Publicitatea TV, un atentat grosolan la bunăstarea mea privată.

Unul dintre drepturile fundamentale ale omului este și dreptul inalienabil de a opta individual între două sau mai multe alternative legale. Acest drept nu este și nu a fost întotdeauna și pretutindeni respectat, dar este obligatoriu să fie respectat într-un stat democcratic.

Personal resimnt o mare frustrare când o companie de televiziune mă privează de acest drept, în ciuda faptului că respectiva companie există (și) pe cheltuiala mea. Mă refer la faptul că aproape 50% din timpul de emisie al majorității posturilor de televiziune este ocupat în mod abuziv cu reclame. Ca în toate celelalte cazuri când frații mei români fac legi, și de această dată legea este făcută astfel ca cetățenii să poată fi înșelați ” în mod legal”.

Mă refer la Legea audiovizualului nr.504/2002 care, la art.35 al.1, cu modificările și completările ulterioare, prevede că ”Proporția de spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshoping dintr-un interval de o oră nu poate depăși 20%, respectiv 12 minute și că, în cazul televiziunii publice nu poate depăși 8 minute din timpul oricărei ore date”, fapt recunoscut și consemnat și în ședința CNA din 19.03.2015. Acesta este deci spiritul legii. Foarte rezonabil, nu? 12 sau 8 minute ar fi ceva cam neplăcut dar suportabil pentru telespectatori. Din păcate însă, în mod sistematic, pe toate posturile de televiziune, aceste durate sunt depășite cu nerușinare, cca 30 de minute din fiecare oră fiind deturnată de la programul anunțat. (Mai concret, de regulă de la și 20, pâna la fără 20 și de la fără 10 până la fix). Sunt convins că în practică, televiziunile invocă tot felul de chichițe avocățești, care să le permită să eludeze spiritul Legii, printre care, de exemplu și art.36 a aceleiași Legi care, parțial, permite eludarea aricolului anterior. Iar CNA-ul face jocul televiziunilor (presupun că nu dezinteresat), ignorând depășirile grosolane ale prevederilor legale, cu câte 30 de minute/oră. Iată cam cum:

CNA a decis să someze public o serie de televiziuni care au avut depăşiri ale duratei legale de publicitate de peste 5 minute, în perioada februarie-decembrie 2014. Ațí înțéles? Adică pentru depășirile grosolane făcute zilnic timp de 11 luni, au dat o amendă mai mică decât încasările de pe un singur spot publicitar. Normal ar fi fost ca în fiecare zi să le fie dată câte o amendă, până înțeleg să se conformeze legii. Ca o batjocura la adresa noastră, televiziunile își cer scuze când întrerup un program pentru că ”sunt obligați să respecte programul orar publicitar”, dar numai la începerea spațiului publicitar, nu și când ar trbui să îl oprească, pentru a se conforma Legii. O altă batjocură se referă la faptul că se dă câte un spot publicitar de sute de ori, ca și cum noi am fi niște tâmpiți lipsiți de discernământ și de ținere de minte. Dar noi nu suntem. Noi înțelegem bine că este vorba în primul rând de un paravan, și că în realitate grosul banilor le vin televiziunilor pe alte căi. Întrebarea mea majoră este:  Oare este normal ca televiziunile în cauză să fie sprijinite cu bani obscuri tot anul numai pentru ca să fie gata de atac atunci când vin alegerile sau când trebuie să intervină, cu diverse ocazii, în sprijinul unor moguli, a unor politicieni sau a unor partide politice? De ce mi se interzice mie dreptul să schimb postul atunci când mi se servește o reclamă a 187-a oară ( pentru că și pe celelalte posturi găsesc tot reclame, uneori chiar aceleași) ? Ce-i cu înțelegerile acestea de cartel, ca toate televiziunile să dea publicitate în același timp? Vă sperie ideea de concurență? Chiar mă întreb: Oare cu ce se mai ocupă avocatul poporului? Dar procuratura generală? Dar parlamentarii? Dar ministrul de resort?

Cu ce drept îmi interziceți mie libertatea de opțiune, atunci când doresc să urmăresc un alt post, fără reclame? La ce-mi mai servește telecomanda?!


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , , by

Când Legea cererii și a ofertei operează în învățământul superior….!

                                                Publicat, în modul cel mai inutil cu putință, în 17.11.2015

             Asupra faptului că învățământul superior din România a suferit după anul 1990 o permanentă degradare, nu se mai îndoiește nimenea. Din păcate nu sunt semne nici acuma că această decădere tinde să se oprească, ci dinpotrivă, că se adâncește. Acesta este motivul pentru care m-am străduit să înțeleg care să fie explicația, iar concluziile mele, care poate că nu sunt cele mai corecte, le împărtășesc în continuare celor cărora, la fel ca mie, le pasă. Corifeii trecerii de la economia planificată socialistă la economia de piață au considerat (sau s-au prefăcut a înțelege astfel), că economia de piață cuprinde toate domeniile vieții sociale, fără excepție.

Incluzând de-a valma cu economia, fără niciun discernământ, diversele domenii ale științei și culturii, artele, educația, cercetarea și credința au fost supuse acelorași reguli rigide ale obligativității profitului, dar nu a oricărui profit, ci preferabil a profitului pe termen scurt. Și, ca să înțelegem ce a urmat, propun să ne oprim, de această dată, asupra modului cum a operat, și mai operează încă, Legea cererii și a ofertei, în învățământul superior din România. Precizez că prezentele reflecții nu au altceva la bază decât discuțiile neoficiale pe care le-am purtat cu foarte numeroase alte cadre didactice universitare, din domenii diferite ale învățământului superior.

In vremurile „de tristă amintite”, la începutul fiecărui nou an universitar se comunicau de către Ministerul Învățământului cifrele de școlarizare, respectiv numărul de studenți admiși în anul întâi, pentru fiecare facultate. Acestea erau stabilite în baza unor studii privind nevoile reale, în toate domeniile vieții sociale, ale României. În ultimii ani, la nevoile României se adăugaseră și un număr de locuri pentru pregătirea studenților străini, contra unor taxe deloc neglijabile, care reflectau în fond cheltuielile făcute de Statul Român pentru pregătirea lor. În majoritatea cazurilor aceștia aveau burse oferite de țările din care proveneau, țări care beneficiau la sfârșitul studiilor de pregătirea bursierilor sau, unii dintre ei erau susținuți de părinți. Exista și un număr relativ mic de burse oferite de Statul Român, în baza unor convenții bilaterale, unor țări în curs de dezvoltare. În schimb, studenții români beneficiau de învățământ în întregime gratuit, pentru simplul motiv că Statul Român era apoi beneficiarul pregatirii lor. Nici că se putea o gândire mai pragmatică și mai corectă. Totul se desfășura sub semnul ”eticii și echității socialiste”, chiar dacă tendințe de exceptare de la perceptele acestui slogan existau permanent, uneori izbutite, dar finalmente direcția rezultantei era certamente cea dezirabilă. Nu știu dacă mai e nevoie să evoc seriozitatea care domnea în desfășurarea întregului proces de învățământ superior înainte de 1990, cel puțin din punct de vedere formal. Calitatea absolvenților și recunoașterea internațională de care se bucurau, deopotrivă profesorii și absolvenții, stau mărtuire și astăzi.

Totul s-a schimbat după Decembrie 1989. Imediat a apărut un număr imens de profitori fără scrupule, care au adulmecat multiplele posibilități de câștig fără muncă pe care le oferă învățământul superior în noile condiții, inițial pentru universitarii de toate gradele, iar apoi pentru o întreagă pleiadă de personaje extrauniversitare, mediocre dar cu pretenții de la viață, care le exced cu mult posibilitățile intelectuale. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox