Despre plagiat și autoplagiat

 

În ultimul timp și-a făcut loc în presă o temă foarte viu dezbătută, cu implicații mai demult cunoscute în mediile științifice, literare, artistice și comerciale, dar cu o mai acută intensitate manifestată în zilele noastre, afectând grav și nemijlocit în special lumea politică și mediul universitar.

Totul gravitează în jurul apetenței pentru obținerea titlului de DOCTOR, în indiferent ce domeniu, cel mai adesea fără nicio legătură cu domeniul licenței sau expertizei doctorandului. În noua conjunctură doctorantura nu mai este o formă de perfecționare profesională postuniversitară, și nici o formă de recunoaștere a expertizei deja existente a unui om de știință într-un anumit domeniu, ci o modalitate de însușire a unei diplome, prin indiferent ce mijloace, corecte de către unii dar și incorecte de către mulți alții. Goana după diplome de doctor a luat o amploare extraordinară, pentru că o anumită categorie de persoane genetic codate să se cocoțeze în cârca semenilor lor, prin toate mijloacele, dar totdeauna ca șefi, au descoperit ce mari avantaje le poate oferi o asemenea ”hârtie”. Cu ea în buzunar un deputat semidoct poate deveni direct profesor universitar, un avocat poate intra în barou fără examen, un ofițer mai poate obține câteva stele, un director își mai poate bate un cui în scaun. Cei mai tupeiști dintre ei și-au procurat chiar două doctorate sau au devenit ei înșiși conducători de doctorat, respectiv furnizori de doctorate pe bandă rulantă, către alți profitori.

Există mai multe modalități de a intra în posesia unei diplome de doctor, în afară de cea onestă, care este neinteresantă, deoarece reclamă ani de muncă, instruire, dăruire, inteligență, originalitate și rezultate care să dovedească indubitabil o contribuție personală evidentă la patrimoniul cunoașterii, în domeniul antamat. Cea mai facilă modalitate de ”realizare” a unei asemenea diplome este plagiatul, dar nu și singura. O persoană importantă angajează un ”negrișor” să-i facă teza, pe care îl remunerează sau, mai convenabil, îl susține la promovare. Numai că acesta, ca să se achite repede de sarcină, este tentat să facă fușerație. Copiază de ici de colo, pune câte ceva și de la el, îl mai întreabă și pe șeful câte ceva, și gata-i teza. Până prin 1989 era cam greu și cu plagitul și cu dovedirea plagiatului, pur și simplu pentru că nu exista internetul și lipseau sursele de informare. Pentru exemplificare, facultatea în care am activat vreme de peste 40 de ani, în ultimul deceniu înainte de 1989 nu era abonată la nici o singură revistă străină în domeniul meu. Unica sursă de informare la disciplină o reprezenta un abonament personal al profesorului meu la o revista sovietică de referate (Veterinaria) cu traduceri ale rezumatelor articolelor apărute în unele revistele din Vest. De acolo luam adresesle autorilor articolelor care ne interesau, le scriam și îi rugam să ne trimită extrase. După 1990 totul s-a schimbat. A apărut posibilitatea accesului aproape instantaneu la un număr foarte mare de reviste străine și românești, conținâd articole cu teme în toate domeniile. Osursă extraordinară de ”inspirație” pentru cumpărătorii de diplome de doctor, de care mulți au profitat din plin. Nimenea nu verifica nimic. De fapt nici nu prea aveau cum, pentru că nu existau softuri la noi (deși imposibil nu ar fi fost, dacă se dorea cu adevărat). Despre acestea se vorbește numai de foarte curând la noi, deși ele existau mai demult. Părerea mea este că, dacă s-ar verifica serios toate tezele susținute după 1990, dar mai ales după 2000, puține ar scăpa de eticheta de ”plagiat”, privite prin prisma criteriilor actuale, care sunt rigide, și în disonanță cu cele anterioare.

De curând, unul dintre semidocții la care m-am referit mai sus, a lansat și ”conceptul” de autoplagiat, care este bineânțeles o prostie cât casa. În 20 dintre cele 23 de dicționare pe care le-am consultat am găsit explicația termenului plagiat ca fiind un furt intelectual al unui text, idei, imagine etc. aparținând altcuiva. Acesta a fost elementul comun și obligatoriu. În aceleași dicționare, termenul de autoplagiat nu există deloc! Este logic. Pentru că nu poți să acuzi pe cineva că a furat, același lucru și de la altcineva și de la sine. Apreciez deci că termenul de autoplagiat este un nonsens ridicol. Din contră, vreau să îl informez pe comentatorul TV în cauză că a te sprijini pe lucrările anterioareproprii în redactarea tezei trebuie să fie considerată o notă dezirabilă, chiar foarte lăudabilă. Acestea stau mărturie că scopul doctorandului nu a fost doar de conjunctură, de obținere a unei diplome, ci posibilitatea de adâncire și lărgire a unor invetigații care îl preocupă pe doctorand mai demult. După părerea mea la cercetările/lucrările anterioare doctorandul poate fie să facă doar trimitere bibliografică, fie chiar să preia părți din acestea, ca atare. Este adevărat că, în ultimul caz, este de dorit să se menționeze locul publicării acestora dar, indiferent dacă s-a menționat sau nu, aceasta nu poate fi nicidecum calificată drept ”furt din avutul propriu” , respectiv autoplagiat. Se poate găsi un alt termen, în ideea creșterii acurateței și nu al incriminării. Faptul că la înscriere, doctorandul are deja publcate mai multe lucrări pe subiectul tezei este lăudabil, nu lamentabil! Menționez că, după câte știu, în multe țări civilizate titlul de ”doctor” se acorda înainte nu pe baza unei teze realizate sub îndrumarea unui conducător, sub un regim similar celui studențesc, ci pe baza reputației științifice a candidatului, susținută de o listă de lucrări științifice de valoare în domeniu și de o coferință în fața publicului și a unei comisi de savanți. Profesorii de la facultatea unde am fost eu repartizat, la absolvire, în 1964, au devenit doctori în științe și conducători de doctorat prin 1968 tot pe baza reputației, susținută de o listă de lucrări științifice autentice, foarte valoroase. Nu pe baza unei teze, care poate fi plagiată sau contrafăcută.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul ”afacerii” doctoratelor din ziua de azi, al căror scop a fost profund deturnat. În trecut, diploma de doctor se decerna  ca o recunoaștere a meritelor deosebite obținute în cercetări anterioare, în timp ce astăzi ea reprezintă o promisiune, un document pe baza căruia poți aspira la o sumedenie de avantaje materiale. Din păcate interesele doctoranzilor și ale doctorilor de mucava converg intereselor conducătorilor de doctorat și conducerilor facultăților și universităților, motiv pentru care lucrurile nu se vor putea îndrepta curând. Normal ar fi ca sarcina de conducător de doctorat să fie inclusă în cea de profesor universtar, dar cu condiția ca posturile de profesor să fie scoase la concurs în baza unei piramide. Nu îmi face plăcere să recunosc că înainte lucrurile erau cu mult mai bine așezate, astfel că exista o emulație reală, atât între cadrele didactice, cât și între studenți, chiar dacă nici atunci nu toate lucrurile erau tocmai la locul lor. Am avut destui colegi, cadre didactice, care fie că nu au avut acces la doctorantură, numărul de locuri fiind limitat, fie că s-au putut înscrie, dar nu și-au putut finaliza niciodata teza, în care caz nu au mai putut promova. Sper să greșesc spunând că impresia generală este că astăzi numai cine nu vrea nu se înscrie la doctorat, și numai cine nu vrea în ruptul capului, dintre cei înscriși, nu o și finalizează, printr-o diplomă de doctor. Tocmai pentru că interesul general este să avem cât mai mulți doctoranzi, cât mai mulți doctori, cât mai mulți masteranzi, cât mai mulți studenți și, pe cale de consecință cât mai multe posturi de profesori (acesta din urmă fiind adevăratul scop final). Dacă ați merge într-o pauză în holul Parlamentului și ați striga Dom‘ Profesor! Cred că jumătate dintre cei prezenți ar întoarce capul.

Apropo, aș avea nevoie de un meșter bine calificat, să îmi repare acoperișul. Cunoașteți cumva vreunul, că eu u am găsit ?

Aș mai avea multe de povestit dar o las pe altădată, pentru că acum mă grăbesc să merg la lucru să îmi repar singur casa, că s-a cam deteriorat și eu nu am găsit pe nimenea dispus să pună mâna.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

CE-I DE FĂCUT ?

Când eram copii, ne plăcea să ne jucăm de-a hoții și vardiștii. Ne împărțeam în două tabere, pe care nu reușeam niciodată să le facem egale, pentru că toți preferau să intre în tabăra vardiștilor. Părea mai convenabil. Astăzi copii sunt adulți și joaca nu a încetat, doar că preferințele s-au inversat. Este mai convenabil. În plus, a apărut și o nouă tabără, de fapt un clan, mai modern, mai sofisticat și mai avantajos decât oricare dintre cele două tabere: tabăra/clanul celor cu apartenență la ambele tabere ancestrale. Să o numim tabăra ambidextrilor. Ambidextri sunt pluripotenți. Îi putem găsi aproape pretutindeni, făcând simultan politică, afaceri, legi, anchete, justiție, știință, educație, sport și jurnalism. Doar medicina și artele le-au cam scăpat (parțial). Mai simplu spus, hoții și cu vardiștii au încins o horă mare, tot mai mare, restrângând la mijloc neparticipanții, care au devenit tot mai tăcuți și mai neputincioși.

Totuși, rămâne întrebarea, la care nimenea nu a răspuns convigător : Esențialmente, cum s-a ajuns aici, cum s-a putut să ajungem în această situație care pare fără ieșire? Evident că nu pot nici eu să răspund, dar o observație tot pot să fac.

După mine, o mare deosebire dintre comunismul ceaușist și capitalismul vorace promovat de Iliescu-Năstase-Băsescu-Ponta este că pe câtă vreme primul era guvernat de legi sociale drepte și de legi economice greșite, cel de al doilea este guvernat de legi sociale strâmbe și de legi economice absurde. Cine ar fi crezut în ianuarie 1990 că se vor putea fabrica legi defavorabile societății dar în beneficiul unui grup restrâns de persoane sau chiar a unei anumite persoane, că se vor putea face legi care să fie valabile numai câteva zile – atât câtd avea nevoie cineva, că toate legile care îi vor stânjenii pe unii vor fi ori abrogate ori amputate, ori pur și simplu ignorate, că metodele de furt de la concetățeni vor deveni din ce în ce mai sofisticate și că cei mai abili hoți se vor deghiza în furibunzi apărători ai drepturilor buimăciților lor concetățeni.

Astăzi furtul, sub multiplele lui forme, cu excepția celui primitiv, nu se mai practică cu teamă față de ”brațul lung al legii”, ci sub oblăduirea legii. Marile furturi se fac legal! Prima dată se croiește legea după nevoi, și apoi se trece la jaf. Eu nu cred că legile sunt proaste pentru că sunt făcute de niște analfabeți. Din contră, sunt croite de oameni perfizi, care știu cum să își escamoteze interesele și intențiile printre rândurile unui anumit articol. Iată un singur exemplu: Cine poate crede că legiuitorul nu a fost conștient că ” 80% din venitul pe ultima lună (salariu+sporuri) la pensiile foștilor milițieni și securiști deveniți juriști” va duce la sume fabuloase, de 80000-100000 lei lunar? Adică pot să își cumpere din pensie câte un nou apartament din două în două luni. Asemenea exemple se pot da cu miile, dar le cunoașteți. Iată explicația paradoxului conform căruia astăzi să cumperi un loc de parlamentar cu 100000-200000 lei pentru a ajunge la un salariu de 6000 este cu adevărat o investiție deosebit de rentabilă!.

Un lucru bun este că s-au împuținat găinarii, dar s-au înmulțit artileriștii. Ați observat că nu se mai discută de șpăgi sau furturi de mii sau zeci de mii de lei, ci de tunuri de milioane de lei sau chiar de euro?. Și încă ceva: de fiecare dată păgubită este populația, fie direct, fie indirect, prin păgubirea statului. Profitorii între ei încă nu au ajuns să se fure. Și totuși, ce-i de făcut?


Posted in Cugetari/Reflectii by

Încă un rapt al aleșilor.

Am auzit la televizor, printre altele, o știre care pe mine m-a lăsat fără grai. Știam mai demult că nesimțirea la români poate atinge dimensiuni impresionante, greu de imaginat, dar acum am aflat că ea este de fapt nemărginită, la uni dintre concetățenii noștri, ajunși în posturi de conducere. Nu le-a fost suficient domnului mugur isărescu (sic!) și colaboratorilor săi de la BNR că și-au fixat singuri (!) niște venituri lunare (salarii plus tot felul de indemnizații, bonusuri ce depășesc cuantumul salariului) care nu numai că sfidează cele mai elementare norme de bun simț, dar sună ca niște insulte grosolane la adresa oamenilor obișnuiți, care muncesc cinstit cu mult mai din greu decât ei, pentru salarii de zeci de ori mai mici. Dar acum am mai aflat că si-au stabilit singuri și o indemnizație de pensionare egală cu 80% din cuantumul salariului brut pe ultimul an! Ați mai auzit așa ceva ?.

Stimați concetățeni ai mei, pensionari, care ați muncit din greu o viață întreagă, unii dintre voi riscându-vă viața sau ruinându-vă sănătatea, și voi v-ați acordat la pensionare o indemnizație egală cu 80% din salariul pe ultimul an ?! Cum puteți răbda una ca asta?

Vasăzică, dacă ar exista așa ceva, nu pilotul, minierul, chirurgul sau militarul de pe front ar merita așa ceva, ci niște nesimțiți scrobiți, ajunși în niște fotolii comode, oricum exagerat de bine plătiți, în baza unor lingușeli politice, pe care eventual i-a tras curentul de la aerul condiționat. Pentru că toți nu sunt mai mult decât niște politruci libidinoși.

De ce ar merita ei așa ceva?. Sunt oare ei cei care își ruinează sănătatea muncind, sau care își riscă viața, își periclitează libertatea sau averea familială ?. Nici pomeneală. Alții sunt cei care ar merita, dacă legea ar prevedea așa ceva. Dar nu există o asemenea lege. Și-au votat ei singuri o astfel de prevedere în consiliul de administrație !. Pentru că -spun ei- că au dreptul deoarece nu sunt bugetari. Adică se dau drept persoane private, angajate într-o companie privată, în care și-au investit ei averile personale și care manevrează niște fonduri ale lor personale, pe riscul lor.

Afirm aici că, dacă DNA-ul nu trece imediat la o analiză rapidă întregii situații de la BNR și nu trece imediat la recuperarea din urmă a tuturor sumelor însușite ilegal de salariații BNR, ci vor tărăgăna lucrurile în vederea uitării lor, eu voi înțelege că avem de aface cu o caracatiță mafiotă în care o tagmă de profitori rapace și-au însușit România ca pe un bun propriu, cu alte cuvinte că sunt toții pe o mână. Aici am în vedere marile jafuri care au loc în toate domeniile vieții sociale.

Aceste lăcuste venale au nesimțirea să-și compare veniturile lor cu cele ale similarilor lor din Vestul Europei, nu cu salariul mediu din România. Se prefac a nu ști că raportul dintre cele mai mari și cele mai mici venitutri ale bugetarilor din vest este incomparabil mai mic decât la noi (45 la noi, respectiv 10 în Vest).

Da, există încă libertate în România. Libertatea de a constata, de a comenta și de a ne indigna. Dar atât. Câinii latră, caravana trece. Și în timp ce uni adună averi incomensurabile, care să îi sature pe ei și pe strănepoții lor, alții mor de foame, sunt dați afară din locuințe, mamele merg să-i îngrijească pe bătrânii altora în loc să-și îngrijească propri bătrâni și copiii abandonați, din care uni au ajuns să se prostitueze sau să doarmă sub cerul liber.

Când mă gândesc spre ce ne îndreptăm pe acest drum, mărturisesc că mă cuprinde frica. Dar nu pentru mine, ci pentru strănepoții mei, care sunt amenințați să devină slugile strănepoților lor!. Oare chiar nu s-a născut încă un român cinstit, energic și capabil să ne conducă corect barca în care ne aflăm cu toții? Oare suntem condamnați să-i votăm la infinit pe cei mai nerușinați și mai limbuți dintre noi, care promit cel mai mult, în locul celor care au dovedit deja, prin toată viața lor de până acum, că sunt onești, capabili, eficienți și înțelepți?.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged by

Sculptorul Radu Moga Mânzat

RADU MOGA MÂNZAT – SCULPTORUL- UN NUME AL PATRIMONIULUI CULTURAL ROMÂNESC

                                                                                                         de Liana Păun

12833500_547025138800952_1766940484_nSCULPTORUL R. M.M. Născut în străvechiul burg al Sibiului la 8 octombrie 1906, sculptorul Radu Moga Mânzat a avut parte de o copilărie cu amintiri triste, căci tatăl său, Coman Mânzat, s-a sinucis, lăsând în urma sa trei fii. Radu a fost crescut de bunica sa dar a primit un sprijin considerabil şi din partea tatălui vitreg, inspector la Căile Ferate din zona Zarandului, care l-a iubit ca pe propriul său fiu. De la acesta şi-a luat ulterior numele de Moga.
Despre Radu Moga Mânzat s-au păstrat, din păcate, prea puţine date biografice. Talentul său artistic s-a făcut remarcat încă din liceu, când a devenit cunoscut atât printre colegii săi cât şi în rândul profesorilor pentru inspiratele sale portrete şi caricaturi, remarcabile prin spontaneitatea lor şi prin particularităţile de expresie surprinse la cei pe care i-a imortalizat în desenele sale. Tânărul şi-a urmat vocaţia de artist şi s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase Bucureşti – secţia sculptură, fiind unul din cei mai valoroşi elevi ai lui Ion Jalea şi Oscar Han. După absolvirea cursurilor, în 1929, a urmat o carieră didactică, fiind profesor la liceul „Avram Iancu” din Brad, unde a predat desen şi caligrafie până în 1950, remarcându-se ca unul din cei mai devotaţi dascăli ai liceului. Aici s-a căsătorit cu Letiția Maniu, cu care a avut doi copii: pe Radu și Antonia.
Iubitorii de arte frumoase care l-au cunoscut pe Radu Moga în acei ani şi care-i vizitau atelierul povesteau că profesorul, un tânăr sărac dar atrăgător, un bărbat înalt cu chip auster, cu ochi negri fulgerători, deşi şchiopăta uşor, avea un aer bonom, cânta la vioară şi avea o voce cultivată cu totul remarcabilă de bas-bariton. „Cu firea lui prietenoasă, cu spiritul vioi şi cu largi resurse artistice, cu un fizic plăcut, chiar frumos, a câştigat simpatia colegilor, a tuturor brădenilor” îşi amintea prof. Nestor Lupei, care l-a cunoscut în primul an de învăţământ. Era apropiat de elevi şi îşi făcea meseria cu plăcere, cu acea forţă a talentului înăscut pentru arta desenului şi a sculpturii. Sever şi riguros în acelaşi timp, a reuşit să stârnească o nemărginită admiraţie în rândul elevilor săi, care aveau să-şi aducă aminte peste ani vorbele sale: „Ş-apoi, dragă, învaţă să observi!… să priveşti un tablou de zece, de douăzeci de ori, până ţi-ai format gustul expresiei artistice, ş-apoi mâna ta, încet, încet, să prindă a da viaţă desenului sau portretului din faţa ta”. Elevii tresăreau de multe ori atunci când introducea în lecţie pasaje sublime din istoria artei, îi învăţa că cea mai mare şi cea mai frumoasă operă de artă e natura plină de frumuseţi veşnice, tulburător de frumoase şi că a iubi cu devotament frumuseţile eterne ale naturii înseamnă să fii artist. Cu mâna sa care avea o siguranţă aproape desăvârşită, cu ochi care cercetau veşnic, cu darul de a surprinde ceea ce era caracteristic anumitor gânduri, Radu Moga dădea impresia că trăieşte doar desenând şi sculptând.
Cum liceul avea doar câteva piese de ghips moştenite de la şcoala normală de fete, Radu Moga a avut ocazia să se afirme de la început ca un priceput modelator şi sculptor, dorind să completeze colecţia atelierului de desen şi sculptură. Sala s-a umplut de busturi, statuete, mulaje, zeci de proiecte, schiţe şi tablouri – toate acestea reprezentând o parte din opera de artă a lui Radu Moga. Directorul liceului din acea vreme, dr. Ioan Radu, care a văzut în tânărul profesor un real talent, i-a fost un neostenit îndrumător şi sprijinitor, recomandându-l cu toată căldura atunci când s-a ivit ocazia pentru realizarea unor lucrări de mai mare anvergură. Un alt susţinător al său a fost profesorul de muzică Gheorghe Pârvu, la rândul său un mare iubitor de artă.
Concomitent cu cariera sa didactică, Radu Moga a avut o activitate bogată ca sculptor, multe lucrări ale sale fiind integrate în forul public din mai multe oraşe ardelene şi bănăţene. A lucrat mult, mai ales între anii 1931-1943, un interval de timp scurt, frământat de crize şi numeroase evenimente, perioada de maximă creativitate a Sa coincizând cu anii în care ecourile războiului de întregire a neamului şi de făurire a României Mari erau încă vii, când sentimentele patriotice îi îndemnau mai ales pe românii care, până nu demult, se aflaseră sub stăpânire străină, să îşi glorifice eroii naţionali sau locali şi să le ridice monumente spre recunoştinţă şi aducere aminte, iar pe de altă parte, propaganda şi acţiunile revizioniste maghiare din acei ani, pentru revizuirea Tratatului de la Trianon cu privire la Transilvania a provocat o puternică reacţie în societatea românească şi a incitat şi mai mult elanul patriotic al românilor. Lipsit de mijloace materiale, tânărul artist nu a putut ajunge în contact cu mari centre artistice şi cu colecţii de artă renumite, dar mulţi au considerat că stabilirea Sa în provincie, într-o localitate din Ardeal, a fost un noroc pentru realizarea Sa profesională, într-o epocă în care comenzile unor lucrări de artă cu încărcătură naţională erau mari dar în capitală erau de cele mai multe ori atribuite unor artişti străini, în timp ce în provinciile proaspăt reunite cu ţara-mamă iniţiativele locale, numeroase, erau atribuite unor artişti recunoscuţi în zonă. După mărturiile celor care l-au cunoscut, talentul, seriozitatea şi respectarea cuvântului dat i-au asigurat sculptorului Radu Moga o poziţie privilegiată şi o faimă care s-a extins în întreaga zonă a Munţilor Apuseni şi în oraşele Arad, Lugoj, Caransebeş, Deva, Cluj sau Sibiu, unde a câştigat încrederea şi preţuirea autorităţilor locale sau a persoanelor particulare care îi comandau lucrări. A devenit, în scurt timp, unul dintre cei mai apreciaţi sculptori portretişti ai vremii, lucrările sale contribuind la faima localităţilor care le găzduiesc.
Radu Moga este autorul a numeroase lucrări de artă – portrete, busturi monumentale – cele mai multe redând în bronz chipurile unor personalităţi politice sau culturale. Cele peste 20 de busturi şi statui pe care le-a realizat – monumente reprezentative care împodobesc şi astăzi grădinile şi parcurile centrale ale unor oraşe din Ardeal şi Banat, imortalizează mari figuri de eroi ai neamului românesc, chipuri ale unor bărbaţi cu totul remarcabili din ţinuturile de la nord de Carpaţi, a căror personalitate a influenţat adânc istoria şi cultura românească. Un domeniu pe care nu l-a cultivat decât în fugă a fost caricatura, un gen al graficii în care putea găsi forme originale de exprimare, după cum o dovedeşte carnetul său de schiţe cu portrete ale colegilor de şcoală iar în casa sa din Brad s-a mai păstrat, într-un muzeu sui-generis, o colecţie valoroasă din creaţia sa. Despre alte 18 lucrări din sala profesorală a liceului din Brad ziarele vremii scriau că sunt un adevărat Pantheon, un „Louvre” în miniatură; dintre toate a mai rămas doar unul, din bronz – un bust al lui Avram Iancu de aproximativ doi metri – şi nu se ştie unde au dispărut celelalte în decursul anilor.
A fost considerat de critici drept un mare portretist, de certă orientare clasicistă, capabil să surprindă principalele trăsături fizice dar şi morale ale personajelor pe care le-a modelat, potrivit imaginii consacrate de opinia publică dar şi într-o viziune care poartă întotdeauna amprenta originalităţii, din calitatea execuţiei artistice nelipsind nicicând stăruitoarea migală şi îndrăzneaţa viziune. Despre lucrările sale s-a spus că se caracterizează prin sobrietate, energie, putere de pătrundere în inimile oamenilor, într-o reprezentare realistă şi totodată monumentală, pe măsura jertfei eroilor săi, creaţiile sale ţinând a exprima nu numai finalitatea morală a personalităţii modelului ci şi echivalenţa în relief a fizionomiei sale, într-o tratare aparte, care nu contravine autenticului. Sculpturile sale redau figuri uşor de recunoscut, cărora le-a dat întotdeauna expresia vigoarei, a trecerii în universalitate. Însuşi Constantin Brâncuşi l-a considerat pe Radu Moga „un artist mare şi autentic”, un nume înscris definitiv în patrimoniul cultural românesc. Pentru opera sa, în anul 1937 Regele Carol al II-lea l-a recompensat cu Ordinul „Meritul Cultural pentru Artă” iar din 10 noiembrie 1943 a făcut parte din Corpul Artiştilor Plastici.
După anul 1945, încercat de o boală care i-a şubrezit treptat sănătatea, nu a mai putut crea iar în final nu şi-a mai putut onora nici obligaţiile de dascăl. S-a stins prematur din viaţă în anul 1950, la doar 44 de ani, la fel de discret precum a trăit, şi se odihneşte în cimitirul din Brad. Deşi soarta a curmat mult prea devreme firul unei vieţi care promitea să fie atât de rodnică, a lăsat în urmă o operă de artist adevărat, cu un talent de netăgăduit, care s-a ridicat aproape numai datorită impulsului său creator.
În anul 1972, la centenarul comemorativ al lui Avram Iancu pe plaiurile zărăndene, a fost organizată o expoziţie în cadrul căreia a fost prezentat şi un grup de statuete aparţinând sculptorului Radu Moga. Numele său a fost readus în atenţia contemporanilor cu prilejul unei expoziţii omagiale dedicate plasticienilor hunedoreni din perioada interbelică, organizată în 1981 de Muzeul Judeţean Deva, Oficiul Judeţean pentru Patrimoniul Cultural Naţional şi Galeriile de Artă ale Fondului Plastic Deva, unde au fost expuse lucrările „Cuplu”, „Cuplu II”, „Machetă monument” şi „Izvorul”, semnate de Radu Moga Mânzat. La cea de-a VI-a ediţie „Zilele scriitorilor zărăndeni” din 1994, în cadrul numeroaselor acţiuni organizate cu acel prilej, unul din evenimentele care s-au desfăşurat la Brad a fost intitulat „in memoriam Radu Moga” iar la 19 mai 2003 sculptorul a devenit cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Brad, „pentru activitatea Sa remarcabilă în domeniul sculpturii”, iar strada pe care a locuit a primit de asemenea numele sculptorului..
Printre cele mai valoroase şi cunoscute lucrări pe care Radu Moga le-a realizat în atelierul său din Brad se numără bustul lui Avram Iancu din Ţebea, bustul lui Crişan în oraşul Brad, statuia lui Decebal din Deva, busturile lui Traian Grozăvescu, Ioan Vidu, Coriolan Brediceanu şi Monumentul Unirii din Lugoj, busturile lui Ioan Rusu-Şirianu, Gheorghe Popa de Teiuş şi Mircea V. Stănescu din Arad, bustul lui Eminescu din Sibiu. Din păcate, multe lucrări ale sculptorului s-au pierdut ori au fost date la topit, căci personalităţile pe care le reprezentau căzuseră în dizgraţia regimului comunist.

Câteva statuete, de mai mici dimensiuni, lucrate în ultima parte a vieții, pe când era bolnav,se mai păstrează în posesia familiei:

Nud 1

MB9A5864 MB9A5867

 MB9A5888 (1) MB9A5900 MB9A5907

  (more…)


Posted in In memoriam by

Pe urmele sculptorului Radu Moga

20160703_121108


Posted in In memoriam and tagged by

Clădiri și statui care povestesc istoria orașului Lugoj

 

Oraşul Lugoj, al doilea ca mărime din judeţul Timiş, a fost centrul unui vechi district românesc din evul mediu, iar în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX s-a remarcat printr-o puternică mişcare naţională, fiind cea mai importantă aşezare culturală a românilor din Banat, în primul rând datorită unei pleiade de publicişti, scriitori, muzicieni, jurişti sau oameni politici care au reprezentat elita oraşului şi i-au imprimat un anume mod de viaţă. Acesta s-a reflectat, în bună parte, şi în monumentele de artă plastică ridicate în amintirea unor personalităţi ale oraşului, care au fost aşezate în forul public şi pot fi admirate şi astăzi.

Pe vremuri, Lugojul a fost o aşezare fortificată cu un rol militar destul de important, fiind întărită de Ioan Huniade cu şanţuri, metereze şi palisade pe vremea când acesta era comite de Timiş. S-a supus turcilor abia în 1658, la mai bine de un secol după ce aceştia cuceriseră Banatul de câmpie. În urma păcii de la Karlowitz din 1699, Banatul a continuat să rămână în stăpânirea turcilor, dar aceştia au fost obligaţi să dărâme mai multe fortificaţii, printre care şi pe cele ale Lugojului. Banatul a devenit posesiune a Casei de Habsburg după pacea de la Passarowitz din 1718, iar şvabii colonizaţi la Lugoj s-au stabilit pe malul stâng al Timişului, unde s-a constituit „Lugojul german”.

Obiective turistice

Cel mai vechi monument lugojean este turnul fostei biserici „Sfântul Nicolae”, a cărui construcţie a început la cumpăna veacurilor XIV – XV, acum 600 de ani. Biserica a fost reparată de mai multe ori, la renovarea din 1726 fiindu-i adăugat şi turnul cu temelia de cărămidă şi cu volute laterale în stil baroc. Pe faţada turnului se află încastrat un basorelief cu chipul Sfântului Nicolae şi o pisanie cu numele lui Ioan Raţ de Mehadia, cel care a reconstruit edificiul, şi anul în care s-au săvârşit lucrările. Din acelaşi an se păstrează hanul Poştei, care adăposteşte acum protopopiatul ortodox.

Din secolul al XVIII-lea s-au păstrat mai multe edificii publice remarcabile, printre care biserica minoriţilor, construită în 1733 în stil baroc, sau biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, un alt impunător edificiu de cult baroc ctitorit de cneazul Gavril Gurean între anii 1759 şi 1766 şi decorat în anii ’90 total neinspirat, cu mozaicuri donate de Iosif Constantin Drăgan, el însuşi erijându-se în postura de ctitor imortalizat în mozaic în naosul bisericii. Catedrala greco-catolică „Coborârea Sfântului Spirit” a fost înălţată între anii 1843 şi 1854, în stil neoclasicist. Ansamblul arhitectural care alcătuieşte vechiul oraş cuprinde, la rândul lui, o serie de clădiri remarcabile, care atrag atenţia vizitatorilor oraşului. Celebrul pod de fier a fost construit de austro-ungari în anul 1902 şi din acelaşi an datează vechiul teatru comunal, aflat pe malul Timişului, lângă liceul „Coriolan Brediceanu”.

 

Lugojul are, de asemenea, numeroase case memoriale în care au trăit personalităţi de vază ale oraşului, precum cele ale lui Ion Popovici Bănăţeanul, Victor Vlad Delamarina, Traian Grozăvescu, Ion Vidu sau casa Bredicenilor.

Sculpturi dedicate personalităţilor oraşului

Oraşul se remarcă şi prin câteva statui de valoare realizate în anii interbelici, căci lugojenii şi-au preţuit personalităţile, contribuind la ridicarea unor monumente de artă plasică în amintirea acestora, într-o perioadă în care amintirea gloriosului război de întregire a neamului era încă vie, iar revizionismul maghiar din anii interbelici a impulsionat patriotismul românesc. Cei care îşi aduseseră contribuţia la lupta naţională şi susţinuseră cauza românilor în diferite moduri se bucurau de multă preţuire şi respect iar concitadinii lor au dorit să arate acest lucru imortalizându-i în lucrări de artă. La Lugoj se află busturile lui Ion Dragalina, Coriolan Brediceanu, Traian Grozăvescu şi Ion Vidu, precum şi un un impunător monument dedicat eroilor români din primul război mondial şi unirii tuturor românilor sub sceptrul regelui Ferdinand, dezvelit în 1935, acestea fiind înscrise pe lista monumentelor istorice.

Încă din anul 1934, municipalitatea a demarat un program de înfrumuseţare a oraşului prin ridicarea unor monumente în amintirea celor care au făcut oraşul faimos. Lucrările, cu excepţia celei care îl reprezintă pe generalul Ion Dragalina, poartă semnătura sculptorului Radu Moga, astăzi prea puţin cunoscut şi ajuns într-o nemeritată uitare, dar care devenise foarte apreciat în anii interbelici pentru remarcabilele sale sculpturi din Ţara Zarandului, Deva, Lugoj, Arad, Caransebeş sau Sibiu. Bustul lui Ion Vidu a fost ridicat prin contribuţia financiară a profesorilor de la liceul „Coriolan Brediceanu” şi a Asociaţiei profesorilor din Lugoj, Traian Grozăvescu a fost imortalizat în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” cu fonduri adunate de primarul Lugojului, Alexandru Bireescu, şi aşezat în faţa teatrului municipal care-i poartă numele, iar bustul dedicat lui Coriolan Brediceanu, care este aşezat în faţa liceului cu acelaşi nume, a fost finanţat tot printr-o colectă de fonduri.

Monumentul Eroilor de la 1916-1918, finanţat de asemenea din fonduri publice şi private, este o lucrare monumentală aşezată pe un piedestal masiv, înălţat din blocuri de granit sub forma unui trunchi de piramidă pe care au fost montate mai multe basoreliefuri, în parte distruse de regimul comunist, iar deasupra acestuia se află o statuie de bronz de aproximativ trei metri, care înfăţişează un ostaş în poziţie de atac. Recent, basoreliefurile distruse, care prezentau momentul în care fruntaşii ardeleni şi bănăţeni îi înmânau Regelui Ferdinand actul unirii, o bisericuţă de lemn având-o în prim plan pe regina Maria îmbrăcată în costum naţional, discutând cu un grup de bănăţeni şi un text cu cuvintele politicianului liberal Gheorghe Tătărescu, „Români, toţi într’o ţară, ori toţi într’un mormânt”, au fost reconstituite şi reamplasate pe soclu. Statuile au fost dezvelite într-un cadru festiv, la care au fost prezente personalităţi din întreaga ţară şi oficialităţi ale vremii, iar autorul lucrărilor, Radu Moga, era considerat drept un tânăr artist cu „daltă măiastră”, un mare portretist de orientare clasicistă, foarte talentat şi apreciat în Banat şi Ardeal, care a creat adevărate opere de artă desăvârşită. O altă statuie realizată de Radu Moga la Lugoj, care îl înfăţişa pe omul politic liberal I.G. Duca, a fost dusă la topit de comunişti iar în locul ei a fost ridicat monumentul ostaşilor sovietici.

Multe din lucrările realizate de Radu Moga – portrete, caricaturi, busturi sau lucrări modelate în atelierul de desen al liceului „Avram Iancu” din Brad, unde a fost dascăl, s-au pierdut ori au fost date la topit. Câteva lucrări, printre care două nuduri de o rară frumuseţe, două compoziţii de inspiraţie pastorală şi un cap de copil care îl înfăţişează pe Regele Mihai se află încă în posesia familiei, care ar prefera ca aceste sculpturi, creație a unui sculptor consacrat, să-şi găsească locul într-un muzeu, unde vor putea fi admirate şi de alţi iubitori de artă. La Lugoj se află multe alte statui, printre care cea a paşoptistului Eftimie Murgu, realizată în 1971 de sculptorul Victor Gaga, sau cele ale lui Filaret Barbu, Mihai Eminescu, Pogany Karoly sau Cornel Petrasievici, precum şi un monument închinat celor 76 de eroi lugojeni din cel de-al doilea război mondial.


Posted in In memoriam and tagged , by

Oraşul Lugoj, al doilea ca mărime din judeţul Timiş, a fost centrul unui vechi district românesc din evul mediu, iar în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX s-a remarcat printr-o puternică mişcare naţională, fiind cea mai importantă aşezare culturală a românilor din Banat, în primul rând datorită unei pleiade de publicişti, scriitori, muzicieni, jurişti sau oameni politici care au reprezentat elita oraşului şi i-au imprimat un anume mod de viaţă. Acesta s-a reflectat, în bună parte, şi în monumentele de artă plastică ridicate în amintirea unor personalităţi ale oraşului, care au fost aşezate în forul public şi pot fi admirate şi astăzi.

Oraşul Lugoj, al doilea ca mărime din judeţul Timiş, a fost centrul unui vechi district românesc din evul mediu, iar în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX s-a remarcat printr-o puternică mişcare naţională, fiind cea mai importantă aşezare culturală a românilor din Banat, în primul rând datorită unei pleiade de publicişti, scriitori, muzicieni, jurişti sau oameni politici care au reprezentat elita oraşului şi i-au imprimat un anume mod de viaţă. Acesta s-a reflectat, în bună parte, şi în monumentele de artă plastică ridicate în amintirea unor personalităţi ale oraşului, care au fost aşezate în forul public şi pot fi admirate şi astăzi.

Pe vremuri, Lugojul a fost o aşezare fortificată cu un rol militar destul de important, fiind întărită de Ioan Huniade cu şanţuri, metereze şi palisade pe vremea când acesta era comite de Timiş. S-a supus turcilor abia în 1658, la mai bine de un secol după ce aceştia cuceriseră Banatul de câmpie. În urma păcii de la Karlowitz din 1699, Banatul a continuat să rămână în stăpânirea turcilor, dar aceştia au fost obligaţi să dărâme mai multe fortificaţii, printre care şi pe cele ale Lugojului. Banatul a devenit posesiune a Casei de Habsburg după pacea de la Passarowitz din 1718, iar şvabii colonizaţi la Lugoj s-au stabilit pe malul stâng al Timişului, unde s-a constituit „Lugojul german”.

Obiective turistice

Cel mai vechi monument lugojean este turnul fostei biserici „Sfântul Nicolae”, a cărui construcţie a început la cumpăna veacurilor XIV – XV, acum 600 de ani. Biserica a fost reparată de mai multe ori, la renovarea din 1726 fiindu-i adăugat şi turnul cu temelia de cărămidă şi cu volute laterale în stil baroc. Pe faţada turnului se află încastrat un basorelief cu chipul Sfântului Nicolae şi o pisanie cu numele lui Ioan Raţ de Mehadia, cel care a reconstruit edificiul, şi anul în care s-au săvârşit lucrările. Din acelaşi an se păstrează hanul Poştei, care adăposteşte acum protopopiatul ortodox.

Din secolul al XVIII-lea s-au păstrat mai multe edificii publice remarcabile, printre care biserica minoriţilor, construită în 1733 în stil baroc, sau biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, un alt impunător edificiu de cult baroc ctitorit de cneazul Gavril Gurean între anii 1759 şi 1766 şi decorat în anii ’90 total neinspirat, cu mozaicuri donate de Iosif Constantin Drăgan, el însuşi erijându-se în postura de ctitor imortalizat în mozaic în naosul bisericii. Catedrala greco-catolică „Coborârea Sfântului Spirit” a fost înălţată între anii 1843 şi 1854, în stil neoclasicist. Ansamblul arhitectural care alcătuieşte vechiul oraş cuprinde, la rândul lui, o serie de clădiri remarcabile, care atrag atenţia vizitatorilor oraşului. Celebrul pod de fier a fost construit de austro-ungari în anul 1902 şi din acelaşi an datează vechiul teatru comunal, aflat pe malul Timişului, lângă liceul „Coriolan Brediceanu”.

4. podul de fier

Lugojul are, de asemenea, numeroase case memoriale în care au trăit personalităţi de vază ale oraşului, precum cele ale lui Ion Popovici Bănăţeanul, Victor Vlad Delamarina, Traian Grozăvescu, Ion Vidu sau casa Bredicenilor.

Sculpturi dedicate personalităţilor oraşului

Oraşul se remarcă şi prin câteva statui de valoare realizate în anii interbelici, căci lugojenii şi-au preţuit personalităţile, contribuind la ridicarea unor monumente de artă plasică în amintirea acestora, într-o perioadă în care amintirea gloriosului război de întregire a neamului era încă vie, iar revizionismul maghiar din anii interbelici a impulsionat patriotismul românesc. Cei care îşi aduseseră contribuţia la lupta naţională şi susţinuseră cauza românilor în diferite moduri se bucurau de multă preţuire şi respect iar concitadinii lor au dorit să arate acest lucru imortalizându-i în lucrări de artă. La Lugoj se află busturile lui Ion Dragalina, Coriolan Brediceanu, Traian Grozăvescu şi Ion Vidu, precum şi un un impunător monument dedicat eroilor români din primul război mondial şi unirii tuturor românilor sub sceptrul regelui Ferdinand, dezvelit în 1935, acestea fiind înscrise pe lista monumentelor istorice.

7. generalul Ion DragalinaÎncă din anul 1934, municipalitatea a demarat un program de înfrumuseţare a oraşului prin ridicarea unor monumente în amintirea celor care au făcut oraşul faimos. Lucrările, cu excepţia celei care îl reprezintă pe generalul Ion Dragalina, poartă semnătura sculptorului Radu Moga, astăzi prea puţin cunoscut şi ajuns într-o nemeritată uitare, dar care devenise foarte apreciat în anii interbelici pentru remarcabilele sale sculpturi din Ţara Zarandului, Deva, Lugoj, Arad, Caransebeş sau Sibiu. Bustul lui Ion Vidu a fost ridicat prin contribuţia financiară a profesorilor de la liceul „Coriolan Brediceanu” şi a Asociaţiei profesorilor din Lugoj, Traian Grozăvescu a fost imortalizat în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” cu fonduri adunate de primarul Lugojului, Alexandru Bireescu, şi aşezat în faţa teatrului municipal care-i poartă numele, iar bustul dedicat lui Coriolan Brediceanu, care este aşezat în faţa liceului cu acelaşi nume, a fost finanţat tot printr-o colectă de fonduri.

Monumentul Eroilor de la 1916-1918, finanţat de asemenea din fonduri publice şi private, este o lucrare monumentală aşezată pe un piedestal masiv, înălţat din blocuri de granit sub forma unui trunchi de piramidă pe care au fost montate mai multe basoreliefuri, în parte distruse de regimul comunist, iar deasupra acestuia se află o statuie de bronz de aproximativ trei metri, care înfăţişează un ostaş în poziţie de atac. Recent, basoreliefurile distruse, care prezentau momentul în care fruntaşii ardeleni şi bănăţeni îi înmânau Regelui Ferdinand actul unirii, o bisericuţă de lemn având-o în prim plan pe regina Maria îmbrăcată în costum naţional, discutând cu un grup de bănăţeni şi un text cu cuvintele politicianului liberal Gheorghe Tătărescu, „Români, toţi într’o ţară, ori toţi într’un mormânt”, au fost reconstituite şi reamplasate pe soclu. Statuile au fost dezvelite într-un cadru festiv, la care au fost prezente personalităţi din întreaga ţară şi oficialităţi ale vremii, iar autorul lucrărilor, Radu Moga, era considerat drept un tânăr artist cu „daltă măiastră”, un mare portretist de orientare clasicistă, foarte talentat şi apreciat în Banat şi Ardeal, care a creat adevărate opere de artă desăvârşită. O altă statuie realizată de Radu Moga la Lugoj, care îl înfăţişa pe omul politic liberal I.G. Duca, a fost dusă la topit de comunişti iar în locul ei a fost ridicat monumentul ostaşilor sovietici.

Multe din lucrările realizate de Radu Moga – portrete, caricaturi, busturi sau lucrări modelate în atelierul de desen al liceului „Avram Iancu” din Brad, unde a fost dascăl, s-au pierdut ori au fost date la topit. Câteva lucrări, printre care două nuduri de o mare frumuseţe, două compoziţii de inspiraţie pastorală şi un cap de copil care îl înfăţişează pe Regele Mihai se află în posesia familiei, care ar prefera ca aceste sculpturi, creație a unui sculptor consacrat, să-şi găsească locul într-un muzeu, unde ar putea fi admirate şi de alţi iubitori de artă. La Lugoj se află multe alte statui, printre care cea a paşoptistului Eftimie Murgu, realizată în 1971 de sculptorul Victor Gaga, sau cele ale lui Filaret Barbu, Mihai Eminescu, Pogany Karoly sau Cornel Petrasievici, precum şi un monument închinat celor 76 de eroi lugojeni din cel de-al doilea război mondial.


Posted in Inm by

Cum știu românii să-și respecte personalitățile: povestea bustului FURAT din parc

De  LIANA  PĂUN        în http://www.pressalert.ro       Ianuarie 1, 2015     458

În anii interbelici, autorităţile locale şi comunităţile din mai multe oraşe ale Banatului şi Ardealului, provincii proaspăt reunite cu ţara-mamă, au comandat numeroase monumente pentru glorificarea unor eroi naţionali sau locali. La Arad, în afara busturilor lui George Coşbuc şi A.D. Xenopol care flanchează intrarea principală a Palatului Cultural, pe Aleea Personalităţilor din Piaţa G. Enescu, care duce spre faleza Mureşului, au mai fost ridicate patru busturi de bronz, care reprezintă tot atâtea personalităţi arădene.

O primă lucrare, dezvelită în 1937, îi aparţine sculptorului Marcel Olinescu şi îl reprezintă pe Petru Pipoş, profesor de pedagogie la Preparandia din Arad, autor de manuale şcolare şi cărţi pedagogice. Sculptorul Radu Moga-Mânzat a fost autorul celorlalte trei lucrări, care îi înfăţişează pe Gheorghe Popa de Teiuş, cunoscut şi apreciat avocat arădean care a jucat un rol important în emanciparea culturală a românilor şi în calitate de deputat în dieta de la Budapesta a militat pentru emanciparea lor naţională, pe avocatul şi ziaristul Mircea V. Stănescu, lider al mişcării naţionale româneşti din Arad şi pe Ioan Rusu-Şirianu, publicist, istoric, sociolog, politician, ziarist, unul din fruntaşii mişcării de emancipare naţională a românilor, vicepreşedinte al Partidului Naţional Român şi adept al activismului politic pentru câştigarea drepturilor românilor. Cele trei busturi ridicate în memoria ilustrelor personalităţi ale secolului al XIX-lea au fost dezvelite, în prezenţa artistului, la începutul lunii decembrie 1938, cu prilejul aniversării a 20 de ani de la Marea Unire, la înfăptuirea căreia Aradul a jucat un rol deosebit de important.

Artist recunoscut şi apreciat inclusiv de Constantin Brâncuși

Radu Moga-Mânzat urmase Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti – secţia sculptură şi fusese unul dintre cei mai valoroşi elevi ai lui Ion Jalea şi Oscar Han. După absolvirea facultăţii a urmat o carieră didactică şi a fost numit, în 1929, profesor de desen la Arad, iar după doi ani s-a transferat la liceul „Avram Iancu” din Brad. Concomitent cu cariera sa de profesor, Radu Moga a avut o bogată activitate ca sculptor, multe din lucrările sale fiind integrate în forul public al unor importante oraşe ardelene şi bănăţene.

Cele mai multe lucrări au fost realizate între anii 1931-1945, ani frământaţi de numeroase crize şi evenimente, în care ecourile războiului de întregire a neamului nu se stinseseră încă, iar pe de altă parte propaganda şi acţiunile maghiare pentru revizuirea Tratatului de la Trianon au provocat o puternică reacţie în societatea românească şi au incitat şi mai mult elanul patriotic al românilor. Comenzile unor lucrări de artă cu încărcătură naţională erau atribuite unor artişti recunoscuţi şi apreciaţi în zonă iar Radu Moga-Mânzat era unul dintre aceştia. Sculpturile sale împodobesc şi astăzi grădinile, parcurile centrale şi locuri publice ale unor oraşe precum Brad, Lugoj, Deva, Sibiu, Caransebeş, imortalizează chipuri ale unor bărbaţi cu totul remarcabili din ţinuturile de la nord de Carpaţi, a căror personalitate a influenţat adânc istoria şi cultura românească.

Criticii l-au considerat un mare portretist, de orientare clasicistă, capabil să surprindă principalele trăsături fizice dar şi morale ale personajelor pe care le-a modelat, potrivit imaginii consacrate de opinia publică dar şi într-o viziune proprie care poartă întotdeauna amprenta originalităţii. Sculpturile sale redau figuri uşor de recunoscut, cărora le-a dat întotdeauna expresia vigoarei, a trecerii în universalitate. Însuşi Constantin Brâncuşi l-a considerat pe Radu Moga „un artist mare şi autentic”, un nume înscris definitiv în patrimoniul cultural românesc. Pentru opera sa, în anul 1937 Regele Carol al II-lea l-a recompensat cu Ordinul „Meritul Cultural clasa a II-a pentru Artă” iar din 10 noiembrie 1943 a făcut parte din Corpul Artiştilor Plastici.

Rumänien - Arad - Büste Ioan Rusu Sirianu (1868-1909)

 

Bustul furat

La începutul acestui an, bustul lui Ioan Rusu-Şirianu a dispărut de pe soclu si nimeni nu i-a mai dat de urmă. E de presupus că au fost mai mulţi hoţi, căci soclul de piatră pe care era aşezat bustul de bronz e destul de înalt iar acesta cântărea câteva zeci de kilograme. Probabil hoţii erau şi destul de bine informaţi, căci au furat tocmai bustul aflat într-un loc care nu poate fi văzut de camera de supraveghere montată în zonă. Directorul muzeului, Peter Hügel, ştie doar că la vremea respectivă poliţia a fost anunţată de un trecător care a observat lipsa statuii dar nu e la curent cu cercetările făcute de poliţişti. Sarcina muzeului a fost doar aceea de a fişa statuile, care sunt piese de patrimoniu, dar ele se află pe domeniul public al primăriei şi municipalitatea este cea care răspunde de ele.

Administraţia actuală a oraşului e însă mult diferită de cea din anii interbelici şi nu pare a fi foarte impresionată de dispariţia statuii. Purtătorul de cuvânt al acesteia, Corina Drăghici, confirmă că soclul pe care se afla statuia furată nu intră în unghiul camerei de panoramare, dar nici după ce s-a furat bustul lui Rusu-Şirianu nu s-au luat măsuri suplimentare pentru protejarea celorlalte statui. „Se pleacă de la premisa că o statuie nu se fură”, afirmă purtătorul de cuvânt, deşi, în urmă cu câţiva ani, a mai dispărut o bucată din statuia celor 13 generali amplasată în Parcul Reconcilierii şi alta din cea aflată în faţa stadionului. Corina Drăghici a adăugat că sistemul de amplasare a unor noi camere de supraveghere e în dezvoltare, dar acesta nu vizează în mod expres lucrări de artă ci are în vedere mai multe componente. „Există o cameră pe zonă, nu putem amplasa câte un gardian pentru fiecare statuie de pe domeniul public” a concluzionat ea.

Poliţia Arad a declarat imediat după dispariţia bustului că a demarat cercetări amănunţite, dar nici după aproape un an nu e în măsură să ofere alte detalii. Potrivit purtătorului de cuvânt al acesteia, Ovidiu Liber, „colegii mei şi-au făcut datoria. Dosarul nu e soluţionat, poliţia face în continuare cercetări pentru identificarea făptaşilor, cazul nu se clasează. Alte amănunte din dosar nu pot să dau”.

Deocamdată nu există indicii că bustul ar fi ajuns la comercianţii de fier vechi. Cu siguranţă însă, furtul a fost premeditat şi hoţii s-au dovedit a fi mai inteligenţi decât organele de anchetă şi mai interesaţi de un obiect de patrimoniu decât primăria. Rămâne de văzut dacă bustul va mai fi recuperat vreodată sau, încet-încet, vor dispărea şi celelalte, într-un oraş în care simbolurile unei epoci reprezentative pentru viaţa oraşului par să-şi fi pierdut sensul.


Posted in In memoriam and tagged , by

CLOSTRIDIUM DIFFICILE, ANTIBIOTICELE ȘI ENTERITELE ANIMALELOR

Prof.dr. Radu Moga Mânzat                     

Clostridium difficile a fost descrisă pentru prima dată de Hall și O’Toole, în 1935, ca făcând parte din flora microbiană normală, aparent nepatogenă, a tubului digestiv la unii copii nou-născuți, deși, încă de la început s-a remarcat și capacitatea sa de a elabora o toxină puternică. Rolul său în etiopatogeneza unor enterite la oameni, exprimate în special prin colite pseudomembranoase, a fost afirmat și apoi din ce în ce mai bine studiat, abea după 1974. Mai recent, Rousseau și col. au găsit că 45% dintre copiii unei creșe erau purtători de Clostridium difficile în intestin, dintre care 13% purtau tulpini toxigene (16). S-a observat că, în anii din urmă, prevalența îmbolnăvirilor și plaja de receptivitate la această infecție s-a extins foarte mult. Astfel, după unele estimări, cele circa 500000 cazuri de infecții cu Clostridium.difficile înregistrate anual în ultima vreme în SUA, circa 15000 se soldează cu decese (20). După alte estimări, de la 3000 decese înregistrate în anul 2000, mortalitatea anuală datorată infecției cu Clostridium difficile a crescut în SUA la 14000 decese în anul 2007, dintre care mai mult de 90% erau pacienți în vârstă de peste 65 de ani (17). Vârstnicii tratați contra altor maladi, cu antibiotice cu spectru larg, par a fi cei mai susceptibili.

Implicațiile sale în patologia animală, deși mai demult descrise, în special la unele specii de rozătoare, beneficiază astăzi de o revigorare a studiilor, natura și amploarea acestor implicații fiind în curs de elucidare. Deja de multă vreme s-a invocat interzicerea, cel puțin selectivă, a antibioticeor în tratamentul animalelor, din cauza riscului de apariție și transmitere a antibiorezistenței la bacteriile patogene pentru oameni. De această dată se invocă un nou risc, printr-un alt mecanism, anume riscul de inducere a enteritelor la oameni și animale ca urmare a selectării și multiplicării luxuriante a unei specii de bacterii antibiorezistente, în detrimentul restului florei concurente din biocenoza intestinală, sensibilă la antibioticul prescris. (more…)


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , , , , by

DUPĂ FAPTĂ ȘI RĂSPLATĂ

 

De ani de zile când dau drumul la televizor, dimineața, fără excepție, indiferent de companie, știriștii mă întâmpină cu noua știre bombă cum că nu știu care zdrahon de bărbat l-a znopit în bătaie pe mult prea pirpiriul său vecin, prieten, coparticipant la trafic sau mult prea slăbuța lui soție, prietenă sau fiică, indiferent pentru care motiv. Am văzut și încăierări între bărbați, cel mai adesea tineri, în care bărbatul cel mai voinic îl ia la pumni pe unul mai puțin dotat de la natură, Absolut întâmplător , majoritatea sunt niște bărbătoci înalți, negricioși, cu gâtul gros și abdomenul proeminent, tunși scurt pe lateral, dar cu un fel de moț caraghios pe creștet (menit să-i diferențieze net de cheloșii bătrânicioși).

Următoarea știre – dacă nu e chiar prima – ne informează despre faptul că nu știu care cetățean, până mai ieri socotit un onest component al cutărei colectivități, și-a violat vecina, o băbuță din sat, fiicele lăsate lui în grijă de iubitoarea lui soție plecată în străinătate, eleva sau tot ce vă mai puteți imagina, și chiar mai mult decât atât.

Nu vreau să mă opresc acuma asupra traumei fizice pe care o produc toți aceștia asupra persoanelor agresate, pentru că mă revoltă și mai mult umilirea la care sunt supuse persoanele abuzate, umilire care întodeauna lasă urme adânci în statusul psihic al victimelor, de cele mai multe ori incurabile.

Dar agresorii, cu ce sentimente se desprind din asemenea fapte abominabile? – Desigur că, cu un intens sentiment de satisfacție. Satisfacția învingătorului triumfător, mândru de puterea lui și disprețuitor la adresa celui snopit sau, în cazul violatorilor, satisfacția dorințelor împlinite indiferent de prețul plătit de persoanele abuzate. Mi se pare o imensă nedreptate pe care legile în viguare nu o pot corecta prin pedepsele mult prea blânde în asemenea situații. Ca să nu mai pun la socoteală faptul că pe făptuitori pedeapsa respectivă nu îi conduce pe calea regretului sau al remușcării, cu excepția regretului că nu s-au putut sustrage pedepsei. Așa că vreau să fac o propunere în atenția deputaților și senatorilor care mă reprezintă în parlament (habar nu am cine sunt aceștia, deși sunt un atent observator al vieții social-politice de la noi), propunere care, dacă ar fi luată în serios printr-o inițiativă legislativă (dar care nu va fi, cum nu sunt luate în considerare nici alte inițiative civice de bun simț) ar da rezultate palpabile, conducând la echivalarea faptei cu sancțiunea și la îndreptarea făptuitorului, prin conștientizare.

Pe scurt, propun ca pe viitor toți bătăușii să fie închiși numai împreună cu alți vlăjgani bătăuși, în aceleași celule și în aceași închisoare, fără excepție, și toți violatorii să fie închși în aceleași celule și aceași închisoare cu alți violatori ! Rezultatele sunt garantate.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox