient de lung pentru a permite negativarea lor viremică. Cert este că aceasta este veriga slabă a lanțului epidemiologic la nivelul căreia trebuie focusate cu celeritate cele mai multe acțiuni de depistare și combatere, întrucât reanimarea virusului și a epidemiei primăvara, debutează inițial pe foarte puține cazuri, care se înmulțesc apoi rapid, prin transmiterea virusului, în ambele sensuri, între insecte și rumegătoare. În schimb, presupun că s-ar putea renunța la unele măsuri formale și nerealiste, cum ar fi “purtarea obligatorie a echipamentului de protecție”atunci când se vizitează o exploatațíe zootehnică, sau că “medicul veterinar oficial se asigură că pătrund în exploatație numai persoanele care au dreptul”, măsuri justificate în cazul epizootiilor contagioase majore.

Dacă se hotărăște includerea și a vaccinării în planul strategic de eradicare a bolii, atunci aș recomanda ca aceasta să se facă în prima decadă a lunilor aprilie și august, cu vaccinuri inactivate. În felul acesta animalele ar putea fi protejate, în mare măsură, datorită vaccinării pe intervalele V-VIII și VIII-XI, și datorită inactivității culicoidelor, în lunile XI- IV.

Din cele de mai sus rezultă că ar fi de dorit ca actualele noastre documente (Planul de măsuri și Manualul operațional) datând din anul 2006 să sufere o revizuire si o actualizate de fond, așa cum dealtfel și Ord. 32/2006 prevedea obligația ca acestea să întâmple la fiecare 5 ani.

Noile planuri actualizate ar trebui să evite cu obstinație recomandarea unor strategii standardizate și permanente, în favoarea unor planuri strategige care să valorifice la maximum particularitățile dinamicii epidemiologice a bolii, particularitățile geografice și ecolosistemice locale.

Pentru eficientizarea planurilor de acțíune ale DSVSA-urilor județene este de dorit ca în continuare acestea să fie aprobate de către ANSVSA, dar numai după ce au fost atent analizate și evaluate cu privire la modul în care au fost luate în considerare toate particularitățile eco-climatice și epidemiologice ale zonei.

Profesor dr. Radu Moga Mânzat (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged by

GÂNDURI ALEATORII

#Nu-i mai ascultaţi pe cei ce nu ştiu să asculte!

# Nu-i ascultaţi pe politicieni când vă povestesc despre ce vor face ei după ce le veţi da voturile, pentru că oricum ei vă vor spune exact ceea ce cred ei că aţi dori să auziţi. Mai bine întrebaţi-i doar ce au făcut până acum și ce realizări personale de până acum îi califică pentru nivelul funcţiei la care râvnesc.

# Una dintre cele mai mari prostii pe care le-am auzit de sute de ori a fost aceea că avem nevoie de conducători tineri, entuziaști și curați, respectiv fără antecedente penale, ca și cum noi am avea nevoie de niște campioni, care încă nu au avut posibilitatea să-și etaleze pornirile nefaste ( lăcomia, fățărnicia, nesimțirea, incapacitatea, impostura etc). În realitate am avea nevoie, tocmai din contră, de oameni mai în vârstă, care și-au demonstrat deja capacitatea, valoarea, rectitudinea morală și bunul simț. Pe scurt, avem nevoie de mai multă înțelepciue și cinste, nu numai de tineri, a căror evoluție ulterioară ne este necunoscută.

# Am asistat dăunăzi la “linşarea mediatică” a unei doamne contabilă ( sau cam aşa ceva) , de către câţiva jurnalişti şi politicieni, pentru faptul că a fost numită recent ministru al culturii, deşi nu cunoaşte îndeajuns limba română, constatare reieşită din faptul că nu ar cunoaşte sensul cuvântului biped. De fapt chiar dumnealor aveau unele deficienţe cognitive, considerând că biped este un cuvânt românesc.

# Oare de ce noi, oamenii, apreciem atât de mult caracterul la semenii noşti, dar nu ne străduim deloc să devenim noi înşine nişte oameni de caracter? Mă refer desigur la cei mai mulţi dintre noi, nu la toţi, pentru că Tu cititorule, ştim amândoi că eşti o excepţie!..Nu-i așa ?

# Oameni buni! Nu moartea ar trebui să vă îngrijoreze așa de mult, ci momentele de viață care o preced !


Posted in Cugetari/Reflectii by

HYGIENIC QUALITY OF MILK, A GREAT AND PERPETUAL DESIDERATUM

 Lucrare publicata in Anuarul FMV Timisoara pe anul 2014

HYGIENIC QUALITY OF MILK, A GREAT AND PERPETUAL DESIDERATUM

RADU MOGA MANZAT

Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice – Filiala Timisoara, Calea Aradului 119, 300645
College of Veterinary Surgeons, Timis, Str. Martir Marius Ciopec nr. 2, Timisoara, Romania.
E-mail: radummoga@gmail.com

Summar

     One of the most debated issues over the time, both in food industry and veterinary medicine, was the quality control of milk. Some european nations have managed to create hundreds of varieties of cheeses, very well appreciated for their qualities and very well sold all over the world. These is not only the result of creative ingenuity of their people, but especially the result of the fact that they always are prepared with a raw milk of the highest hygienic quality(1). From the chemical point of view, was easier to put the quality control of milk into some limits, because was possible to appeal to the specific methods of biochemistry, but from the sanitary point of view, things appear to be more complicated. It is well known that both clinical- and subclinical mastitis cause very important economic damage, but especially the hindmost are important because they are much more numerous then clinical ones and, being clinical unapparent, they are often neglected or even completely ignored. A milk of best quality, good for consumption, is a wholesome milk (WM), obtained hygienically only from perfectly healthy mammary quarters (MQ). Such milk has the following characteristics , organoleptic noticeable : white color or slightly yellowish-white, perfectly homogeneity, with appetizing taste and specific pleasant flavor (not smell!); microscopically may present a small number of somatic cells (SCC) and bacteria. To assess the hygienic quality of milk, in addition to biochemical tests, which became classics and well known, lately are emerging new tests, especially of those which detect the physical changes in milk, with electronic devices.

Key words: hygienic quality of milk, mastitis, portable milk tester, SCC.

(more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , by

ANOTHER WAY OF TESTING THE QUALITY OF COW’S MILK

 

ANOTHER WAY OF TESTING THE QUALITY OF COW’S MILK
Publicat în Lucr.St. FMV Timisoara, 2011

 

  1. MOGA MÂNZAT1,2, DIANA BREZOVAN1

 

1 Faculty of Veterinary Medicine, Timisoara, Calea Aradului 119, 300645 Romania

2 College of Veterinary Surgeons, Timis. Tel.0040766719381.

E-mail: radummoga@gmail.com

 

 

Summary

 

The principle of Transmittance (T) is proposed for a test to detect mastitis cow side with the aid of a portable electronic device, called Milktester RMM. Transmittance value depends on the concentration, color and homogeneity of a sample, crossed through by a beam of monochromatic electromagnetic radiation. Milktester RMM is o prototype designed to detect and quantify modifications of homogeneity and color which characterizes an abnormal milk, in accordance with the current Regulation (EC) No 853/2004 of the European Parliament. The proposed optical device is able to measure, calculate and display, in a few seconds, the transmittance coefficient of intensity (TCI) and deviation coefficient (DC) which, in their turn, is influenced by at least three kinds of alterations: concentration in different substances, color and turbidity. Every reading for every quarter is taken into account and calculates by comparison to the average value of the other two quarters, belonging to the same animal, considered normal, healthy and taken as reference.

 

Key words: abnormal milk, milk tester, mastitis detection

 

One of the most widely debated issues along the elapse of time, both within food industry and in veterinary medicine, was the quality control of milk. From the chemical point of view, the problem was somehow easier to solve, but from the sanitary point of view, things appeared to be more difficult. It is well known that both clinical- and subclinical mastitis cause very important economic losses. Clinical mastitis produces losses in milk production, which must be discarded, and an overuse of medicines. Subclinical mastitis are also costly, because they are more numerous, clinical unapparent and therefore often neglected, their milk seems normal and acceptable for human consumption, but is reduced quantitatively, and has lower shelf-life and suitability for processing (2, 12). Therefore, many efforts were directed in the last half century in order to find increasingly improved methods and techniques of keeping under control subclinical mastitis. Among them, California Mastitis Test (CMT) and related techniques, Electroconductibility (EC) and Somatic Cells Counter (SCC) are now days the most widespread in practice, in spite of the fact that none of them are perfect and none of them could be taken as reference tests, because all of them give a certain percentage of false positive or negative reactions (8). But, the farmers never appreciate a technique which will determine them to discard an amount of milk by mistake diagnosticated as pathologic.

Mammary infection always leads to a lot of different physical and chemical changes in milk secretion, not simultaneously or proportionally installed, and therefore difficult to be diagnosed using a test based on a single modification, like pH, EC, SCC. That is why nowadays, beside the CMT, a number of new tests occurred, able to reveal two or three changes simultaneously, like: SCC-EC; EC-colorimetry; SCC-pH-colorimetry; SCC-pH-thermometry; SCC-EC-colorimetry and others (5, 4, 14, 16). An interesting approach to this subject was also made by Kamphuis et al. (2008) in a farm using automatic milking. Predictive value and correlation between three parameters – EC, color and production – were also studied. A new perspective concerning the mastitis control strategy has emerged in the last two decades, after Commission Directive 89/362/EEC (1989) specified that the milker is the person who must inspect the aspect of the milk and if any physical abnormality is detected, the milk must be considered abnormal and withheld from delivery (15). Let us note that the decision has nothing to do with SCC and, in this case, the status is by definition considered as clinical mastitis. According to this specification, milk can be considered normal and suitable for consummation if it does not exhibit modifications in homogeneity or color, regardless of the number of cells count (11). Therefore, lately, a certain part of researchersattention was somehow moved from the subclinical mastitis to the mild clinical mastitis, which produces abnormal milk. There also exists the opinion that between abnormal milk and SCC there is however a relationship, in the sense that abnormal milk will almost always have over then 200000 cells / mL and normal milk would have almost always less then 100000 cells / mL (11).

 

 

 

Materials and methods

 

The new test and device for the sanitary control of cow milk was conceived having as support the truism that the four samples of milk provided by the four compartments of a healthy udder, belonging to a healthy cow, must have similar physicochemical and biological characteristics. If one of the samples exhibits some differences that exceed a certain threshold, arbitrarily established, it reveals an abnormal milk and a pathological condition that should be considered either as subclinical or as clinical mastitis, depending on the magnitude of the deviation coefficient (DC) provided by the device. Summarizing, we can say that the new device, named Milktester RMM, serves to increase the macroscopic visual capacity, enabling the simultaneous recording and quantification of changes in concentration, color, and homogeneity of the milk, noticeable or unnoticeable to the direct naked eye examination.

The necessity to develop a sensor able to record and quantify changes of milk’s homogeneity and color, has been raised and forecast by many specialists, especially after Commission Directive 89/362/EEC (1989) established that the milker is the first person empowered to establish, simply by eye inspection, if a sample of milk may be considered normal or abnormal (7, 9, 15). Let’s note that, in this case, neither SCC nor other changes, visually unnoticeable, should be considered as criteria of differentiation between normal and abnormal milk.Thus, the most acute problem remained to develop a method for accurate measurements of homogeneity/consistency and color changes of milk, and then to establish the convenient threshold between normal and abnormal milk, valid for each farm and also to compare data registered for each mammary compartment with the average of the others,   belonging to the same animal, considered normal and taken as reference. In a way, this paper could be taken as an answer to the demand expressed by Hogeveen et al (2001, 2003) concerning the actual necessity of developing a new sensor able to detect and quantify milk color and consistency. Such trials, but with a different approach than ours, have already been undertaken and are cited in recent literature (8).

In order to be welcome in practice, such a device must meet several conditions, like that:

-To provide the most reliable results, preferably numerical quantifiable, closely correlated with those of the main diagnostic tests known and eventually taken as reference; -this is possible if the new device is able to detect simultaneously multiple changes that occur from the very beginning of the onset in a mammary infection;

-To be very quick and efficient; requiring very low-costs per sample;

-To be simple, requiring no particularly skilled labor;

-The tests have to be easily performed in farms with a portable device, or to be adapted to automatic milking. We assumed that, for the moment, all those conditions could be achieved most likely by optical means. It is generally known that a clinical mastitis produces abnormal milk, which is non-homogeneous, containing small gritty stuff or floaters, and changed color frequently to creamy, with changed density, more viscous or watery than normal. The subclinical mastitis produces milk with normal aspect at visual direct examination, but some of them – as it resulted from our subsequent research-, present however the same physical changes as clinical mastitis, but much more subtle, revealed only with special optical equipment. Just for this reason we conceived a device designed to indirectly measure the transmittance of a monochromatic radiation beam passing through a column of milk. The device was designed to process electronically the data obtained and display the results. Our tests showed that transmittance is influenced not only by the composition and concentration of the contained substances but also by color and suspended particles.

 

Results and discussions

 

The new device, conceived by Radu Moga Manzat and called Milktester RMM (13), currently found in the prototype stage, is an electronoptical device, designed to perceive and measure changes in composition, concentration, color and turbidity of a sample of milk crossed by a beam of monochromatic radiation. This is possible through indirect measurement of the intensity of the emerging radiations. The device is composed of: a monochromatic radiation source; a sensor; a display window; an accu-battery; a digital multimeter; a processor designed to calculate and compare the measurements and to display the result; a potentiometer; a switch; and a charger. On the cover of the device are located four buttons and four warning LEDs, one for each udder’s compartment, and one that triggers calculation and display instantly the result, as red color LED for compartment’s sample assessed as positive, and the green color LEDs corresponding to the compartments assessed as negative (normal milk). Red is assessed as positive for the sample for which the device has calculated a value that exceeds a certain threshold, arbitrarily established. It is possible for the device to detect sometimes simultaneously two positive samples, on the same animal. As appendixes, the device is accompanied by a partitioned tray for sampling, plastic rectangular vials of 3 mL and plastic pipette of 3 mL. The device is simple to use cow side, having a volume of only 15/12/5 cm and weighing less than 300g. In principle, the health status of each mammary quarter (Q) is assessed by dividing the absolute value (AV) read on screen for each Q, to the reference average value (RAV), specific for each animal. Thus, we obtain the discrimination procent (DP) wich is Q-specific, according to the equation: DP = 100×AV / RAV. Our unpublished investigations have shown that, in case of mastitis in one quarter, its AV may be greater or lesser than that of those unaffected (depending on the nature of the pathogen, the phase and form of infection). Therefore RAV is calculated for each animal according to the following procedure: the highest and the lowest values of the four read on the display for each animal are discarded and then the arithmetic average of the other two values is calculated. Te values of DP in excess of- or smaller than 100 are the deviation coefficient (DC) from RAV and serve at the assessment of each Q health state. The final evaluation is done by including PD obtained in a grid of eligibility, usually arbitrarily set somewhere between 5-15% or more, depending on the user’s requirements.

 

DC example of calculation                                                           Table no.1

 

                   Q          AV      RAV      DP        DC
       Anterior right          400        405        99        1
       Posterior right          455        405      112      12
       Anterior left          390        405        96        4
       Posterior left          410        405      101        1

 

Our preliminary tests of the device showed that a DC of up to 5% (5 DC) should not be considered because they are inherent and mainly due to inevitable biological differences among Q of the same animal. The more advanced is the infection, the more distant will be DP from 100, either over or under, and the higher will be the DC value. In the example above, only the right posterior Q has exceeded both the minimum compulsory threshold (5%) and even that arbitrarily fixed at 10%. The outcomes obtained by us in a field trial, in two different dairy farms, on 488 quarters are presented in table no.2.

 

 

 

 

 

The distribution on thresholds groups                                         Table no.2

 

     DC interval 0-5 0-10 0-15 15,1-25 25,1-50 50,1-100 >100
No q   reacted 404 450 474 9 2 2 1
% q     reacted 87,79 92,21 97,13 1,84 0,41 0,41 0,20

 

Argherie (2008), in her Academic Dissertation analyzed the correlation coefficient between the results obtained with Milktester RMM and other five tests. The highest correlation coefficient calculated, using Correl program, was 0.85 between TNCS and %Ne (Table 3) but a good correlation was also obtained between Milktester and %Ne (0.79), between Milktester and TNCS (070) and between Milktester and EC (0.70)

 

Correlation coefficient between Milktester RMM and other 5 tests

Table no.3

 

       TEST      C M T      E C M R M M     % Ne   T N C S     B E

 

       C M T          x      0.46      0.63      0.46      0.39     0.39

 

       E C      0.46        x      0.70            0.64      0.59     0.40

 

       M R M M      0.63      0.70        x      0.79      0.70     0.56

 

         % Ne      0.46      0.64      0.79        x      0.85     0.76

 

       T N C S      0.39      0.59      0.70      0.85        x     0.70

 

       B E     0.39      0.40      0.56      0.76      0.70      x

 

Legend: CMT-California Mastitis Test; EC-electroconductivity; MRMM-Milktester RMM; %Ne- percentage of neutrophils; TNCS- total no. of somatic cells;   BE-bacteriological examination.

Let us note that all measurements and calculations, including the final result, are accomplished electronically, in less than 8-10 seconds/cow, excluding the time of sampling. Collection and examination of samples were dan immediately before milking.

After the last Q recording, the R button (Result) is pressed and the device instantly displays the final result by staining in red the LED corresponding to the Q affected, who’s DC has exceeded the choused threshold. The other three LEDs turn green. The thresholds delineating a normal milk, supplied by a healthy udder from an apparently normal milk supplied by a subclinical mastitis may be fixed at 5%, and the threshold delineating an abnormal milk supplied by a clinical mastitis, are relative values, which could be arbitrarily set between 5-15 % or higher, and modified according with manufacturer’s requirement . It should be noted, however, that a high threshold will cause a high specificity but with lower sensitivity and vice versa (6) DC of an affected quarter is influenced by many factors- such as milk chemical composition, flakes and clots, watery appearance, SCC and color-, some of them upwards, others of them downwards. DC values are the result of simultaneously influence of all these parameters but, of course, some of them acting in opposite ways, could cancel each other out. A DC above the threshold chosen at 5% indicates, depending on the magnitude of DC, either: 1) a subclinical mastitis, with milk apparently normal -at regular visual examination-, but with noticeable changes in homogeneity and color, when is examined by the device or 2) a clinical mastitis, with abnormal milk –as a rule above 10%. In both cases there are an increased number of somatic cells in the milk, which will have a negative effect on production, the purchase price, the shelf-life and quality of both the milk and processed products (2, 12) Therefore, both farmers and processors would need to be economically very interested in reducing to minimum the SCC in cooling tank by temporarily removing the milk from cows with large numbers of SCC – respectively high DC. There are cases when DC> 5 are recorded in two or, rarely, even in three Q at the same animal, but always at different values, because the infection is usually installed sequentially not simultaneously, and therefore also inflammatory processes will be found in different phases. Let us note that Milktester RMM will never confuse mastitis milk with colostrums, milk preceding weaning or milk from postpartum mammary edema, because in all these three situations, unlike in mastitis milk, AV appears changed in all four Q, in the same sense, at very close values. We believe that the next investigations will have to refer to:

-Determination of optimal intervals between tests.

-Comparing the results of the Milktester to those obtained by other methods.

-DC Limits (valid for Milktester RMM) recommended for milk samples classification in one of the categories: 1) normal milk – healthy mamma, 2) abnormal milk – mamma apparently normal (subclinical mastitis), 3) abnormal milk – mamma acute (mild, sever) or chronic inflammation (clinical mastitis).

-The possibility to adapt Milktester RMM in automatic milking systems.

-The possibility to interblend the results obtained on the same sample, simultaneously, by the optical device (Milktester RMM), EC, pH or others.

-The possibility to use the device for other purposes, such as to detect counterfeit milk or to assess the quality of milk from the cooling tank, compared to a standard sample.

 

Conclusions

 

  The conception of the device is based on the assumption that the physical, chemical and biological characteristics of normal milk, taken from the four mammary quarters of a healthy cow, usually are similar. An Ssignificant change of some parameters, over a certain threshold in a quarter, by comparison to the others, considered normal and taken as reference, shows an abnormal state of the milk in that quarter. Milktester RMM is designed to detect and instantly display any such difference occurred in a quarter’s milk transmittance, when is crossed through by a monochromatic beam of electromagnetic radiation. The magnitude of the transmittance is influenced by composition, concentration, color and homogeneity of the crossed sample of milk. So, Milktester RMM works as if three different devices –a luxmeter, a colorimeter and a turbidimeter (or nephelometer)- were incorporated into one, to provide a single result for every quarter. The device calculates and displays, also instantly, the final result for the cow. The threshold is arbitrarily chosen, depending of the level of the beneficiary’s exigency regarding desired sensibility and specificity. Like the EC, Milktester RMM is extremely fast, portable and does not consume reactive but, unlike the EC, which is influenced by a single parameter – the concentration of electrolytes – Milktester RMM is influenced by several parameters. The device was conceived to replace the naked eye assessment of the milk, as it is made now by milker – which could be subjective, superficial and random-, by a more accurate and objective assessment, possibly standardized, made cow side periodically by an electronic optical instrument. The next investigations must establish the optimal threshold for differentiation between normal and abnormal milk, milk tester’s efficency and utility in evaluating the quality of mixed milk in containers or cooling tanks and, finally, the chances of adapting the Milktester RMM to the automatic milking sistems on line. Of course, the test and device proposed are susceptible of improvements based on further research.

 

Conflict of interes statement: “None of the authors of this paper has a financial or personal relationship with other people or organizations that could inappropriately influence or bias the content of the paper”

 

ACKNOWLEDGMENT

I am grateful to Mr. Lucian Căprărescu Dipl. Eng, for his technical support, offered with competence and skillfulness, in the building of this equipment.

.

 

References

 

    1. Argherie Diana Ccytological research in cow’s mastitis. Academic Dissertation PhD. Faculty of Veterinary Medicine. USAMV Timisoara. Romania, 2008
    2. Barbano D. M., Ma Y., Santos M. V. Influence of Rau Milk Quality on Fluid Milk Shelf Life. Journal of Dairy Science. 2006, 89: E15-E19, 1-10
    3. Borecki M., Szmidt M., Korwin Pawlowski M., Beblowska M., Niemice P., Wrzoseck P. A method for testing the quality of milk using optical capillaries. Photonic Letters of Poland. 2009, Vol. 1 (1), .37-39
    4. Duglas J. R., Jason M.H. Online Milk Sensing Issues for Automatic Milking. ASAE/CSAE Annual International Meeting 1-4 August 2004. No. 04-4191, 1-9
    5. Hillerton J.E. Detecting Mastitis Cow-side. National Mastitis Council. Annual Meeting .Proceedings, 2000, 48-53
    6. Hogeveen H., Van der Vorst Yvone., Ouweltjes W., Betsie A., Slaghuis B. A. Automatic miilking and quality: an european perspective. National Mastitis Council Annual Meeting. Proceedings 2001, 152-162
    7. Hogeveen H., Ouweltjes W. Sensors and management support in high technology milking. Journal of Animal Science.2003, 81 Suppl. 1-10
    8. Hovinen Mari Udder health of dairy cows in automatic milking. Academic Dissertation. Faculty of Veterinary Medicine. Helsinki 2009
    9. Kamphuis Claudia., Pietersma D., Van der Tol R., Wiedemann M., Hogeven H. Using Sensor data patterns from an automatic milking system to develop predictive variables for classifying clinical mastitis and abnormal milk. Computers and Electronics in Agriculture. 2008, Vol. 62 no.2, 169-181
    10. Lam T.J.G.M., Olde Riekerink R.G.M., Sampimon O.C., Smith H. Mastitis diagnostics and performance monitoring: a practical approach. Irish Veterinary Journal. 2009, Vol.62 Supplement 34-39
    11. Larry Smith K., Hillerton J.E., Harmon J.R. Guidelines on Normal and Abnormal Raw Milk Based on Somatic Cell Counts and Signs of Clinical Mastitis. National Mastitis Council. Approved by the NMC Board of Directors, February 2001.
    12. Ma Y., Ryan C., Barbano D.M., Galton D.M., Rudan M.A., Boor K.J. Effects of Somatic Cell Count on Quality and Shelf-Life of Pasteurized Fluid Milk. Journal of Dairy Science. 2000, Vol. 83 no.2, 264-274
  • Moga Manzat R. Detectarea mamitelor cow side cu ajutoru unui aparat portabil. (Portable Device for Cow Side Detection of Mastitis). Rev. Rom.Med.Vet.2010, no.4, 77-89

 

  1. Olde Riekerink R. G. M., Barkema H. V., Veenstra W., Berg F. E., Strihn H., Zadoks R. N. Somatic Cell Count During and Between Milking. Journal of Dairy Science. 2007, 90, 3733-3741
  2. Rasmussen M.D. Definition of normal and abnormal milk at time of milking. Internal report no.169 for Workshop of the EU-project (QLK-2000-31006). Implications of the introductions of automatic milking on dairy farms. November 27, 2002, 102
  3. Viguier Caroline., Arora S., Gilmartin N., Webeck Katherine., Kennedy R. Mastitis detection: current trends and future perspectives. Trends in Biotechnology. 2009, Vol 27 no.8, 486-493

Posted in Profesional-stiintific and tagged , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox