SE POATE ȘI MAI RĂU !

   Se poate și mai rău!
Dăunăzi am primit un aviz de recomandată de la ANAF. M-am deplasat la poștă, mi-am plătit parcarea, am stat la o mică coadă, m-am legitimat și l-am ridicat. Era o scrisoare prin care mi se aducea la cunoștință că datorez ANAF-ului suma de 3 lei ca dobândă plus 2 lei ca penalizări, pe care trebuie să-i achit în cel mult două săptămâni, că de nu…..și urmau binecunoscutele amenințări. Nu știu pentru ce, câtă vreme eu mi-am achitat întotdeauna prompt toate obligațiile către ANAF și Fisc, și chiar în avans, pentru tot anul. Atât cât mi s-a spus de la casierie, fără să comentez. Am fost totuși nedumerit și am povestit asta cu indignare unei cunoștințe cu care m-am întâlnit a doua zi, cunoștință care m-a privit zâmbind, scoțând din buzunar un document asemănător cu al meu, primit tot ieri, în care era somat să achite suma de 1 leu dobândă (!), tot nu se stie pentru ce. Nu mi-a venit să cred. L-am cerut ca să-i fac o copie, și să-l păstrez ca document care atestă cât de nemărginită este prostia românească, atunci când se combină cu impostura și arivismul ! Mă refer în primul rând desigur la conducerea ANAF-ului, oameni burdușiți cu salarii grase, dar incapabili să înțeleagă mare lucru din obligațiile pe care le-ar fi impus înaltele posturi pe care le cumpăraseră. Să analizăm puțin situația. Ca să achiți o asemenea decizie de impunere trebuie să te deplasezi la sediul ANAF. Deplasarea cu mașina costă cel puțin 8 lei. Parcarea la subsolul instituției costă alți vreo 10 lei, pentru că durează. Timpul contribuabilului, cel puțin 10 lei, iar al funcționarelor care au ”descoperit evaziunea” , procesează somația și încasează factura, probabil. Plicul, timbrarea și salariul angajaților poștei, alți vreo 5 lei.
Adunați Dumneavoastră, că dacă o fac eu, mă enevez. Și toate astea pentru 1 leu !
Ați mai pomenit atâta prostie? Și dacă te gândești cu ce bani grei sunt plătiți acești conducători-impostori te apucă pandaliile. Dacă ar fi avut puțintică minte și ceva mai mult bun-simț, ar fi dispus ca sumele acestea insignifiante – ca de exemplu cele sub 20 de lei, respectiv cele mai mici decât costurile suportate de ANAF și contribuabil pentru achitarea lor- , apărute tot din vina lor, să fie trecute în contul contribuabilului și înghețate ca atare până la următoarea plată curenă pe care o va face contribuabilului. Cu care ocazie i se poate percepe și ”restanța” de câțiva leiuți. Simplu, nu? Simplu, correct și fără pierderi. În timpul care le-ar rămâne, funcționarii ar putea să se ocupe ceva mai mult de marii evazioniști, și s-ar putea realiza și ceva economii, concediindu-se vreo câteva mii de funcționari care se pare că taie frunză la câini. Eficiența ar fi însă maximă dacă s-ar începe concedierile de sus în jos. Nu-i vorbă că nu ar fi găsit de lucru și așa la pletora de angajați ai ANAF. De exemplu, pentru a achita suma de 1 leu datorat ca dobândă (nu se știe când și cum apărută) trebuie să scoți un număr, să aștepți răbdător până îți vine rândul (sau până prinzi rădăcini), după care te deplasezi spre un ghișeu, te cocâjezi în fața unui orificiu printr-un geam (plasat cât mai jos, astfel încât să pari cât mai umil), te legitimezi în în fața unei casierițe, care completează nu știu ce hârtiuță, pe care o înmânează altei casierițe, alăturate, căreia trebuie să-i înmânezi leul, și care ( dacă ai norocul să funcționeze sisemul) îți tipărește o chitanță. Simplu, nu?
Această întâmplare, deloc întâmplătoare, mi-a amintit de o replică din piesa de teatru a Ecaterinei Oproiu, întitulată ”Nu sunt turnul EIFFEL” , pe care am văzut-o în tinerețele mele la Timișoara, în care unul din personaje îl consola pe un altul, asigurându-l că ”ar fi putut fi mai rău, că întotdeauna se poate mai rău, că oricât de jos ai cădea, să fi mulțumit dacă rămâi acolo și nu cazi și mai jos, pentru că întotdeauna mai există un subsol și mai jos, respectiv ”un și mai rău” . Dar Dumnezeule, oare ce ne mai așteaptă?

Posted in Cugetari/Reflectii by

Săracele țări bogate

                                                                                          Prof .dr Radu Moga Mânzat

Ca în fiecare toamnă, ni se flutură prin față cu un iz de mândrie, ca fiind un succes al politicii autorităților și al învățământului românesc, numărul din ce în ce mai mare al studenților români care învață peste hotare, în țări ca Franța, Marea Britanie, Danemarca, SUA, Germania, Austria ș.a. În fapt, lucrurile stau exact invers: țările respective au motive de mândrie, nu noi. Afirm chiar că, la o analiză mai onestă reiasă că asistăm la una dintre cele mai uriașe și abominabile afaceri transfrontaliere, menită să spolieze România nu numai de posibilele sale capacități intelectuale și creative de top ale anilor următori, dar și de foarte importante prezente resurse materiale. O să încerc să mă explic, pentru cei ce vor să privească fenomenul în față. Nu pentru cei interesați în menținerea status quo-ului acesta, prefăcându-se că nu înțeleg cum stau lucrurile de fapt și cât de mult rău fac României.

Afirm că este o uriașă afacere profund dăunătoare pentru cetățenii României, dar foarte profitabiă atât pentru universitățile occidentalle (care nu fac nimic fără un profit în final), cât și pentru guvernanții și oamenii noștri politici. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , by

Observații privind noua fază a arivismului de partid și de stat

L-am auzit pe Traian Băsescu enunțând o teorie interesantă, dar pe care nu o împărtășesc, cum că nu generalul Coldea ar fi creierul care a gândit sistemul mafiotoid de la noi, ci dl. Maior, pentru că nu un cap de general, ci numai un cap de politician ar fi putut să conceapă un plan atât de vast, care să cuprindă cele mai potentate persoane (nu personalități) din toate structurile puterii: CCR, parlament, guvern, securitate, procuratură, poliție, etc., provenite în principal din partidele politice sau dintre oamenii de afaceri cu dare de mâmă. Pare plauzibil, pentru că îi vedem limpede cum au încins cu toții o horă mare, pe deasupra constituției și a codurilor, ținându-se stâns de mână, pentru ca nu cumva căderea unora să atragă după sine prăbușirea întreg eșafodajului. Unde greșește Traian Băsescu este atunci când crede că “ numai creierul unui om politic putea concepe un asemenea plan”. Este vorba de concepția multimilenară cum că numai în spatele unei personalități providențiale, care inspiră forță, siguranță și iscusință se vor alinia cuminți și slugarnici toți ariviștii, indiferent de poziția și pregătirea profesională și socială, de opțiunile politice, de naționalitate, sex etc., chiar dacă sunt conștienți de nimicnicia conducătorului. Acest lucru a fost valabil de-a lungul timpului, indiferent de etapa istorică. Cezarul, regele, împăratul, generalisimul, fürerul sau președintele, au trebuit să posede asemenea însușiri pentru a fi recunoscuți.

Astăzi însă lucrurile s-au schimbat mult. Cel puțin în România, că nu știu cum o fi prin alte țări. Observ că nu mai putem vorbi de un pol de putere reprezentat de o persoană sau chiar de un mic grup de persoane. Acuma vorbim de un ”sistem”, deocamdată de nimenea prea bine definit.Așa-zisul sistem este numai aparent condus la un moment dat de cineva anume, care ar gândi toate mișcările. De fapt, astăzi cred că deciziile importante nu mai sunt luate întotdeauna de vreun monom, binom sau trinom, ci numai punctual, în anumite momente, pentru că -așa după cum s-a văzut- atunci când anumite persoane considerate principali factori de decizie au clacat, sistemul a funcționat mai departe imperturbabil.

Într-un articol anterior eu am avansat o explicație proprie acestui fenomen nou, pe care o reafirm ca plauzibilă. Conform acesteia, consider că suntem martorii și trăitorii unei etape perfecționate, mult superioară celei cunoscute în istoria unor țări ca fiind perioada mafiotă.

Conform explicației mele, din toate timpurile la noi -dar presupun că nu numai- a existat un anumit fragment procentual de cetățeni înrudiți genetic prin faptul că posedă aceeași anomalie cromozomială, din cauza căreia sunt neonești, disprețuiesc munca și competența, sunt lipsiți de caracter, șmecheri, perfizi, dornici de putere și înavuțire în detrimentul celorlalți, pe scurt niște impostori, pe care eu i-am definit prin termenul generic mai elegant de ariviști, categorie de cetățeni care chiar fără să se cunoască, se recunosc între ei, se atrag și se susțin instinctiv în societate. Se recunosc chiar de la distănță cu ajutorul unui simț propriu numai lor, asmănător feromonilor cu ajutorul cărora unele animale se recunosc între ele, și a căror existență nu este percepută și de alte animale. Tot așa cum nici cetățenii obișnuiți nu sesizează existența genei buclucașe la ariviști, lăsându-se seduși cu ușurință de propaganda lor ichoroasă. Cu timpul, prin cooperare, în fruntea societății se selectează în funcțiile cheie aproape exclusiv indivizii cu apartenență la categoria respectivă, posesori ai genei arivismului.. Mă tot întreb: Oare cine, cînd și cum va mai putea îndrepta această situație care se tot gomflează? Pentru că sunt deja extrem de mulțiti ariviști, împăienjenind ca o gigantică tarantulă toate domeniile vieții sociale, economice, politice,culturale etc. Dacă cineva mai așteaptă să apară o persoană providențială, capabilă să salveze ambarcațiunea în care ne aflăm și care a început să ia apă, se înșeală. Pentru că, chiar dacă ar apărea vreun asemenea curajos imaculat, în cel mai scurt timp ar fi făcut troacă de porci de către ariviști (nota bene, fără să mai fie nevoie să se adune pentru a conspira în acest scop). Ar fi împroșcat cu așa de mult noroi, încât nimenea și nimic nu l-ar mai putea spăla vreodată.

Și totuși o speranță există. Ea vine din faptul că masele de alegători nu mai sunt ”niște idioți folositori”, cum îi socotea Lenin. A apărut o nouă generație, în rândul cărora procentul membrilor greu de manipulat este tot mai mare și care nu mai sunt debitorii compromisurilor lor anterioare, care pot gândi liber și care au tot mai puține motive să se teamă pentru viitorul lor. Aceștia nu mai au neapărat nevoie de o figură proeminentă care să le deschidă ochii și să le arate drumul (de cele mai multe ori convenabil doar pentru sine). Sunt oameni care gândesc corect cu propriul lor cap și sunt capabili să acționeze din proprie inițiativă, așa cum s-a văzut cu protestul la Ord. 13  Sper să crească vertiginos numărul lor, ca un antidot la ”hora ariviștilor” (nota bene, și proștii gândesc cu propriul lor cap, dar cu ideile altora)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Errare humanum est, perseverare diabolicum

 

Deja toată lumea a sesizat că direcția în care ne mișcăm nu este bună, în ceea ce privește alimentația noastră zilnică, din ultimii ani. Dar tare puțini sunt aceia care intuiesc și cam care ar putea fi calea ce bună. Și mai puțini sunt cei ce intuiesc cauzele care au condus la situația actuală. Presupun că și eu mă număr printre aceștia din urmă.

În primul rând vreau să precizez că problemele cu care ne confruntăm nu ne sunt specifice. Ba cred chiar că locuitorii SUA și ai UE sunt și mai afectați decât noi. Procentul de supraponderali, al pacienților cu boli metabolice și neoplazice este chiar mai mare în SUA și unele țări UE decât în România. Așa că justificarea cum că ”noi nu facem decât să urmăm examplul unor țări mai avansate decât noi”, este o prostie. Nu tot ce fac occidentalii este foarte bine și demn de urmat. Unle lucruri greșite le fac dumnealor constrânși de împrejurări. Ca de exemplu: Din cauza creșterii continue a costurilor cu forța de muncă, s-a trecut masiv la industrialiarea și intensivizarea exagerată a agriculturii, ceea ce a devenit posibil prin introducerea în toate sectoarele agriculturii a progreselor continue înregistrate în domeniul mecanizării, automatizării, electronicii, ca și al geneticii și nutriției. S-a ajuns astfel ca 3-4% din populația unor țări să poată să hrănească restul de 93-94% de concetățeni și să mai și exporte (nu este cazul nostru). Nu se mai ține cont de faptul că atât plantele cât și animalele sunt organisme vii care au unele necesități proprii, ce rezidă din relațiile cu mediul în care s-au format de-a lungu timpului. Ca o consecință a industrializării și intensivizării agriculturii, a apărut și nevoia dezvoltării unor rețele centralizate de comercializare angro a produselor. Au apărut magazine uriașe, gen supermarket sau hypermarket, în care poți găsi totul, de la pioneze la mese de biliard, de la sutiene la avogado, de la zacuscă la savarine sau de la pate de ficat și chiftele, la lapte pasteurizat și brânză telemea. Dar, pe câtă vreme asemenea supermagazine atotcuprinătoare se justifică în cazul produselor nealimentare, consider că în cazul produselor alimentare este o mare eroare, care pe termen mediu se va solda cu repercusiuni ireparabile pentru sănătatea consumatorilor. Voi încerca să mă explic în continuare.

Se rulează cantități imense de produse alimentare, care necesită depozitare pe termen relativ lung și care zac apoi și în vitrinele magazinelor mult timp. Dată fiind rapida perisabilitate naturală a produselor alimentare – în general de ordinul zilelor-, în noile condiții, din păcate, conservarea lor a devenit o problemă crucială, deoarece în majoritatea cazurilor, de la momentul producerii și până când alimentele sunt puse la dispoziția consumatorului, de regulă trec luni sau chiar ani de zile. De aici nevoia imperioasă de conservare sigură pe termen lung al alimentelor. Aceasta se poate face prin mai multe procedee: pasteurizarea, adăugarea de conservanți, congelarea, refrigerarea alimentelor ca atare sau în cutii metalice, de plastic, carton, în borcane etc. Cert este însă că toate metodele de conservare degradează calitățile organoleptice și nutritive naturale ale alimentelor. Denaturarea aspectului și a gustului se corectează apoi prin adăugarea de numeroși aditivi, care mai de care mai nocivi pentru sănătate, dar care sunt admiși totuși în baza argumentului că în doze reduse s-ar fi dovedit că sunt tolerați de organismul uman. Fără a se avea în vedere însă efectul cumulativ în timp sau cel prin însumarea cu acțiunea și a aditivilor din celelalte alimente, consumate concomitent. Să nu uităm că, în prezent, peste 85% din totalul alimentelor pe care le consumăm noi provin din marea industrie alimentară (de la noi și mai ales din import) și sunt tratate cu nenumărați consevanți, dintre care probabil că cei mai dăunători sunt conservanții antimicrobieni. Dar aceștia distrug inclusiv flora bacteriană intestinală normală și utilă, în favoarea florei rezistente, dăunătoare. Ne mai mirăm atunci de unde atâta cancer de colon și un noian de alte afecțiuni, care parcă au explodat în zilele noastre? Aprovizionarea magazinelor de desfacere se face din depozite supracentralizate, care nu rareori satisfac cererea unităților de desfacere aflate la distanțe de mii de kilometri. Nu mai discutăm acum despre costurile imense suportate în ultimă instanță de către consumatori pentru transporturile respective – carburanți, uzura mijloacelor de transport și refrigerare, salarii etc- despre poluarea atmosferei de către trailerele gigante care rulează non-stop distrugând șoselele de la sud la nord și de la est la vest și invers.

Ne preocupăm acum doar de degradarea calităților naturale ale alimentelor, de daunele și pericolele majore pe care le incumbă – în mod deosebit cele moderne- pentru sănătatea consumatorilor ( și chiar asupra urmașilor consumatorilor), dar nu mai puțin și de frustrarea pe care o resimțim atunci când, în locul gustului pe care ni-l sugerează minunatele fotografii ale alimentului de pe ambalaj, ne trezim pe papilele gustative cu un gust neplăcut de plastilină, de plastic, de lut sau pur și simplu de un material insipid, fără legătuă cu gustul original, nici chiar atunci când este imbâcsit cu sutele de amelioratori și mirodenii, prezente și ca atare, pe rafturile magazinelor.

E timpul să ne întrebăm din nou: Care este cauza profundă pentru care suntem obligați să tolerăm toate acestea? Răspunsul este simplu și clar: Din dorința de eliminare a forței de muncă manuală (costisitoare) prin mecanizarea și automatizarea la maximum a tuturor proceselor de producție și desfacere, în toate etapele. Ca și din dorința de a artificializa procesele de producție și de a consuma trufandale în extra sezon. Există vreun remediu la toate acestea? Desigur, cu condiția să ne lăsăm ghidați de bunul simț și să facem un pas înapoi atunci când constatăm că am greșit. O tentativă în acest sens a avut, după câte s-a vorbit, Dinu Patriciu, prin înființarea unei vaste rețele de minimagazine de cartier, numite UNICARM, destinate să satisfacă nevoile bătrâneilor din apropiere, făra putința de a se deplasa cu mașinile spre moluri sau alte supermagazine. Tentativă parțial reușită și parțial eșuată, pentru că nu se referă decât la facilitarea desfacerii către consumatorii mai neajutorați, fără să rezolve problema calității produselor alimentare vândute. Acestea sunt produse tot pe scară industrială și sunt distribuite tot centralizat (cu puține excepții), în același fel ca si în cazul marilor supermagazine, și cu aceleași dezavantaje, enunțate mai sus.

Subliniez că sistemele centralizate excesiv, de producere și desfacere a produselor alimentare în România ne distrug, încet dar sigur, micii producători autohtoni și ne aruncă definitiv în negura uitării toate tradițiile noastre sănătoase, dobândite cu trudă de-a lungul milenarei noastre existențe. Am convingerea că, dacă cineva ar face un studiu serios, care să ia în consideraare absolut toți factorii împlicați, pro și contra sistemului modern importat fără discernămânr din Occident, versus modelele tradiționale de producere și desfacere a alimentelor, la nivel loco-regional, ar reieși cu pregnanță avantajele modelelor tradiționale, nu numai din punct de vedere calitativ și social, dar chiar și din punct de vedere economic. Desigur că acest pas făcut spre înapoi nu necesită și renunțarea la anumite progrese care s-au făcut în ceea ce privește ambalarea, prezentarea, refrigerarea, taxarea, controlul etc. Esențial ar fi să se asigure conservarea metodelor tradiționale de producere, prelucrare și conservare a alimentelor, cu desfacerea în zone pe cât se poate mai restrânse, și cu încurajarea micilor producători pe toate căile posibile. Încercările făcute de către uni întreprinzători, în special din domeniul turismului, mi se par insignifiante.

Știu că această concepție poate fi socotită anacronică de către cei ce se vor moderni, dar care nu pot vedea lucrurile în perspectiva anilor viitori, decât numai dacă vor afla că și occidentalii s-au decis să își revizuiască direcția de dezvoltare, deși, tare mă tem că pentru ei este deja cam târziu.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Interdependențe dintre globalizare, creșterea demografică, degradarea mediului ambiant și calamitățile naturale.

 In lipsa unui interlocutor interesat, îmi face plăcere uneori să discut cu mine însumi, în încercarea de a-mi limpezii gândurile. Mai ales în anumite perioade când mă obsedează unele întrebări referitoare la diverse fenomene ciudate, cărora nu le pot da o explicație cu ajutorul judecății mele prea mult timp tributară unei baze de date trăite și în mare măsură perimată. Da, am senzația că trăiesc într-o cu totul altă lume, pe care nu o recunosc, o lume care se bazează pe alte valori și care se conduce după alte criterii, cu totul străine mie, pe care nu le înțeleg. Și pentru că totul este în permanentă schimbare, îmi place să-mi aștern gândurile sub forma unor eseuri, pe care să nu le uit și pe care să le recitesc mai târziu, mirându-mă cum de a fost posibil să gândesc astfel cândva. Scriu deci în primul rând pentru mine, dar nu mă deranjează dacă cele scrise le citește și altcineva,- referindu-mă în special la cercul relativ constant al vizitatorilor site-ului și ai facebook-ului meu.

Iată, de pildă, de multă vreme mă preocupă, în momentele mele de cugetare, care oare să fie explicația pentru faptul că omenirea adesea adoptă hotărâri absolut adacadabrante, care sfidează cele mai elementare percepte ale logicii, aflate inclusiv la îndemâna minții celor dotați cu cele mai primitive exerciții de gândire. Asta în pofida faptului că societatea dispune de destule minți luminate, de spirite deschise, de mari personalități dotate cu multă inteligență, dar la a căror dreaptă cumpănire nu se apelează. Aș putea da sute de exemple în care hotărâri luate la cel mai înalt nivel, ca și la nivelul unor organisme locale, îmi inspiră imaginea unor tauri care se îndreaptă cu toată forța, cu capul înainte, spre un zid gros de beton, pe care nici măcar nu flutură vreun steguleț roșu care să le justifice îndârjirea.

Haideți să luăm un exemplu concret. Suntem cu toții asaltați zilnic de știri din ce în ce mai insistente, mai alarmante și mai deprimante despre fenomenele meteorologice extreme, ca inundații sau secete prelungite cauzatoare de moarte prin inaniție a oamenilor și animalelor, creștere a nivelului mărilor și oceanelor, furtuni și uragane ne mai văzute, despre epuizarea rezervelor de hidrocarburi – generatoare de criză energetică-, sau despre marile migrații a unor întrgi popoare, în fața cărora este clar că actualmente, și mai ales în viitor, Occidentul este absolut neputincios, despre escaladarea climatului de război și amenințări tot mai stăruitoare cu atacuri nucleare, despre extinderea pericolului de îmbolnăvire în masa a populațiilor ca urmare a abuzului de aditivi alimentari și furajeri de care se pare că este tot mai greu (spre imposibil) să ne ferim, despre diminuarea rezervelor de apă potabilă și foarte multe altele, a căror enumerare exhaustivă mi-ar lua prea mult timp. Desigur că se pun și întrebări pertinente privind cauzele generatoare pentru fiecare din aceste calamități în parte, și specialiștii caută și găsesc explicațiile așteptate, dar cei mai mulți pun încălzirea globală la baza tuturor, sau aproape a tuturor relelor. Până de curând, încălzirea globală a fost considerată de unii doar ca un fenomen natural implacabil, ciclic sau aleator dar, mai recent, cam toată lumea recunoaște că este vorba în principal despre rezultatul activităților umane. Există și o categorie restrânsă de mari decidenți total neinformați, ca de exemplu domnul Donald Trump, care consideră că încălzirea globală este numai o farsă sau un moft. Dar care ar putea fi cauzele probabile ale încălzirii globale? (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , , by

Cugetări privind evoluția societății umane în noile condiții.

 

Între degradarea mediuluin de viață de pe Terra, globalizare și explozia demografică există o legătură indisolubilă și permanentă. O consecință a acestora, dar în același timp și o cauză, este adâncirea permanentă a polarizării sociale. Nu se pricepe că oricum o dăm la întors, adevărul rămâne că dintotdeauna oamenii foarte bogați au trăit și trăiesc încă în primul rând de pe urma muncii celor săraci. Pentru fiecare om bogat sau foarte bogat trebuie să trudească mulți sau foarte mulți oameni săraci, indiferent de țara în care trăiesc aceștia din urmă. Faptul că oamenii bogați și cei foarte bogați pot să trăiască astăzi, mai mult decât în trecut, pe seama celor săraci, a devenit posibil datorită globalizării. Se invocă exemplul unor țări în care și clasa de mijloc este formată tot din oameni ”avuți”, dar nu se recunoaște că în astfel de țări și aceștia trăiesc, parțial și indirect, tot din truda celor săraci, dar a celor săraci din țările subdezvoltate, ceea ce a devenit posibil prin anumite mecanisme ce țin tot de globalizare. Fac precizarea că aici, prin termenul de ”săraci”, în lipsa unui alt termen mai adecvat, îi cuprind atât pe cetățenii cei mai oropsiți, cât și pe cei ce au un loc de muncă ce le asigură un nivel de viață la limita decenței, dar fără posibilitatea de a face și ceva economii din munca lor. Nu trebuie să fim nici marxiști, nici comuniști, pentru a observa că direcția în care se merge este catastrofică. Politicienii, sociologii, economiștii și toți oamenii de știință știu asta dar ridică neputincioși din umeri, pentru că situația este cu totul nouă, iar ”expertiza” specialiștilor nu ajută la formularea niciunei rețete tămăduitoare. Oricâtă indignare sau mirare aș stârni, eu cred că plus valoarea o realizează aproape exclusiv cei ce muncesc, din clasele săracă și de mijloc, direct sau indirect, cu eficiență diferită, în timp ce investitorii nu fac decât să își însușească cea mai mare parte din această plus valoare, sub formă de dividende din profit, pe care și-o trec în conturile personale. Cu timpul bogații devin tot mai bogați iar săracii devin tot mai săraci sau rămân la fe de săraci. Să luăm un exemplu minimal. Dacă un investitor străin – unic acționar- investește 100 milioane euro într-o țară subdezvoltată sau în curs de dezvoltare, după darea în funcțiune a investiției poate să realizeze ușor un beneficiu personal anual de cel puțin 5 milioane euro (5%). Aceasta însemnează 50 milioane în 10 ani !. Constatăm că la bilanțul de la finele deceniului investitorul devine fericitul deținător al unui capital de 150 milioane, iar în 20 de ani valoarea investiției se dublează, ajungând la 200 milioane, fără să-și fi „pierdut” timpul cu afacerea respectivă, adică fără să se fi rupt muncind – munca fiind treaba angajaților-, în timp ce angajații săi au trudit din greu pentru a menține afacerea patronului pe linia de plutire, asigurându-și astfel, desigur, și veniturile lor personale, în cvantumuri diferite, dar în general doar undeva la limita decenței. Dar după 40 de ani, vă puteți închipuii cum ar arăta lucrurile? Si astfel diferențele dintre bogații investitori și angajații lor devin în mod inevitabil tot mai mari și implicit tot mai greu suportabile. Oare până unde se poate înainta astfel, în linie dreaptă? Cunoaște cineva răspunsul? Eu unul cunosc numai unele legi universal valabile, printre care și principiile mecanicii newtoniene, pe care de-a lungul timpului mulți filozofi le-au transpus în societate. Dacă vrem să ne referim la masa mare a celor ce trăiesc excusiv din munca lor, ca la o forță, și la numărul restrâns al investitorilor, ca la o  altă forță, atunci, conform primului principiu, al inerției, creșterea oricăreia dintre cele două forțe sociale se va opri sau va fi deturnată numai atunci când i se va opune o altă forță, iar cel de al treilea principiu spune că acțiunii oricărei forțe (sociale, în acest caz) i se va opune în mod obligatoriu o altă forță, (cel puțin) egală dar de sens contrar. Dacă ar fi să acceptăm ca valabilă transpunerea acestor principii mecaniciste în viața socială, nu ne-ar mai rămâne decât să ne întrebăm care ar putea fi acele forțe, când și în ce fel ar putea ele să acționeze. Evident că în viața socială lucrurile sunt mai complicate, fiecare dintre cele două forțe principale în discuție fiind în realitate câte un vector format prin însumarea mai multor activități concurente, de magnitudini și direcții diferite.


Posted in Cugetari/Reflectii by

Când Legea cererii și a ofertei operează în învățământul superior….!

 

                                                Publicat, în modul cel mai inutil cu putință, în 17.11.2015 și republicat astăzi   29.11.2016 , cu mici adăugiri, dar rămânând la fel de actual și de inutil.

             Asupra faptului că învățământul superior din România a suferit după anul 1990 o permanentă degradare, nu se mai îndoiește nimenea. Din păcate nu sunt semne nici acuma că această decădere tinde să se oprească, ci dinpotrivă, că se adâncește. Acesta este motivul pentru care m-am străduit să înțeleg care să fie explicația, iar concluziile mele, care poate că nu sunt cele mai corecte, le împărtășesc în continuare celor cărora, la fel ca mie, le pasă. Corifeii trecerii de la economia planificată socialistă la economia de piață capitalistă au considerat (sau s-au prefăcut a înțelege astfel), că economia de piață cuprinde toate domeniile vieții sociale, fără nicio excepție. Au fost incluse de-a valma cu economia, fără niciun discernământ, diversele domenii ale științei și culturii, artele, educația, cercetarea și credința, fiind supuse acelorași reguli rigide ale obligativității profitului, dar nu a oricărui profit, ci preferabil al profitului pe termen scurt. Și, ca să înțelegem ce a urmat, propun să ne oprim, de această dată, asupra modului cum a operat, și mai operează încă, Legea cererii și a ofertei, în învățământul superior din România. Precizez că prezentele reflecții nu au altceva la bază decât discuțiile neoficiale pe care le-am purtat cu foarte numeroase  cadre didactice universitare, cunoștințe personale, din domenii diferite ale învățământului superior. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii by

Moarte ursuleților!

                                                                                                                                                  October. 19.  2016
Recunosc că m-a marcat mult clipul cu ursulețul de la Sibiu. Nu aș fi crezut că este posibil așa ceva. O mulțime de oameni, majoritatea polițiști și jandarmi, hăituind un ursuleț drăgălaș, flămând și teribil de speriat, care fugea înebunit de frică , cât mai departe de ceata de voinici dezlănțuită. Ne cunoscând topografia orașului pentru a găsi cât mai repede vreo străduță de ieșire din oraș spre pădure, unde credea el că este cel mai departe de vitejii urmăritori ? Pe acoperișuri!. Cât mai departe și cât mai sus. Chiar pe coama acoperișurilor. Numai că acestea erau foarte alunecoase, așa că a încercat să coboare și să o rupă la fugă. Degeaba, urmăritorii erau pe urmele lui. Atunci a încercat să se ascundă într-un ghiveci cu flori. A fost repede reperat și amenințat de vacarmul urmăritorilor care se apropiau, așa că, disperat -și asta m-a impresionat cel mai mult- s-a ridicat pe labele din spate încercând să se cațere cu ghearele pe zidul neted alăturat! Încercare desigur imposibilă, dar fatală pentru ursuleț, pentru că astfel a devenit o țintă bună pentu pușcoacele apărătorilor ordinii publice. În acel moment, după aproape trei ore de hăituială, pușcoacele au răsunat și mititelul a căzut secerat. În ghiveci, printre florile pregătite parcă anume să îl reprimească în sânul naturii atât de generoasă cu noi, cei ce nu o merităm.. După asta s-a așternut liniștea, iar biruitorii și-au îndreptat mândri atenția spre șeful lor, care dăduse ordinul de exterminare, și din parea căruia desigur că așteptau acum laude binemeritate pentru vitejia lor. Am aflat că seful poliției, ne având încredere în lunetiștii lui, ar fi dat chiar ordin ca, pentru siguranță, fiara să fie călcată cu mașina. Acesta nu a recunoscut, dar a demisionat. Pentru mine, care nu am fost martor la toate acestea, apare clar că bietul ursuleț căutase înebunit vreo străduță pe care să o tundă spre pădure. Trebuia numai să fie lăsat în pace să o găsească.
O părere mult mai avizată decât a mea a fost solicitată marelui vânător român, spaima urșilor și mistreților din România, ca și a leilor din Africa, tenismenul Ion Țiriac, acest Tartarin din Tarascon brașovean care, după ce s-a întors cu un milon de DM din Germania după Revoluție, pentru a sprijini poporul român cu sfaturi, explicându-le cum se pot face bani în România, noile condiți, a exemplificat totul practic, lipindu-și la milionul cu care venise în Romînia, încă un miliard de euro. Așa că Tartarin Brașoveanul și-a încheiat răspunsul la întrebarea reporterului, legat de episodul de l Sibiu, pe un ton sentențios cu: ”Sigur că da dom’le, trebuia împușcat, pentru că era o sălbăticiune!!” Ați priceput? Eu abea acuma îmi explic eforturile D-lui Tartarin de a stârpi sălbăticiunile de pe meleagurile Patriei, care nu au ce să caute umblând libere de colo până colo prin păduri, pe planeta aceasta care ne aparține numai nouă, oamenilor civilizați, a spus marele proprietar și investitor, referindu-se desigur în primul rând la sine. Și eu care credeam că este vorba numai de satisfacerea unui instinct criminal, a unui instinct de cruzime, de nevoia atavică de a vedea sîngele și creerii spulberați ai unor făpturi nevinovate, lipsite de apărare în fața invadatorilor. Înțeleg că demult, când și stămoșii D-luiTartarin erau niște biete sălbăticiuni, trebuiau lichidați fără milă (lucru care s-a cam și întâmplat prin America, cu numai vreo 400-500 de ani în urmă), și astfel nu se mai ajungea la vânătorii civilizați de astăzi, care aud că uneori, în lipsă de vânat suficient, se mai împușcă și între ei, pe la partidele de vânătoare. Să fie oare mâna zeiței Themis?

Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

Despre plagiat și autoplagiat

 

În ultimul timp și-a făcut loc în presă o temă foarte viu dezbătută, cu implicații mai demult cunoscute în mediile științifice, literare, artistice și comerciale, dar cu o mai acută intensitate manifestată în zilele noastre, afectând grav și nemijlocit în special lumea politică și mediul universitar.

Totul gravitează în jurul apetenței pentru obținerea titlului de DOCTOR, în indiferent ce domeniu, cel mai adesea fără nicio legătură cu domeniul licenței sau expertizei doctorandului. În noua conjunctură doctorantura nu mai este o formă de perfecționare profesională postuniversitară, și nici o formă de recunoaștere a expertizei deja existente a unui om de știință într-un anumit domeniu, ci o modalitate de însușire a unei diplome, prin indiferent ce mijloace, corecte de către unii dar și incorecte de către mulți alții. Goana după diplome de doctor a luat o amploare extraordinară, pentru că o anumită categorie de persoane genetic codate să se cocoțeze în cârca semenilor lor, prin toate mijloacele, dar totdeauna ca șefi, au descoperit ce mari avantaje le poate oferi o asemenea ”hârtie”. Cu ea în buzunar un deputat semidoct poate deveni direct profesor universitar, un avocat poate intra în barou fără examen, un ofițer mai poate obține câteva stele, un director își mai poate bate un cui în scaun. Cei mai tupeiști dintre ei și-au procurat chiar două doctorate sau au devenit ei înșiși conducători de doctorat, respectiv furnizori de doctorate pe bandă rulantă, către alți profitori.

Există mai multe modalități de a intra în posesia unei diplome de doctor, în afară de cea onestă, care este neinteresantă, deoarece reclamă ani de muncă, instruire, dăruire, inteligență, originalitate și rezultate care să dovedească indubitabil o contribuție personală evidentă la patrimoniul cunoașterii, în domeniul antamat. Cea mai facilă modalitate de ”realizare” a unei asemenea diplome este plagiatul, dar nu și singura. O persoană importantă angajează un ”negrișor” să-i facă teza, pe care îl remunerează sau, mai convenabil, îl susține la promovare. Numai că acesta, ca să se achite repede de sarcină, este tentat să facă fușerație. Copiază de ici de colo, pune câte ceva și de la el, îl mai întreabă și pe șeful câte ceva, și gata-i teza. Până prin 1989 era cam greu și cu plagitul și cu dovedirea plagiatului, pur și simplu pentru că nu exista internetul și lipseau sursele de informare. Pentru exemplificare, facultatea în care am activat vreme de peste 40 de ani, în ultimul deceniu înainte de 1989 nu era abonată la nici o singură revistă străină în domeniul meu. Unica sursă de informare la disciplină o reprezenta un abonament personal al profesorului meu la o revista sovietică de referate (Veterinaria) cu traduceri ale rezumatelor articolelor apărute în unele revistele din Vest. De acolo luam adresesle autorilor articolelor care ne interesau, le scriam și îi rugam să ne trimită extrase. După 1990 totul s-a schimbat. A apărut posibilitatea accesului aproape instantaneu la un număr foarte mare de reviste străine și românești, conținâd articole cu teme în toate domeniile. Osursă extraordinară de ”inspirație” pentru cumpărătorii de diplome de doctor, de care mulți au profitat din plin. Nimenea nu verifica nimic. De fapt nici nu prea aveau cum, pentru că nu existau softuri la noi (deși imposibil nu ar fi fost, dacă se dorea cu adevărat). Despre acestea se vorbește numai de foarte curând la noi, deși ele existau mai demult. Părerea mea este că, dacă s-ar verifica serios toate tezele susținute după 1990, dar mai ales după 2000, puține ar scăpa de eticheta de ”plagiat”, privite prin prisma criteriilor actuale, care sunt rigide, și în disonanță cu cele anterioare.

De curând, unul dintre semidocții la care m-am referit mai sus, a lansat și ”conceptul” de autoplagiat, care este bineânțeles o prostie cât casa. În 20 dintre cele 23 de dicționare pe care le-am consultat am găsit explicația termenului plagiat ca fiind un furt intelectual al unui text, idei, imagine etc. aparținând altcuiva. Acesta a fost elementul comun și obligatoriu. În aceleași dicționare, termenul de autoplagiat nu există deloc! Este logic. Pentru că nu poți să acuzi pe cineva că a furat, același lucru și de la altcineva și de la sine. Apreciez deci că termenul de autoplagiat este un nonsens ridicol. Din contră, vreau să îl informez pe comentatorul TV în cauză că a te sprijini pe lucrările anterioareproprii în redactarea tezei trebuie să fie considerată o notă dezirabilă, chiar foarte lăudabilă. Acestea stau mărturie că scopul doctorandului nu a fost doar de conjunctură, de obținere a unei diplome, ci posibilitatea de adâncire și lărgire a unor invetigații care îl preocupă pe doctorand mai demult. După părerea mea la cercetările/lucrările anterioare doctorandul poate fie să facă doar trimitere bibliografică, fie chiar să preia părți din acestea, ca atare. Este adevărat că, în ultimul caz, este de dorit să se menționeze locul publicării acestora dar, indiferent dacă s-a menționat sau nu, aceasta nu poate fi nicidecum calificată drept ”furt din avutul propriu” , respectiv autoplagiat. Se poate găsi un alt termen, în ideea creșterii acurateței și nu al incriminării. Faptul că la înscriere, doctorandul are deja publcate mai multe lucrări pe subiectul tezei este lăudabil, nu lamentabil! Menționez că, după câte știu, în multe țări civilizate titlul de ”doctor” se acorda înainte nu pe baza unei teze realizate sub îndrumarea unui conducător, sub un regim similar celui studențesc, ci pe baza reputației științifice a candidatului, susținută de o listă de lucrări științifice de valoare în domeniu și de o coferință în fața publicului și a unei comisi de savanți. Profesorii de la facultatea unde am fost eu repartizat, la absolvire, în 1964, au devenit doctori în științe și conducători de doctorat prin 1968 tot pe baza reputației, susținută de o listă de lucrări științifice autentice, foarte valoroase. Nu pe baza unei teze, care poate fi plagiată sau contrafăcută.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul ”afacerii” doctoratelor din ziua de azi, al căror scop a fost profund deturnat. În trecut, diploma de doctor se decerna  ca o recunoaștere a meritelor deosebite obținute în cercetări anterioare, în timp ce astăzi ea reprezintă o promisiune, un document pe baza căruia poți aspira la o sumedenie de avantaje materiale. Din păcate interesele doctoranzilor și ale doctorilor de mucava converg intereselor conducătorilor de doctorat și conducerilor facultăților și universităților, motiv pentru care lucrurile nu se vor putea îndrepta curând. Normal ar fi ca sarcina de conducător de doctorat să fie inclusă în cea de profesor universtar, dar cu condiția ca posturile de profesor să fie scoase la concurs în baza unei piramide. Nu îmi face plăcere să recunosc că înainte lucrurile erau cu mult mai bine așezate, astfel că exista o emulație reală, atât între cadrele didactice, cât și între studenți, chiar dacă nici atunci nu toate lucrurile erau tocmai la locul lor. Am avut destui colegi, cadre didactice, care fie că nu au avut acces la doctorantură, numărul de locuri fiind limitat, fie că s-au putut înscrie, dar nu și-au putut finaliza niciodata teza, în care caz nu au mai putut promova. Sper să greșesc spunând că impresia generală este că astăzi numai cine nu vrea nu se înscrie la doctorat, și numai cine nu vrea în ruptul capului, dintre cei înscriși, nu o și finalizează, printr-o diplomă de doctor. Tocmai pentru că interesul general este să avem cât mai mulți doctoranzi, cât mai mulți doctori, cât mai mulți masteranzi, cât mai mulți studenți și, pe cale de consecință cât mai multe posturi de profesori (acesta din urmă fiind adevăratul scop final). Dacă ați merge într-o pauză în holul Parlamentului și ați striga Dom‘ Profesor! Cred că jumătate dintre cei prezenți ar întoarce capul.

Apropo, aș avea nevoie de un meșter bine calificat, să îmi repare acoperișul. Cunoașteți cumva vreunul, că eu u am găsit ?

Aș mai avea multe de povestit dar o las pe altădată, pentru că acum mă grăbesc să merg la lucru să îmi repar singur casa, că s-a cam deteriorat și eu nu am găsit pe nimenea dispus să pună mâna.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

CE-I DE FĂCUT ?

Când eram copii, ne plăcea să ne jucăm de-a hoții și vardiștii. Ne împărțeam în două tabere, pe care nu reușeam niciodată să le facem egale, pentru că toți preferau să intre în tabăra vardiștilor. Părea mai convenabil. Astăzi copii sunt adulți și joaca nu a încetat, doar că preferințele s-au inversat. Este mai convenabil. În plus, a apărut și o nouă tabără, de fapt un clan, mai modern, mai sofisticat și mai avantajos decât oricare dintre cele două tabere: tabăra/clanul celor cu apartenență la ambele tabere ancestrale. Să o numim tabăra ambidextrilor. Ambidextri sunt pluripotenți. Îi putem găsi aproape pretutindeni, făcând simultan politică, afaceri, legi, anchete, justiție, știință, educație, sport și jurnalism. Doar medicina și artele le-au cam scăpat (parțial). Mai simplu spus, hoții și cu vardiștii au încins o horă mare, tot mai mare, restrângând la mijloc neparticipanții, care au devenit tot mai tăcuți și mai neputincioși.

Totuși, rămâne întrebarea, la care nimenea nu a răspuns convigător : Esențialmente, cum s-a ajuns aici, cum s-a putut să ajungem în această situație care pare fără ieșire? Evident că nu pot nici eu să răspund, dar o observație tot pot să fac.

După mine, o mare deosebire dintre comunismul ceaușist și capitalismul vorace promovat de Iliescu-Năstase-Băsescu-Ponta este că pe câtă vreme primul era guvernat de legi sociale drepte și de legi economice greșite, cel de al doilea este guvernat de legi sociale strâmbe și de legi economice absurde. Cine ar fi crezut în ianuarie 1990 că se vor putea fabrica legi defavorabile societății dar în beneficiul unui grup restrâns de persoane sau chiar a unei anumite persoane, că se vor putea face legi care să fie valabile numai câteva zile – atât câtd avea nevoie cineva, că toate legile care îi vor stânjenii pe unii vor fi ori abrogate ori amputate, ori pur și simplu ignorate, că metodele de furt de la concetățeni vor deveni din ce în ce mai sofisticate și că cei mai abili hoți se vor deghiza în furibunzi apărători ai drepturilor buimăciților lor concetățeni.

Astăzi furtul, sub multiplele lui forme, cu excepția celui primitiv, nu se mai practică cu teamă față de ”brațul lung al legii”, ci sub oblăduirea legii. Marile furturi se fac legal! Prima dată se croiește legea după nevoi, și apoi se trece la jaf. Eu nu cred că legile sunt proaste pentru că sunt făcute de niște analfabeți. Din contră, sunt croite de oameni perfizi, care știu cum să își escamoteze interesele și intențiile printre rândurile unui anumit articol. Iată un singur exemplu: Cine poate crede că legiuitorul nu a fost conștient că ” 80% din venitul pe ultima lună (salariu+sporuri) la pensiile foștilor milițieni și securiști deveniți juriști” va duce la sume fabuloase, de 80000-100000 lei lunar? Adică pot să își cumpere din pensie câte un nou apartament din două în două luni. Asemenea exemple se pot da cu miile, dar le cunoașteți. Iată explicația paradoxului conform căruia astăzi să cumperi un loc de parlamentar cu 100000-200000 lei pentru a ajunge la un salariu de 6000 este cu adevărat o investiție deosebit de rentabilă!.

Un lucru bun este că s-au împuținat găinarii, dar s-au înmulțit artileriștii. Ați observat că nu se mai discută de șpăgi sau furturi de mii sau zeci de mii de lei, ci de tunuri de milioane de lei sau chiar de euro?. Și încă ceva: de fiecare dată păgubită este populația, fie direct, fie indirect, prin păgubirea statului. Profitorii între ei încă nu au ajuns să se fure. Și totuși, ce-i de făcut?


Posted in Cugetari/Reflectii by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox