Despre plagiat și autoplagiat

 

În ultimul timp și-a făcut loc în presă o temă foarte viu dezbătută, cu implicații mai demult cunoscute în mediile științifice, literare, artistice și comerciale, dar cu o mai acută intensitate manifestată în zilele noastre, afectând grav și nemijlocit în special lumea politică și mediul universitar.

Totul gravitează în jurul apetenței pentru obținerea titlului de DOCTOR, în indiferent ce domeniu, cel mai adesea fără nicio legătură cu domeniul licenței sau expertizei doctorandului. În noua conjunctură doctorantura nu mai este o formă de perfecționare profesională postuniversitară, și nici o formă de recunoaștere a expertizei deja existente a unui om de știință într-un anumit domeniu, ci o modalitate de însușire a unei diplome, prin indiferent ce mijloace, corecte de către unii dar și incorecte de către mulți alții. Goana după diplome de doctor a luat o amploare extraordinară, pentru că o anumită categorie de persoane genetic codate să se cocoțeze în cârca semenilor lor, prin toate mijloacele, dar totdeauna ca șefi, au descoperit ce mari avantaje le poate oferi o asemenea ”hârtie”. Cu ea în buzunar un deputat semidoct poate deveni direct profesor universitar, un avocat poate intra în barou fără examen, un ofițer mai poate obține câteva stele, un director își mai poate bate un cui în scaun. Cei mai tupeiști dintre ei și-au procurat chiar două doctorate sau au devenit ei înșiși conducători de doctorat, respectiv furnizori de doctorate pe bandă rulantă, către alți profitori.

Există mai multe modalități de a intra în posesia unei diplome de doctor, în afară de cea onestă, care este neinteresantă, deoarece reclamă ani de muncă, instruire, dăruire, inteligență, originalitate și rezultate care să dovedească indubitabil o contribuție personală evidentă la patrimoniul cunoașterii, în domeniul antamat. Cea mai facilă modalitate de ”realizare” a unei asemenea diplome este plagiatul, dar nu și singura. O persoană importantă angajează un ”negrișor” să-i facă teza, pe care îl remunerează sau, mai convenabil, îl susține la promovare. Numai că acesta, ca să se achite repede de sarcină, este tentat să facă fușerație. Copiază de ici de colo, pune câte ceva și de la el, îl mai întreabă și pe șeful câte ceva, și gata-i teza. Până prin 1989 era cam greu și cu plagitul și cu dovedirea plagiatului, pur și simplu pentru că nu exista internetul și lipseau sursele de informare. Pentru exemplificare, facultatea în care am activat vreme de peste 40 de ani, în ultimul deceniu înainte de 1989 nu era abonată la nici o singură revistă străină în domeniul meu. Unica sursă de informare la disciplină o reprezenta un abonament personal al profesorului meu la o revista sovietică de referate (Veterinaria) cu traduceri ale rezumatelor articolelor apărute în unele revistele din Vest. De acolo luam adresesle autorilor articolelor care ne interesau, le scriam și îi rugam să ne trimită extrase. După 1990 totul s-a schimbat. A apărut posibilitatea accesului aproape instantaneu la un număr foarte mare de reviste străine și românești, conținâd articole cu teme în toate domeniile. Osursă extraordinară de ”inspirație” pentru cumpărătorii de diplome de doctor, de care mulți au profitat din plin. Nimenea nu verifica nimic. De fapt nici nu prea aveau cum, pentru că nu existau softuri la noi(deși imposibil nu ar fi fost, dacă se dorea cu adevărat). Despre acestea se vorbește numai de foarte curând la noi, deși ele existau mai demult. Părerea mea este că, dacă s-ar verifica serios toate tezele susținute după 1990, dar mai ales după 2000, puține ar scăpa de eticheta de ”plagiat”, privite prin prisma criteriilor actuale, care sunt rigide, în multe privinîe greșite și în disonanță cu cele anterioare.

De curând, unul dintre semidocții la care m-am referit mai sus, a lansat și ”conceptul” de autoplagiat, care este bineânțeles o prostie cât casa. În 20 dintre cele 23 de dicționare pe care le-am consultat am găsit explicația termenului plagiat ca fiind un furt intelectual al unui text, idei, imagine etc. aparținând altcuiva. Acesta a fost elementul comun și obligatoriu. În aceleași dicționare, termenul de autoplagiat nu există deloc! Este logic. Pentru că nu poți să acuzi pe cineva că a furat, același lucru și de la altcineva și de la sine. Apreciez deci că termenul de autoplagiat este un nonsens ridicol. Din contră, vreau să îl informez pe comentatorul TV în cauză că a te sprijini pe lucrările anterioare în redactarea tezei trebuie să fie considerată o notă dezirabilă, chiar foarte lăudabilă. Acestea stau mărturie că scopul doctorandului nu a fost doar de conjunctură, de obținere a unei diplome, ci posibilitatea de adâncire și lărgire a unor invetigații care îl preocupă pe doctorand mai demult. După părerea mea la cercetările/lucrările anterioare doctorandul poate fie să facă doar trimitere bibliografică, fie chiar să preia părți din acestea, ca atare. Este adevărat că, în ultimul caz, este de dorit să se menționeze locul publicării acestora dar, indiferent dacă s-a menționat sau nu, aceasta nu poate fi nicidecum calificată drept ”furt din avutul propriu” , respectiv autoplagiat. Se poate găsi un alt termen, în ideea creșterii acurateței și nu al incriminării. Faptul că la înscriere, doctorandul are deja publcate mai multe lucrări pe subiectul tezei este lăudabil, nu lamentabil! Menționez că, după câte știu, în multe țări civilizate titlul de ”doctor” se acorda înainte nu pe baza unei teze realizate sub îndrumarea unui conducător, sub un regim similar celui studențesc, ci pe baza reputației științifice a candidatului, susținută de o listă de lucrări științifice de valoare în domeniu și de o coferință în fața publicului și a unei comisi de savanți. Profesorii de la facultatea unde am fost eu repartizat, la absolvire, în 1964, au devenit doctori în științe și conducători de doctorat prin 1968 tot pe baza reputației, susținută de o listă de lucrări științifice autentice, foarte valoroase. Nu pe baza unei teze, care poate fi plagiată sau contrafăcută.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul ”afacerii” doctoratelor din ziua de azi, a căror scop a fost profund deturnat. În trecut, diploma de doctor venea ca o recunoaștere a meritelor deosebite obținute în cercetări anterioare, în timp ce astăzi ea reprezintă o promisiune, un document pe baza căruia poți aspira la o sumedenie de avantaje materiale. Din păcate interesele doctoranzilor și a doctorilor de mucava converg intereselor conducătorilor de doctorat și conducerilor facultăților și universităților, motiv pentru care lucrurile nu se vor putea îndrepta. Normal ar fi ca sarcina de conducător de doctorat să fie inclusă în cea de profesor universtar, iar posturile de profesor să fie scoase la concurs în baza unei piramide. Nu îmi face plăcere să recunosc că înainte lucrurile erau cu mult mai bine așezate, astfel că exista o emulație reală, atât între cadrele didactice, cât și între studenți, chiar dacă nici atunci nu toate lucrurile erau la locul lor. Am avut destui colegi, cadre didactice, care fie că nu au avut acces la doctorantură, numărul de locuri fiind limitat, fie că s-au putut înscrie, dar nu și-au putut finaliza niciodata teza, în care caz nu au mai putut promova. Sper să greșesc spunând că impresia generală este că astăzi numai cine nu vrea nu se înscrie la doctorat, și numai cine nu vrea în ruptul capului, dintre cei înscriși, nu o și finalizează, printr-o diplomă de doctor. Tocmai pentru că interesul general este să avem cât mai mulți doctoranzi, cât mai mulți doctori, cât mai mulți masteranzi, cât mai mulți studenți și, pe cale de consecință cât mai mulți profesori. Dacă ați merge într-o pauză în holul Parlamentului și ați striga Dom‘ Profesor! Cred că jumătate dintre cei prezenți ar întoarce capul.

Apropo, aș avea nevoie de un meșter bine calificat, să îmi repare acoperișul. Cunoașteți cumva vreunul?

Aș mai avea multe de povestit dar o las pe altădată, pentru că acum mă grăbesc să merg la lucru să îmi repar singur casa, că s-a cam deteriorat și eu nu am găsit pe nimenea dispus să pună mâna.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

CE-I DE FĂCUT ?

Când eram copii, ne plăcea să ne jucăm de-a hoții și vardiștii. Ne împărțeam în două tabere, pe care nu reușeam niciodată să le facem egale, pentru că toți preferau să intre în tabăra vardiștilor. Părea mai convenabil. Astăzi copii sunt adulți și joaca nu a încetat, doar că preferințele s-au inversat. Este mai convenabil. În plus, a apărut și o nouă tabără, de fapt un clan, mai modern, mai sofisticat și mai avantajos decât oricare dintre cele două tabere: tabăra/clanul celor cu apartenență la ambele tabere ancestrale. Să o numim tabăra ambidextrilor. Ambidextri sunt pluripotenți. Îi putem găsi aproape pretutindeni, făcând simultan politică, afaceri, legi, anchete, justiție, știință, educație, sport și jurnalism. Doar medicina și artele le-au cam scăpat (parțial). Mai simplu spus, hoții și cu vardiștii au încins o horă mare, tot mai mare, restrângând la mijloc neparticipanții, care au devenit tot mai tăcuți și mai neputincioși.

Totuși, rămâne întrebarea, la care nimenea nu a răspuns convigător : Esențialmente, cum s-a ajuns aici, cum s-a putut să ajungem în această situație care pare fără ieșire? Evident că nu pot nici eu să răspund, dar o observație tot pot să fac.

După mine, o mare deosebire dintre comunismul ceaușist și capitalismul vorace promovat de Iliescu-Năstase-Băsescu-Ponta este că pe câtă vreme primul era guvernat de legi sociale drepte și de legi economice greșite, cel de al doilea este guvernat de legi sociale strâmbe și de legi economice absurde. Cine ar fi crezut în ianuarie 1990 că se vor putea fabrica legi defavorabile societății dar în beneficiul unui grup restrâns de persoane sau chiar a unei anumite persoane, că se vor putea face legi care să fie valabile numai câteva zile – atât câtd avea nevoie cineva, că toate legile care îi vor stânjenii pe unii vor fi ori abrogate ori amputate, ori pur și simplu ignorate, că metodele de furt de la concetățeni vor deveni din ce în ce mai sofisticate și că cei mai abili hoți se vor deghiza în furibunzi apărători ai drepturilor buimăciților lor concetățeni.

Astăzi furtul, sub multiplele lui forme, cu excepția celui primitiv, nu se mai practică cu teamă față de ”brațul lung al legii”, ci sub oblăduirea legii. Marile furturi se fac legal! Prima dată se croiește legea după nevoi, și apoi se trece la jaf. Eu nu cred că legile sunt proaste pentru că sunt făcute de niște analfabeți. Din contră, sunt croite de oameni perfizi, care știu cum să își escamoteze interesele și intențiile printre rândurile unui anumit articol. Iată un singur exemplu: Cine poate crede că legiuitorul nu a fost conștient că ” 80% din venitul pe ultima lună (salariu+sporuri) la pensiile foștilor milițieni și securiști deveniți juriști” va duce la sume fabuloase, de 80000-100000 lei lunar? Adică pot să își cumpere din pensie câte un nou apartament din două în două luni. Asemenea exemple se pot da cu miile, dar le cunoașteți. Iată explicația paradoxului conform căruia astăzi să cumperi un loc de parlamentar cu 100000-200000 lei pentru a ajunge la un salariu de 6000 este cu adevărat o investiție deosebit de rentabilă!.

Un lucru bun este că s-au împuținat găinarii, dar s-au înmulțit artileriștii. Ați observat că nu se mai discută de șpăgi sau furturi de mii sau zeci de mii de lei, ci de tunuri de milioane de lei sau chiar de euro?. Și încă ceva: de fiecare dată păgubită este populația, fie direct, fie indirect, prin păgubirea statului. Profitorii între ei încă nu au ajuns să se fure. Și totuși, ce-i de făcut?


Posted in Cugetari/Reflectii by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox