Despre plagiat și autoplagiat

 

În ultimul timp și-a făcut loc în presă o temă foarte viu dezbătută, cu implicații mai demult cunoscute în mediile științifice, literare, artistice și comerciale, dar cu o mai acută intensitate manifestată în zilele noastre, afectând grav și nemijlocit în special lumea politică și mediul universitar.

Totul gravitează în jurul apetenței pentru obținerea titlului de DOCTOR, în indiferent ce domeniu, cel mai adesea fără nicio legătură cu domeniul licenței sau expertizei doctorandului. În noua conjunctură doctorantura nu mai este o formă de perfecționare profesională postuniversitară, și nici o formă de recunoaștere a expertizei deja existente a unui om de știință într-un anumit domeniu, ci o modalitate de însușire a unei diplome, prin indiferent ce mijloace, corecte de către unii dar și incorecte de către mulți alții. Goana după diplome de doctor a luat o amploare extraordinară, pentru că o anumită categorie de persoane genetic codate să se cocoțeze în cârca semenilor lor, prin toate mijloacele, dar totdeauna ca șefi, au descoperit ce mari avantaje le poate oferi o asemenea ”hârtie”. Cu ea în buzunar un deputat semidoct poate deveni direct profesor universitar, un avocat poate intra în barou fără examen, un ofițer mai poate obține câteva stele, un director își mai poate bate un cui în scaun. Cei mai tupeiști dintre ei și-au procurat chiar două doctorate sau au devenit ei înșiși conducători de doctorat, respectiv furnizori de doctorate pe bandă rulantă, către alți profitori.

Există mai multe modalități de a intra în posesia unei diplome de doctor, în afară de cea onestă, care este neinteresantă, deoarece reclamă ani de muncă, instruire, dăruire, inteligență, originalitate și rezultate care să dovedească indubitabil o contribuție personală evidentă la patrimoniul cunoașterii, în domeniul antamat. Cea mai facilă modalitate de ”realizare” a unei asemenea diplome este plagiatul, dar nu și singura. O persoană importantă angajează un ”negrișor” să-i facă teza, pe care îl remunerează sau, mai convenabil, îl susține la promovare. Numai că acesta, ca să se achite repede de sarcină, este tentat să facă fușerație. Copiază de ici de colo, pune câte ceva și de la el, îl mai întreabă și pe șeful câte ceva, și gata-i teza. Până prin 1989 era cam greu și cu plagitul și cu dovedirea plagiatului, pur și simplu pentru că nu exista internetul și lipseau sursele de informare. Pentru exemplificare, facultatea în care am activat vreme de peste 40 de ani, în ultimul deceniu înainte de 1989 nu era abonată la nici o singură revistă străină în domeniul meu. Unica sursă de informare la disciplină o reprezenta un abonament personal al profesorului meu la o revista sovietică de referate (Veterinaria) cu traduceri ale rezumatelor articolelor apărute în unele revistele din Vest. De acolo luam adresesle autorilor articolelor care ne interesau, le scriam și îi rugam să ne trimită extrase. După 1990 totul s-a schimbat. A apărut posibilitatea accesului aproape instantaneu la un număr foarte mare de reviste străine și românești, conținâd articole cu teme în toate domeniile. Osursă extraordinară de ”inspirație” pentru cumpărătorii de diplome de doctor, de care mulți au profitat din plin. Nimenea nu verifica nimic. De fapt nici nu prea aveau cum, pentru că nu existau softuri la noi (deși imposibil nu ar fi fost, dacă se dorea cu adevărat). Despre acestea se vorbește numai de foarte curând la noi, deși ele existau mai demult. Părerea mea este că, dacă s-ar verifica serios toate tezele susținute după 1990, dar mai ales după 2000, puține ar scăpa de eticheta de ”plagiat”, privite prin prisma criteriilor actuale, care sunt rigide, și în disonanță cu cele anterioare.

De curând, unul dintre semidocții la care m-am referit mai sus, a lansat și ”conceptul” de autoplagiat, care este bineânțeles o prostie cât casa. În 20 dintre cele 23 de dicționare pe care le-am consultat am găsit explicația termenului plagiat ca fiind un furt intelectual al unui text, idei, imagine etc. aparținând altcuiva. Acesta a fost elementul comun și obligatoriu. În aceleași dicționare, termenul de autoplagiat nu există deloc! Este logic. Pentru că nu poți să acuzi pe cineva că a furat, același lucru și de la altcineva și de la sine. Apreciez deci că termenul de autoplagiat este un nonsens ridicol. Din contră, vreau să îl informez pe comentatorul TV în cauză că a te sprijini pe lucrările anterioareproprii în redactarea tezei trebuie să fie considerată o notă dezirabilă, chiar foarte lăudabilă. Acestea stau mărturie că scopul doctorandului nu a fost doar de conjunctură, de obținere a unei diplome, ci posibilitatea de adâncire și lărgire a unor invetigații care îl preocupă pe doctorand mai demult. După părerea mea la cercetările/lucrările anterioare doctorandul poate fie să facă doar trimitere bibliografică, fie chiar să preia părți din acestea, ca atare. Este adevărat că, în ultimul caz, este de dorit să se menționeze locul publicării acestora dar, indiferent dacă s-a menționat sau nu, aceasta nu poate fi nicidecum calificată drept ”furt din avutul propriu” , respectiv autoplagiat. Se poate găsi un alt termen, în ideea creșterii acurateței și nu al incriminării. Faptul că la înscriere, doctorandul are deja publcate mai multe lucrări pe subiectul tezei este lăudabil, nu lamentabil! Menționez că, după câte știu, în multe țări civilizate titlul de ”doctor” se acorda înainte nu pe baza unei teze realizate sub îndrumarea unui conducător, sub un regim similar celui studențesc, ci pe baza reputației științifice a candidatului, susținută de o listă de lucrări științifice de valoare în domeniu și de o coferință în fața publicului și a unei comisi de savanți. Profesorii de la facultatea unde am fost eu repartizat, la absolvire, în 1964, au devenit doctori în științe și conducători de doctorat prin 1968 tot pe baza reputației, susținută de o listă de lucrări științifice autentice, foarte valoroase. Nu pe baza unei teze, care poate fi plagiată sau contrafăcută.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul ”afacerii” doctoratelor din ziua de azi, al căror scop a fost profund deturnat. În trecut, diploma de doctor se decerna  ca o recunoaștere a meritelor deosebite obținute în cercetări anterioare, în timp ce astăzi ea reprezintă o promisiune, un document pe baza căruia poți aspira la o sumedenie de avantaje materiale. Din păcate interesele doctoranzilor și ale doctorilor de mucava converg intereselor conducătorilor de doctorat și conducerilor facultăților și universităților, motiv pentru care lucrurile nu se vor putea îndrepta curând. Normal ar fi ca sarcina de conducător de doctorat să fie inclusă în cea de profesor universtar, dar cu condiția ca posturile de profesor să fie scoase la concurs în baza unei piramide. Nu îmi face plăcere să recunosc că înainte lucrurile erau cu mult mai bine așezate, astfel că exista o emulație reală, atât între cadrele didactice, cât și între studenți, chiar dacă nici atunci nu toate lucrurile erau tocmai la locul lor. Am avut destui colegi, cadre didactice, care fie că nu au avut acces la doctorantură, numărul de locuri fiind limitat, fie că s-au putut înscrie, dar nu și-au putut finaliza niciodata teza, în care caz nu au mai putut promova. Sper să greșesc spunând că impresia generală este că astăzi numai cine nu vrea nu se înscrie la doctorat, și numai cine nu vrea în ruptul capului, dintre cei înscriși, nu o și finalizează, printr-o diplomă de doctor. Tocmai pentru că interesul general este să avem cât mai mulți doctoranzi, cât mai mulți doctori, cât mai mulți masteranzi, cât mai mulți studenți și, pe cale de consecință cât mai multe posturi de profesori (acesta din urmă fiind adevăratul scop final). Dacă ați merge într-o pauză în holul Parlamentului și ați striga Dom‘ Profesor! Cred că jumătate dintre cei prezenți ar întoarce capul.

Apropo, aș avea nevoie de un meșter bine calificat, să îmi repare acoperișul. Cunoașteți cumva vreunul, că eu u am găsit ?

Aș mai avea multe de povestit dar o las pe altădată, pentru că acum mă grăbesc să merg la lucru să îmi repar singur casa, că s-a cam deteriorat și eu nu am găsit pe nimenea dispus să pună mâna.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

CE-I DE FĂCUT ?

Când eram copii, ne plăcea să ne jucăm de-a hoții și vardiștii. Ne împărțeam în două tabere, pe care nu reușeam niciodată să le facem egale, pentru că toți preferau să intre în tabăra vardiștilor. Părea mai convenabil. Astăzi copii sunt adulți și joaca nu a încetat, doar că preferințele s-au inversat. Este mai convenabil. În plus, a apărut și o nouă tabără, de fapt un clan, mai modern, mai sofisticat și mai avantajos decât oricare dintre cele două tabere: tabăra/clanul celor cu apartenență la ambele tabere ancestrale. Să o numim tabăra ambidextrilor. Ambidextri sunt pluripotenți. Îi putem găsi aproape pretutindeni, făcând simultan politică, afaceri, legi, anchete, justiție, știință, educație, sport și jurnalism. Doar medicina și artele le-au cam scăpat (parțial). Mai simplu spus, hoții și cu vardiștii au încins o horă mare, tot mai mare, restrângând la mijloc neparticipanții, care au devenit tot mai tăcuți și mai neputincioși.

Totuși, rămâne întrebarea, la care nimenea nu a răspuns convigător : Esențialmente, cum s-a ajuns aici, cum s-a putut să ajungem în această situație care pare fără ieșire? Evident că nu pot nici eu să răspund, dar o observație tot pot să fac.

După mine, o mare deosebire dintre comunismul ceaușist și capitalismul vorace promovat de Iliescu-Năstase-Băsescu-Ponta este că pe câtă vreme primul era guvernat de legi sociale drepte și de legi economice greșite, cel de al doilea este guvernat de legi sociale strâmbe și de legi economice absurde. Cine ar fi crezut în ianuarie 1990 că se vor putea fabrica legi defavorabile societății dar în beneficiul unui grup restrâns de persoane sau chiar a unei anumite persoane, că se vor putea face legi care să fie valabile numai câteva zile – atât câtd avea nevoie cineva, că toate legile care îi vor stânjenii pe unii vor fi ori abrogate ori amputate, ori pur și simplu ignorate, că metodele de furt de la concetățeni vor deveni din ce în ce mai sofisticate și că cei mai abili hoți se vor deghiza în furibunzi apărători ai drepturilor buimăciților lor concetățeni.

Astăzi furtul, sub multiplele lui forme, cu excepția celui primitiv, nu se mai practică cu teamă față de ”brațul lung al legii”, ci sub oblăduirea legii. Marile furturi se fac legal! Prima dată se croiește legea după nevoi, și apoi se trece la jaf. Eu nu cred că legile sunt proaste pentru că sunt făcute de niște analfabeți. Din contră, sunt croite de oameni perfizi, care știu cum să își escamoteze interesele și intențiile printre rândurile unui anumit articol. Iată un singur exemplu: Cine poate crede că legiuitorul nu a fost conștient că ” 80% din venitul pe ultima lună (salariu+sporuri) la pensiile foștilor milițieni și securiști deveniți juriști” va duce la sume fabuloase, de 80000-100000 lei lunar? Adică pot să își cumpere din pensie câte un nou apartament din două în două luni. Asemenea exemple se pot da cu miile, dar le cunoașteți. Iată explicația paradoxului conform căruia astăzi să cumperi un loc de parlamentar cu 100000-200000 lei pentru a ajunge la un salariu de 6000 este cu adevărat o investiție deosebit de rentabilă!.

Un lucru bun este că s-au împuținat găinarii, dar s-au înmulțit artileriștii. Ați observat că nu se mai discută de șpăgi sau furturi de mii sau zeci de mii de lei, ci de tunuri de milioane de lei sau chiar de euro?. Și încă ceva: de fiecare dată păgubită este populația, fie direct, fie indirect, prin păgubirea statului. Profitorii între ei încă nu au ajuns să se fure. Și totuși, ce-i de făcut?


Posted in Cugetari/Reflectii by

Încă un rapt al aleșilor.

Am auzit la televizor, printre altele, o știre care pe mine m-a lăsat fără grai. Știam mai demult că nesimțirea la români poate atinge dimensiuni impresionante, greu de imaginat, dar acum am aflat că ea este de fapt nemărginită, la uni dintre concetățenii noștri, ajunși în posturi de conducere. Nu le-a fost suficient domnului mugur isărescu (sic!) și colaboratorilor săi de la BNR că și-au fixat singuri (!) niște venituri lunare (salarii plus tot felul de indemnizații, bonusuri ce depășesc cuantumul salariului) care nu numai că sfidează cele mai elementare norme de bun simț, dar sună ca niște insulte grosolane la adresa oamenilor obișnuiți, care muncesc cinstit cu mult mai din greu decât ei, pentru salarii de zeci de ori mai mici. Dar acum am mai aflat că si-au stabilit singuri și o indemnizație de pensionare egală cu 80% din cuantumul salariului brut pe ultimul an! Ați mai auzit așa ceva ?.

Stimați concetățeni ai mei, pensionari, care ați muncit din greu o viață întreagă, unii dintre voi riscându-vă viața sau ruinându-vă sănătatea, și voi v-ați acordat la pensionare o indemnizație egală cu 80% din salariul pe ultimul an ?! Cum puteți răbda una ca asta?

Vasăzică, dacă ar exista așa ceva, nu pilotul, minierul, chirurgul sau militarul de pe front ar merita așa ceva, ci niște nesimțiți scrobiți, ajunși în niște fotolii comode, oricum exagerat de bine plătiți, în baza unor lingușeli politice, pe care eventual i-a tras curentul de la aerul condiționat. Pentru că toți nu sunt mai mult decât niște politruci libidinoși.

De ce ar merita ei așa ceva?. Sunt oare ei cei care își ruinează sănătatea muncind, sau care își riscă viața, își periclitează libertatea sau averea familială ?. Nici pomeneală. Alții sunt cei care ar merita, dacă legea ar prevedea așa ceva. Dar nu există o asemenea lege. Și-au votat ei singuri o astfel de prevedere în consiliul de administrație !. Pentru că -spun ei- că au dreptul deoarece nu sunt bugetari. Adică se dau drept persoane private, angajate într-o companie privată, în care și-au investit ei averile personale și care manevrează niște fonduri ale lor personale, pe riscul lor.

Afirm aici că, dacă DNA-ul nu trece imediat la o analiză rapidă întregii situații de la BNR și nu trece imediat la recuperarea din urmă a tuturor sumelor însușite ilegal de salariații BNR, ci vor tărăgăna lucrurile în vederea uitării lor, eu voi înțelege că avem de aface cu o caracatiță mafiotă în care o tagmă de profitori rapace și-au însușit România ca pe un bun propriu, cu alte cuvinte că sunt toții pe o mână. Aici am în vedere marile jafuri care au loc în toate domeniile vieții sociale.

Aceste lăcuste venale au nesimțirea să-și compare veniturile lor cu cele ale similarilor lor din Vestul Europei, nu cu salariul mediu din România. Se prefac a nu ști că raportul dintre cele mai mari și cele mai mici venitutri ale bugetarilor din vest este incomparabil mai mic decât la noi (45 la noi, respectiv 10 în Vest).

Da, există încă libertate în România. Libertatea de a constata, de a comenta și de a ne indigna. Dar atât. Câinii latră, caravana trece. Și în timp ce uni adună averi incomensurabile, care să îi sature pe ei și pe strănepoții lor, alții mor de foame, sunt dați afară din locuințe, mamele merg să-i îngrijească pe bătrânii altora în loc să-și îngrijească propri bătrâni și copiii abandonați, din care uni au ajuns să se prostitueze sau să doarmă sub cerul liber.

Când mă gândesc spre ce ne îndreptăm pe acest drum, mărturisesc că mă cuprinde frica. Dar nu pentru mine, ci pentru strănepoții mei, care sunt amenințați să devină slugile strănepoților lor!. Oare chiar nu s-a născut încă un român cinstit, energic și capabil să ne conducă corect barca în care ne aflăm cu toții? Oare suntem condamnați să-i votăm la infinit pe cei mai nerușinați și mai limbuți dintre noi, care promit cel mai mult, în locul celor care au dovedit deja, prin toată viața lor de până acum, că sunt onești, capabili, eficienți și înțelepți?.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged by

DUPĂ FAPTĂ ȘI RĂSPLATĂ

 

De ani de zile când dau drumul la televizor, dimineața, fără excepție, indiferent de companie, știriștii mă întâmpină cu noua știre bombă cum că nu știu care zdrahon de bărbat l-a znopit în bătaie pe mult prea pirpiriul său vecin, prieten, coparticipant la trafic sau mult prea slăbuța lui soție, prietenă sau fiică, indiferent pentru care motiv. Am văzut și încăierări între bărbați, cel mai adesea tineri, în care bărbatul cel mai voinic îl ia la pumni pe unul mai puțin dotat de la natură, Absolut întâmplător , majoritatea sunt niște bărbătoci înalți, negricioși, cu gâtul gros și abdomenul proeminent, tunși scurt pe lateral, dar cu un fel de moț caraghios pe creștet (menit să-i diferențieze net de cheloșii bătrânicioși).

Următoarea știre – dacă nu e chiar prima – ne informează despre faptul că nu știu care cetățean, până mai ieri socotit un onest component al cutărei colectivități, și-a violat vecina, o băbuță din sat, fiicele lăsate lui în grijă de iubitoarea lui soție plecată în străinătate, eleva sau tot ce vă mai puteți imagina, și chiar mai mult decât atât.

Nu vreau să mă opresc acuma asupra traumei fizice pe care o produc toți aceștia asupra persoanelor agresate, pentru că mă revoltă și mai mult umilirea la care sunt supuse persoanele abuzate, umilire care întodeauna lasă urme adânci în statusul psihic al victimelor, de cele mai multe ori incurabile.

Dar agresorii, cu ce sentimente se desprind din asemenea fapte abominabile? – Desigur că, cu un intens sentiment de satisfacție. Satisfacția învingătorului triumfător, mândru de puterea lui și disprețuitor la adresa celui snopit sau, în cazul violatorilor, satisfacția dorințelor împlinite indiferent de prețul plătit de persoanele abuzate. Mi se pare o imensă nedreptate pe care legile în viguare nu o pot corecta prin pedepsele mult prea blânde în asemenea situații. Ca să nu mai pun la socoteală faptul că pe făptuitori pedeapsa respectivă nu îi conduce pe calea regretului sau al remușcării, cu excepția regretului că nu s-au putut sustrage pedepsei. Așa că vreau să fac o propunere în atenția deputaților și senatorilor care mă reprezintă în parlament (habar nu am cine sunt aceștia, deși sunt un atent observator al vieții social-politice de la noi), propunere care, dacă ar fi luată în serios printr-o inițiativă legislativă (dar care nu va fi, cum nu sunt luate în considerare nici alte inițiative civice de bun simț) ar da rezultate palpabile, conducând la echivalarea faptei cu sancțiunea și la îndreptarea făptuitorului, prin conștientizare.

Pe scurt, propun ca pe viitor toți bătăușii să fie închiși numai împreună cu alți vlăjgani bătăuși, în aceleași celule și în aceași închisoare, fără excepție, și toți violatorii să fie închși în aceleași celule și aceași închisoare cu alți violatori ! Rezultatele sunt garantate.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Mahatma Gandi:

Măreţia unei naţiuni şi progresul ei moral pot fi măsurate prin felul în care sunt tratate animalele!.

XXX

Este foarte adevărat, aș adăuga eu, dar, mergând mai departe, aș spune că ar fi foarte util de știut, de către toată lumea că, dacă dorești să cunoști cu adevărat caracterul cuiva, dincolo de modul cum vrea el să se prezinte sau să pară, încearcă să îl observi atent, într-un moment când nu se știe observat, cum se comportă el cu animalele. Cu toate animalele, nu cu unul sau cu anumite animale. Să nu confundăm devotamentul unui crescător pentru frumosul și valorosul lui pet de rasă, de nu știu câte ori campion, cu compasiunea sau generozitatea celui sărac pentru orice  animal chinuit, bolnav, flămând, zgribulit sau rănit!.


Posted in Cugetari/Reflectii by

Reflecție întâmplătoare

De mai bine de 2000 de ani și până astăzi ”se știe” că Themis, zeița justiției – adică a judecății drepte- trebuie să fie ”oarbă”. Înțeleg sensul metaforei, dar nu pot să fiu de acord cu el. Sensul ar fi că zeița stă la mijloc, la egală distanță între procuror și avocat, cântărește imparțial probele prezentate de ambele părți și încearcă să decupeze adevărul din noianul vorbelor în care îl îmbracă fiecare dintre cele două părți, pe care le creditează în mod egal. Pare ”just” nu?
În realitate, consider că nu este nici just și nici echitabil, pentru că pe cele două părți le diferențiază buna credință, iar judecătorul nu ar trebuii să se exprime doar în baza probelor prezentate de către părți , dacă acestea nu sunt cert relevante, ci să ceară noi investigații și noi probe, până când adevărul se developează în mod absolut indubitabil, și nicidecum să judece cu ochii închiși, înclinând balanța adevărului înspre partea care ”i se pare” că atârnă mai greu.
Principala deosebire care marchează inegalitatea părților este aceea că, pe câtă vreme avocatului i se recunoaște dreptul de a pleda în favoarea clientului său cu orice argumente, reale sau contrafăcute, coafând adevărul până la denaturare, procurorului nu i se acceptă nici un fel de mistificare a adevărului.
Pentru un avocat, conștient de vinovăția clientului său, scopul declarat (pentru care nu îl învinovățește nimeni) este de a ”demonstra” nevinovăția clientului său, prin toate mijloacele, sau cel puțin de a o reduce la dimensiuni insignifiante. Dacă reușește nu are decât de câștigat, este felicitat și căutat de alți infractori.
Pentru procuror, încercarea de a demonstra sau de a exagera vinovăția inculpatului prin mijloace fabricate, conștient fiind de nevinovăția inculpatului, implică un mare risc, constituind o faptă penală pedepsită conform legii. Evident, dacă aceasta poate fi demonstrată în timp util..
Și atunci, de ce să fie judecătorul legat la ochi și echidistant? Este el cumva un robot fără discernământ și fără conștiință?
Nu sunt sigur dacă am dreptate sau nu, pentru că nu am avut de-a face deloc cu justiția, dar bunul simț îmi spune că Themis ar trebui dezlegată la ochi, iar cele două părți să fie cântărite cu aceeași măsură. Iar judecătorul nu poate să se plaseze la egală distanță între adevăr și minciună sau între inocență și ticăloșie,

Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Slavă conducătorului iubit !

De 26 de ani aud o minciună, pe toate posturile de televiziune, pe care nimenea nu o dezminte, așa cum s-ar cuveni. Ci că Revoluția Română a început la Timișoara, dar a fost continuată și, în cele din urmă, desăvârșită, înfăptuită pe de-a-ntregul, numai ca urmare a faptului că, în cele din urmă, s-au ridicat și bucureștenii. Fără ca aceștia din urmă să se fi ridicat, ci că Timișoara ar fi fost făcută una cu pământul. Noroc cu tovarășul Ion Iliescu, care și-a sacrificat liniștea și bunăstarea personală și a acceptat să fie instalat în fruntea ”revoluționarilor”, pentru a-i înlătura de la putere pe cei doi dictatori care ”au întinat nobilele idealuri ale Partidului Comunist Român”.
Numai că atunci când a sosit tov. Iliescu (se spune că în papuci) la televiziune, președintele Ceaușescu fusese deja alungat de la putere, și rătăcea pe undeva prin lanurile de porumb, după care s-a abandonat în custodia armatei, la Târgoviște. Odată ajunși la televiziune, Tovarășul Iliescu și susținătorii lui au fost surprinși  să audă că revoluționarii bucureșteni vroiau de fapt mai mult decât alungarea ceaușeștilor și că, de fapt, majoritatea cetățenilor nu mai suportau regimul comunist, ceea ce făcea ca aspirațía lor de conducători ai revoluției anticomuniste să nu se mai justifice, ba chiar să devină ușor ridicolă. Intenția lor fusese de a se instala în fruntea maselor ca noi conducători ai vechiului regim, cosmetizat într-un regim comunist ”cu față umană”. În noua situație s-au repliat rapid și au lansat o minciună genială, declanșând o uriașă diversiune, de la care ni s-au tras apoi toate nenorocirile, până în ziua de azi: Au pretins că Revoluția propriu-zisă de-abia atunci începea, și ca drept dovadă ne-au speriat că au apărut din neant niște teroriști, bine organizați, special instruiți și dotați, care sunt prezenți peste tot, trag în toate direcțiile și din toate pozițiile, teroriști care ne-au invadat Țara venind pe uscat pe mare și prin aer, și că aceștia luptă pentru reinstalarea ceaușeștilor la putere. Nici până astăzi nu au reușit însă să ne prezinte nici un singur astfel de terorist, în carne și oase! (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , , , , , by

Publicitatea TV, un atentat grosolan la bunăstarea mea privată.

Unul dintre drepturile fundamentale ale omului este și dreptul inalienabil de a opta individual între două sau mai multe alternative legale. Acest drept nu este și nu a fost întotdeauna și pretutindeni respectat, dar este obligatoriu să fie respectat într-un stat democcratic.

Personal resimnt o mare frustrare când o companie de televiziune mă privează de acest drept, în ciuda faptului că respectiva companie există (și) pe cheltuiala mea. Mă refer la faptul că aproape 50% din timpul de emisie al majorității posturilor de televiziune este ocupat în mod abuziv cu reclame. Ca în toate celelalte cazuri când frații mei români fac legi, și de această dată legea este făcută astfel ca cetățenii să poată fi înșelați ” în mod legal”.

Mă refer la Legea audiovizualului nr.504/2002 care, la art.35 al.1, cu modificările și completările ulterioare, prevede că ”Proporția de spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshoping dintr-un interval de o oră nu poate depăși 20%, respectiv 12 minute și că, în cazul televiziunii publice nu poate depăși 8 minute din timpul oricărei ore date”, fapt recunoscut și consemnat și în ședința CNA din 19.03.2015. Acesta este deci spiritul legii. Foarte rezonabil, nu? 12 sau 8 minute ar fi ceva cam neplăcut dar suportabil pentru telespectatori. Din păcate însă, în mod sistematic, pe toate posturile de televiziune, aceste durate sunt depășite cu nerușinare, cca 30 de minute din fiecare oră fiind deturnată de la programul anunțat. (Mai concret, de regulă de la și 20, pâna la fără 20 și de la fără 10 până la fix). Sunt convins că în practică, televiziunile invocă tot felul de chichițe avocățești, care să le permită să eludeze spiritul Legii, printre care, de exemplu și art.36 a aceleiași Legi care, parțial, permite eludarea aricolului anterior. Iar CNA-ul face jocul televiziunilor (presupun că nu dezinteresat), ignorând depășirile grosolane ale prevederilor legale, cu câte 30 de minute/oră. Iată cam cum:

CNA a decis să someze public o serie de televiziuni care au avut depăşiri ale duratei legale de publicitate de peste 5 minute, în perioada februarie-decembrie 2014. Ațí înțéles? Adică pentru depășirile grosolane făcute zilnic timp de 11 luni, au dat o amendă mai mică decât încasările de pe un singur spot publicitar. Normal ar fi fost ca în fiecare zi să le fie dată câte o amendă, până înțeleg să se conformeze legii. Ca o batjocura la adresa noastră, televiziunile își cer scuze când întrerup un program pentru că ”sunt obligați să respecte programul orar publicitar”, dar numai la începerea spațiului publicitar, nu și când ar trbui să îl oprească, pentru a se conforma Legii. O altă batjocură se referă la faptul că se dă câte un spot publicitar de sute de ori, ca și cum noi am fi niște tâmpiți lipsiți de discernământ și de ținere de minte. Dar noi nu suntem. Noi înțelegem bine că este vorba în primul rând de un paravan, și că în realitate grosul banilor le vin televiziunilor pe alte căi. Întrebarea mea majoră este:  Oare este normal ca televiziunile în cauză să fie sprijinite cu bani obscuri tot anul numai pentru ca să fie gata de atac atunci când vin alegerile sau când trebuie să intervină, cu diverse ocazii, în sprijinul unor moguli, a unor politicieni sau a unor partide politice? De ce mi se interzice mie dreptul să schimb postul atunci când mi se servește o reclamă a 187-a oară ( pentru că și pe celelalte posturi găsesc tot reclame, uneori chiar aceleași) ? Ce-i cu înțelegerile acestea de cartel, ca toate televiziunile să dea publicitate în același timp? Vă sperie ideea de concurență? Chiar mă întreb: Oare cu ce se mai ocupă avocatul poporului? Dar procuratura generală? Dar parlamentarii? Dar ministrul de resort?

Cu ce drept îmi interziceți mie libertatea de opțiune, atunci când doresc să urmăresc un alt post, fără reclame? La ce-mi mai servește telecomanda?!


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , , by

Când Legea cererii și a ofertei operează în învățământul superior….!

                                                Publicat, în modul cel mai inutil cu putință, în 17.11.2015

             Asupra faptului că învățământul superior din România a suferit după anul 1990 o permanentă degradare, nu se mai îndoiește nimenea. Din păcate nu sunt semne nici acuma că această decădere tinde să se oprească, ci dinpotrivă, că se adâncește. Acesta este motivul pentru care m-am străduit să înțeleg care să fie explicația, iar concluziile mele, care poate că nu sunt cele mai corecte, le împărtășesc în continuare celor cărora, la fel ca mie, le pasă. Corifeii trecerii de la economia planificată socialistă la economia de piață au considerat (sau s-au prefăcut a înțelege astfel), că economia de piață cuprinde toate domeniile vieții sociale, fără excepție.

Incluzând de-a valma cu economia, fără niciun discernământ, diversele domenii ale științei și culturii, artele, educația, cercetarea și credința au fost supuse acelorași reguli rigide ale obligativității profitului, dar nu a oricărui profit, ci preferabil a profitului pe termen scurt. Și, ca să înțelegem ce a urmat, propun să ne oprim, de această dată, asupra modului cum a operat, și mai operează încă, Legea cererii și a ofertei, în învățământul superior din România. Precizez că prezentele reflecții nu au altceva la bază decât discuțiile neoficiale pe care le-am purtat cu foarte numeroase alte cadre didactice universitare, din domenii diferite ale învățământului superior.

In vremurile „de tristă amintite”, la începutul fiecărui nou an universitar se comunicau de către Ministerul Învățământului cifrele de școlarizare, respectiv numărul de studenți admiși în anul întâi, pentru fiecare facultate. Acestea erau stabilite în baza unor studii privind nevoile reale, în toate domeniile vieții sociale, ale României. În ultimii ani, la nevoile României se adăugaseră și un număr de locuri pentru pregătirea studenților străini, contra unor taxe deloc neglijabile, care reflectau în fond cheltuielile făcute de Statul Român pentru pregătirea lor. În majoritatea cazurilor aceștia aveau burse oferite de țările din care proveneau, țări care beneficiau la sfârșitul studiilor de pregătirea bursierilor sau, unii dintre ei erau susținuți de părinți. Exista și un număr relativ mic de burse oferite de Statul Român, în baza unor convenții bilaterale, unor țări în curs de dezvoltare. În schimb, studenții români beneficiau de învățământ în întregime gratuit, pentru simplul motiv că Statul Român era apoi beneficiarul pregatirii lor. Nici că se putea o gândire mai pragmatică și mai corectă. Totul se desfășura sub semnul ”eticii și echității socialiste”, chiar dacă tendințe de exceptare de la perceptele acestui slogan existau permanent, uneori izbutite, dar finalmente direcția rezultantei era certamente cea dezirabilă. Nu știu dacă mai e nevoie să evoc seriozitatea care domnea în desfășurarea întregului proces de învățământ superior înainte de 1990, cel puțin din punct de vedere formal. Calitatea absolvenților și recunoașterea internațională de care se bucurau, deopotrivă profesorii și absolvenții, stau mărtuire și astăzi.

Totul s-a schimbat după Decembrie 1989. Imediat a apărut un număr imens de profitori fără scrupule, care au adulmecat multiplele posibilități de câștig fără muncă pe care le oferă învățământul superior în noile condiții, inițial pentru universitarii de toate gradele, iar apoi pentru o întreagă pleiadă de personaje extrauniversitare, mediocre dar cu pretenții de la viață, care le exced cu mult posibilitățile intelectuale. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by

In fond, ce este democrația?

Am încercat în ultima vreme să aprofundez puțin câteva dintre cele mai importante noțiuni cu care operează politologia, ca de exemplu: democrație, constituție, comunism, socialism, capitalism etc. Sunt noțiuni care fac deci obiectul de studiu al unei științe,și dacă acceptăm că avem de-a face cu o știință, ne așteptăm ca aceasta să se bazeze pe niște teze, sau cel puțin pe niște truisme irefutabile, chiar dacă pe acestea se clădesc apoi concluzii discutabile sau certamente false. Mare mi-a fost însă mirarea când am descoperit cât de relative sunt înțelesurile atribuite acestor noțiuni de către politicieni, jurnaliști și chiar de către așa-zișii oameni de știință din domeniul politologiei. Spre marea mea nemulțumire am constatat că totul este relativ, că fiecare atribuie un sens personal fiecărui termen și, din această cauză, ajunge în final la concluzii inevitabil diferite de ale celorlalți.Cu alte cuvinte nimic nu este cert, nimic nu este indiscutabil, totul este relativ și totul poate fi demontat printr-o argumentație bine aleasă. Atunci la ce și cui servește toată vorbăria aceasta?
– Servește multora: cu ajutorul ei își justifică impostorii pozițiile, pretențiile și acțiunile. Și tare mulți sunt aceia care trăiesc -chiar foarte bine- excusiv de pe urma unor asemenea vorbării justificative pro domo. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox