DIFERENȚE ȘI ASEMANĂRI DINTRE OM ȘI ANIMALE

                         Prof. Dr Radu Moga Mânzat
                                                                                                    Membru de Onoare al Academiei
de Științe Agricole și Silvice

                                                                                       

      Acest eseu reprezintă o încercare de aducere în discuție, completare și detaliere a unui subiect sensibil, acela al diferențelor dintre om și animale, sesizate și descrise de milenii, cât și a asemănărilor dintre acestea, în general evitate cu grijă, din motive mai mult sau mai puțin justificate, la care doresc totuși să mă refer în cele ce urmează. Unele dintre diferențele și asemănările dintre om și animale sunt în avantajul omului, dar altele sunt în favoarea animalelor. Îngeneral, între om și animalele cele mai evoluate există o gamă foarte largă de asemănări și diferențe dar, fără putința de cuantificare și fără ambiția de a le epuiza, risc totuși să postulez că diferențele sunt mai puține și mai benigne decât asemănările. Ceea ce doresc să sugerez în continuare, este că, dacă suma lor este în favoarea omului sau al animalelor, trebuie să judece fiecare dintre noi, pornind de la baza de date de mai jos.

1) Câteva dintre principalele diferențe dintre om și animale
       Încă din antichitate oamenii și-au pus întrebarea și au dorit să identifice  și să marcheze diferențele dintre oameni și animale,  multe dintre acestea consemnate încă în Vechiul Testament, și care fac și obiectul referirilor de mai jos. În acest sens, de-a lungul istoriei s-au confruntatat două concepțiii: cea creaționistă și cea evoluționistă.
  Conform concepției creaționiste, numai asupra omului a suflat Duumnezeu Duhul Sfânt, nu și asupra  animalelor, deși, și acestea din urmă au fost create tot de Dumnezeu. Ample referiri, cu numeroase interpretări se fac în acest sens în Biblie, pornind de la paragraful în care se stipulează că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa. Să se înțeleagă că în prezentele observații mă refer cu prioritate la confesiunea creștină ortodoxă, cea care îmi este mai familiară. Numai omul, consemnau apostolii în Biblie, a fost investit cu gândire și cu capacitatea de a-și transmite gândurile direct către Dumnezeu. Numai omul are capacitatea de exprimare articulată vocală a gândurilor și de reprezentare grafică a sunetelor. Singurul capabil de abstractizări, de trăire și exprimare a unor anumite emoții.  Numai omul este o ființă rațională, dotată cu conștiință (?), doritor de acumulare și stocare a cât mai multor informații, inclusiv dintre cele care nu sunt absolut necesare existenței lui sociale. Omul, se stipulează în Biblie, este singura ființă capabilă de regrete sau de remușcări. Omul este considerat de concepția creaționistă ca fiind o ființă veșnică, capabilă să îi supraviețuiască, într-un anumit sens, chiar și morții. Din punct de vedere filozofic, după Blaga, ”Existența umană este dedicată misterului și revelării acestuia”Spre deosebire de animale, omul trăiește sub spectrul morții, de a cărui iminență este conștient. Cu totul în alți termeni se pune problema în cazul animalelor, care se tem și ele de moarte, dar în mod instinctiv, nu rațional.Apostolii categoriseau oamenii într-o categorie complet distinctă  față de animale, cu sublinierea expresă a superiorității omului față de animale.
 Biblia marchează diferențele dintre om și animale în primul rând pornind de la criteriul materiei costitutive: carnea omului este diferită de cea a animalelor mamifere, a păsărilor și peștilor (ceea ce este desigur  evident).  Conform tezei evoluționiste, diferențele dintre om și animale  sunt determinate de modul de viață și de nutriție, de care depinde structura anatomică a aparatelor, care  la rândul   lor sunt rezultatul adaptării la o anumită funcționare, conform dictonului care spune că ”funcția crează organul”, cu mențiunea că toate aceste diferențe nu sunt majore, și au doar caracter adaptativ specific modului  de viață, în timp ce, conform tezei creaționiste toate acestea sunt un dat,  care nu necesită explicații motivaționale, fiind mai presus de acestea. Dealtfel, de-a lungul ultimelor două secole de confruntări dintre cele două  concepțiii – creaționistă și evoluționistă -, nu au existat puncte de convergență. Omul, spune Biblia, este singura ființă capabilă de abstractizări, de trăiri și exprimare a unor  emoții..
Diferențele dintre om și animale  sunt determinate de modul de viață diferit, de condițiile de viață și de nutriție, de care depinde structura anatomică și fiziologică  a aparatelor, spun evoluționiștii. Probabil că cele mai importante, mai evidente și mai bine cunoscute diferențe dintre om și animale sunt cele comportamentale.
Cele mai multe specii de animale sunt gregare dintotdeauna, preferând  viața ”în familie”, cu părinții alături de progenituri, cel puțin până la o anumită vârstă a puilor. Uneori trăiesc împreună trei sau chiar patru generații. Alte specii de animale duc o viață solitară, după înțărcarea progeniturilor.  În schimb, în cazul oamenilor se constată o tendință tot mai accentuată de separare a generațiilor,  a copiilor de părinți, cel puțin domiciliar, imediat ce reușesc să își câștige singuri existența.
         Spre deosebire de animale, omul este o ființă rațională, care gândește analitic, este capabil să cumpănească și să filosofeze, care posedă limbaj complex și gândire conceptuală, este capabil să aprecieze și să creeze actul artistic,  este capabil să tranzacționeze și să își înregistreze faptele trăite de el sau de alții. Omul este singurul care, având  conștiință, este o ființă etică, dotată cu moralitate, credință și capacitatea de a distinge între bine și rău, ca și singurul care posedă cultul morților. Toate  aceste calități pot fi prezente la ființele din specia umană -, dar nu în mod obligatoriu -, însă  lipsesc animlelor, chiar dacă și  animalele sunt creații ale lui Dumnezeu. Omul este o ființă extrem de complexă, capabilă de o enormă gamă de trăiri și sentimente, dintre cele mai diverse , de la cele mai lăudabile până la cele mai execrabile.  Și omul și unele animalele  pot să exprime anumite emoții, ca bucuria sau tristețea, frica sau curajul, dar numai oamenii pot să exprime,  prin mimică sau pantomimă, sentimente ca: fericirea, satisfacția, timiditatea, râsul, plânsul, disperarea, dorința de cunoaștere, sau speranța. Pe de altă parte , tot numai la oameni, nu și la animale , se pot întâlni caractere reprobabile ca: disprețul, ura, sarcasmul, cruzimea, sadismul, vanitatea. Probabil că au existat dintotdeauna, dar cu siguranță că în ultima vreme s-au exacerbat mult, s-au extins  și s-au ”perfecționat”   unele caractere funeste,  proprii tot numai oamenilor, devenind chiar instrumente aproape indispensabile în politică, ca: minciuna, perfidia, prefăcătoria, fățărnicia, ipocrizia, lichelismul, abjecția, ignominia, josnicia, nemernicia, șarlatania, escrocheria, rapacitatea, voracitatea și ticăloșia.
       Se cuvine însă ca, în cele de mai jos să punctăm în contrapondere si câteva însușiri pe care le au animalele, cu referire specială  la animalele domestice, ce le situează într-o poziție categoric superioară, comparativ cu oamenii.
       Animalele domestice îi slujesc pe oameni necondiționat,  în diverse moduri, fără a conta pe vreo recompensă. Este adevărat că omul le hrănește, dar nu din generozitate ci din obligație,  având nevoie de ele. Animalele îi sunt fidele totuși, dând dovadă de atașament chiar și atunci când sunt tratate neomens sau chiar dacă sunt brutalizate. Animalele sunt capabile de aceeași impresionantă devoțiune atât față de omul bogat cât și față de cerșetor, față de cel arătos ca și față de cel desfigurat, față de cel tânăr ca și față de bătrân, față de cel sănătos, ca și față de cel suferind. Animalele nu sunt capabile de ură, nu poartă ranchiună și nu sunt niciodată stăpânite de dorința de răzbunare. Animalele iartă și sunt capabile de aceeași devoțiune imediat ce pedepsirea lor încetează. Animalele nu sunt capabile de răutate nu sunt crude si nu sunt niciodată sadice. Chiar și atunci când sunt înfometate, bătute și umilite, animarele rămân fidele stăpânului.  În fine, spre deosebire de oameni, animalele nu își ucid semenii !
Da, animalele carnivore  ucid, dar niciodată din plăcere, de fapt ele  pur și simplu nu ucid, ci vânează! Vânează din necesitatea fiziologică   de a-și potoli foamea, dar niciodată mai mult decât este necesar, și niciodată nu își chinuie vânatul
. Am rămas chiar impresionat văzând într-un film documentar expresia clară de regret pe faciesul unei leoaice, în timp ce îi lua viața unei căprioară, prin sufocare, dar fără să o maltrateze în vreun fel.
       Și animalele au hormoni sexuali și se împerechează, dar pentru animale împerecherea nu este o resursă permanentă de plăceri, ci o necesitate pentru perpetuarea speciei, care are loc doar la momentul ovulației femelei, spre deosebide de oameni, la care din contră, sexualitate a devenit un fel de sport obsedant, și la care procrearea de regulă trebuie evitată, desfășurăndu-se de preferință  înafară a perioadei de ovulație.
Dintotdeauna oamenii au  remarcat cu acridie diferențele dintre om și animale, dar s-au arătat prea puțin interesați de asemănările dintre om și animale, pe care le-au ignorat sau chiar le-au negat, motiv pentru care m-am încumetat eu să le dedic rândurile de mai jos.
      2) Câteva dintre principalele asemănări dintre om și animale
În paralel cu scrierile biblice, filozofii antichității și ai evului mediu, iar mai târziu savanții epocii moderne și contemporane nu s-au mulțumit să privească de pe poziții de superioritate doar diferențele dintre om și animale , ci și-au pus și problema asemănărilor dintre om și animale, care, deși evidente, au fost de regulă ignorate, inclusiv în Biblie, fie dintr-un sentiment de pudibonderie de specie infatuată, fie pentru a se evita  orice fel de discuții asociative, dezavantajoase speciei umane, pe care le considerau ”ab inițio” inacceptabile. Din punct de vedere științific, omul nu are cum să fie clasificat în altă categorie taxonomică decât în Regnul animalia, respectiv al animalelor. Cel puțin de dragul dialogului, pentru a nu contraveni perceptelor biblice, aș putea să nu vorbesc despre om ca despre cel mai evoluat dintre animale, –  pentru a nu fi taxat imediat ca având o pledoarie peiorativă, indirect în favoarea teoriei linneene, cum că omul s-ar trage din maimuțe,-  ci ca despre o entitate distinctă de restul animalelor, respectiv ca despre o creație  unică, de sorginte Divină. Deși, cred că aici s-ar cuveni să precizez că evoluționiștii nu pretind pur și simplu că ”omul s-ar trage din maimuță” ci numai că omul actual, inteligent (Homo sapiens) și actualele maimuțe-primate superioare au  doar strămoși comuni, ceea ce este altceva. Disputele de acest gen, în timpul din urmă au avansat mult, intrând pe făgașul dezbaterilor științifice, cu fundament obiectiv, experimental. Astăzi aceste discuții și-au găsit sediul în domenii de preocupare ale anatomiei și fiziologiei comparate, ale etologiei, psihologiei și, în general, al științelor biologice umane și animale. Se cercetează și se scrie mult pe această temă,  aducându-se la lumină o sumedenie de observații notabile, de larg interes, adesea surprinzătoare, atât în ceea ce privește diferențele, cât și în ceea ce privește asemănările dintre om și animale. În acest sens trebuie să mai punctăm și că astăzi a devenit nepotrivit  să mai vorbim  despre asemănări și deosebiri dintre om și animale ”in genere”, ci că mai degrabă ar trebui să vorbim despre asemănări și deosebiri dintre om și anumiți taxoni zoologici  ai regnului animal (animalia), subdivizat în clase, ordine, familii, genuri, sau dintre anumiți taxoni și alți taxoni, tocmai din cauza marilor asemănări și deosebiri existente chiar între diverșii taxoni. Ființele descrise ca făcând parte din Regnul animalia, menționate în vorbirea curentă simplu ca ”animale”, în eseul de față se referă cu prioritate doar la speciile cu organizare superioară, chiar dacă există destule asemănări  și cu cele aflate pe treptele inferioare ale scării zoologice. În termeni științifici, ne limităm deci la comparațiile dintre  om (Homo sapiens), care este singura specie umană existentă în prezent pe Terra, și alte animale din diverse categorii taxonomice ale regnului animal, inclusiv cele humanoide din subspeciile Homo, actualmente dispărute de pe Terra, față de care omul prezenta anumite asemănări sau diferențe. Omul, ne spun evoluționiștii, este o specie care a provenit din unele specii de primate, prin același proces prin care au provenit și unele specii de animale, din alte specii de animale.  În acest context putem considera omul ca fiind o specie unică, superioară față de absolut toate speciile de animale, dar asta numai dacă luăm în considerare ansamblul extraordinarelor sale dotări și abilități, cu bune și cu rele, făcând un fel de medie algebrică între acestea, pentru că din anumite puncte de vedere -și nu puține- se dovedește a fi inferior unor specii de animale. Să luăm doar ca singur exemplu agilitatea: pe câtă vreme omul are o detentă care abia dacă-i depăște cu puțin înălțimeasa, o pisică are o detentă de 4-5 ori mai mare decât înălțimea sa. Ca să nu mai vorbim de viteza la alergare, de reacțiile spontane, de acuitatea vizuală și auditivă etc. Fără a avea pretenția unei prezentări exhaustive, principalele asemănări dintre om și animale, care nu pot fi trecute cu vederea, le putem categorisi în asemănări fenotipice:  morfologice, fiziologice, biochimice, psihologice și comportamentale.
      Ca asemănări consemnăm  și faptul că oamenii posedă cele mai multe dintre atributele proprii  și celorlalte animale  homeoterme vertebrate  din clasa Mamiferelor, cu care se aseamănă izbitor de mult din foarte multe puncte de vedere. Din această perspectivă, evitănd pe cât posibil tentația unei viziuni romanțate, notez că, în timpul din urmă discuțiile au avansat mult, mutându-se  pe terenul dezbaterilor științifice cu fundament obiectiv, experimental, având sediul în domeniile de preocupare ale anatomiei și fiziologiei comparate, ale etologiei, psihologiei și, în general, al științelor biologice umane și animale. Asemănările  morfologice macroscopice exterioare nu se referă  la conformație și aspectul anatomic exterior, ci la similitudinea organelor de simț, a văzului, auzului, mirosului, și al funcționalității membrelor, toate dispuse în pereche, după o simetrie bilaterală, de-o parte și de cealaltă a liniei sagitale. La toate pielea și fanerele cheratinoase (părul, unghile, penele) protejează organismul la exterior: pleoapele protejează globii oculari, pavilioanele urechilor protejează urechea medie și internă. Asemănările morfologice interne sunt  foarte numeroase, și pot fi categorisite în: macroscopice și microscopice.  Aparatele cardio-vascular, respirator, excretor,reproducător, nervos și digestiv se aseamănă izbitor de mult la om și animalele superioare, structural și funcțional,respectiv fiziologic, principalele diferențe fiind în legătură doar cu tipul nutrițional: ierbivor, carnivor sau omnivor și cu transformările survenite în lungul proces parcurs pentru adaptabilitate la condițiile de mediu. Funcționarea diverselor aparate de regulă diferă  din punct de vedere al mecanismelor fizioogice, metabolice etc doar în limitele dictate de modul diferit de viață”. Asemănările morfologice microscopice se referă la arhitectonica tisulară (histologică), de asemenea prea puțin diferită la om și animale. În special la omnivore aceste asemănări pot să meargă până aproape de identitate, și nu numai din punct de vedere histologic, ci și histochimic și fiziologic, până la nivel leptonic. Materia din care este constituit omul și animalele este aceeași, doar modul de organizare a materiei este diferit.  În mod deosebit se remarcă din acest punct de vedere asemănările dintre om și unele omnivore, de largă notorietate  fiind, pentru exemplificare,  preferințele chirurgiei cardiace umane pentru valvele de porc, respectiv pentru substituirea valvelor cardiace umane,  a căror structură histochimică și antigenică  este cea mai apropiată de cea a valvelor de porc .
Asemănările comportamentale dintre om și animale au suscitat, probabil, de-a lungul vremii cel mai mare interes. La animalele  sălbătice manifestările comportamentale sunt numai  instinctive, dar la animalele domestice mai există și numeroase manifestări comportamentale, care apar  ca rezultat al învățării, în contact cu oamenii.  Aici se cuvine că precizăm că există instincte foarte puternice, comune întregului regn animal, care își pun pecetea asupra comportamentului acestora, așa cum este frica în fața unui factor agresiv. Frica este un instinct util, de conservare a vieții și în cele din urmă chiar al speciei,  prezent și la om și la animalele domestice, și la cele sălbatice, și chiar  la animalele cu organizare inferioară. Unele animale devin agresive de frică ! Altele de frică dau dovadă de un curaj extrem. La oameni, reacțiile din cauza fricii sunt foarte complexe: de frică, unii oameni dau dovadă de lașitate, alți din contră sunt capabili de acte de bravură. Dar frica este și utilă, fiind primul instrument psihologic  care avertizează ivirea unei amenințări majore, salvând astfel vieți. Nu pot să trec ușor peste o revelație pe care am avut-o zilele trecute, urmărind o discuție dintre două distinse personalități, foarte cunoscute, despre frică. Aceștia m-au ajutat (indirect) să îmi ofer singur răspunsul la o întrebare pe care mi-am pus-o în mod obsesiv zeci de ani: Anume, cum reușesc dictatorii să transforme propriul popor într-o mulțime de ființe aparent acefale, total aservite unui neom  scelerat și ridicol ? Mă gândeam de exemplu la Hitler, care a transformat o foarte mare parte a unui popor atât de civilizat ca poporul german, într-o grămadă de infractori sau de criminali. Sau cum a reușit Stalin să transforme un popor atât de bisericos, de credincioși ortodocși, ca poporul rus, într-o mulțime de aparenți antihristi ? Și exemplele ar putea continua până în zilele noastre. Da, frica este un simțământ universal, care a existat dintotdeauna la oameni, dar pe cătă vreme în trecut ea era cauzată de posibilitatea unei agresiuni fizice brutale, în vremurile din urmă este cauzată de amenințări mult mai subtile. Da, cu ajutorul fricii, dar nu cu ajutorul fricii de dictator și nici de cei apropiați lui, care ne apăreau  nouă doar ca niște figuri virtuale îndepărtate, ci – și aici este revelația mea– prin intermediul fricii de cei de la nivelul nostru, am devenit manipulabili cu toții, la o scară mult mai mare, chiar fără violență fățișă: Frica de probabila frică (sic) a celor de lângă noi, frica de slăbiciunea de caracter al unora, de prostia altora, de posibila lașitate a unor apropiați  în fața amenințării, frica de oportunismul unor persoane, inclusiv dintre cele mai apropiate. Este o frică manifestată pe orizontală, nu pe verticală, față de care nu s-a găsit încă un leac eficient. Acesta se pare că este mecanismul care face posibilă instalarea și existența dictaturilor. Ei bine, această frică generalizată și nemotivată, față de semenii de lângă tine, pare a fi apărut și devenit proprie doar speciei umane, pe care nu am putut-o identifica și la celelalte specii de animale, cu care omul este de reguă comparat !
        Un fapt remarcabil –ca să revenim în lumea animală-  este că unele specii, sau unii reprezentanți ai speciei, mai ales dintre speciile domestice, preferă compania omului în locul altor animale congenere, chiar și atunci când stăpânii sunt niște oameni foarte răi sau chiar criminali. Impresionante sunt exemplele de pe Internet care relatează cazuri autentice de câini care au rămas credincioși și apropiați de stăpânii lor chiar și după moartea acestora. O întrebare care a suscitat de-a lungul vremii multe controverse, a fost aceea dacă animalele au sau nu au inteligență similară cu a oamenilor, și dacă au conștiință de sine. Multă vreme s-a crezut că nu poate fi vorba de inteligență autentică în cazul animalelor, ci numai de spirit mimetic sau de anumite reflexe condiționate, dobândite prin procesul de învățare, respectiv de dresaj. Astăzi această teză este abandonată, Internetul fiind plin de articole în care foarte numeroși oameni de știință au făcut studii și aduc dovezi indubitabile privind existența inteligenței la unele specii de animale. Cercetătorii biologi de la universitatea din Adelaide au ajuns chiar la concluzia că există animale a căror inteligență nu este mai prejos decât cea a unor persoane de inteligență medie. Este adevărat însă că nu toate animalele sunt la fel de inteligente. Unele specii sunt mai inteligente decât alte specii, iar în cadrul speciei, ca și în cazul oamenilor, unele exemplare sunt mai inteligente decât altele. În ce privește existența conștiinței de sine, dovada a fost adusă prin faptul că unele animale s-au autorecunoscut în oglindă dinntr-o mulțime de alți indivizi similari.
Dintre mamifere, fără a putea să facem o ierarhizare, în top se recunoaște că se află actualele primate, elefanții, câinii, delfinii și alte mamifere marine, șobolanii, porcii și solipedele. Interesant de notat este că și la păsări au fost descrise specii cu remarcabilă inteligență, printre care în primul rând ciorile, papagalii și corbii
Împerechierea în vederea perpetuării speciei este precedată la multe specii de animale de un ritual surprinzător de sofisticat al masculului în jurul femelei, căreia pare că ”i-ar face curte”, uneori cu adevărate demonstrații,  fie de gingășie, fie de forță, cu lupte între masculi pentru impresionarea  și cucerirea grațiilor femelei. Parcă am mai întâlnit noi ceva foarte asemănător și la o altă specie de mamifere, bine cunoscută nouă, nu…?.


Posted in Inm by

PE CÂND TREZIREA DIN ADORMIRE?

În rândurile care urmează încerc să-mi explic, în primul rând mie, cum se face că de atâta amar de vreme ne învârtim în cerc, ne învățând nimic din propria istorie și răspunzând mereu greșit la aceleași provocări amăgitoare. Oare cum de este posibil ca acest popor nefericit să fie din nou păcălit cu aceleași trucuri politice răsuflate ?Vă solicit puțintică răbdare, că poate apoi careva să mă luminați și pe mine. Îmi cer scuze pentru lungimea eseului, dar altfel nu se putea.
Oare de ce, încercând să răspund, îmi stăruie mie în minte imaginea unui nesfârșit ocean, în mijlocul căruia plutește în derivă o barcă, în care ne aflăm noi toți, și cei buni și cei răi, fără nicio destinație și inconștienți că încet, încet ne scufundăm. Dar de fapt, chiar dacă am fi avut vreo destinație, nu am fi avut cum să o urmăm , pentru că noi nu avem nicio busolă, iar la cârma ambarcațiunii nu se află niciun căpitan. Și chiar dacă s-ar iți de undeva vreun căpitan, nu văd ce ar putea să facă, pentru că noi, cei din barcă vâslim simultan în direcții diferite. Dar, dacă nu avem o direcție comună, avem în schimb aspirații identice pe termen scurt: să ne procopsim cât mai rapid, prin orice mijloace, de parcă am vrea să recuperăm tot ce nu am dobândit până la Revoluție. Nu ne mai interesează nimic altceva: nici desăvârșirea profesonală, nici cultura, nici artele, nici imaginea noastră publică, nici omenia, nici bunul simț, nu mai avem rușine de nimic, onoarea, cinstea și caracterul sunt niște vorbe goale, lipsite de conținut, niște cuvinte desuete care de fapt nici nu se mai poartă, fiind total ieșite din uzul comentatorilor.
Evident că până aici nu am spus nimic nou. De mai bine de 30 de ani, comentatorii de toate facturile –politicieni, scriitori, filozofi, dramaturgi, scenariști sau istorici- se străduiesc să înțeleagă ei, ca să ne explice apoi și nouă, de fapt ce s-a întâmplat cu noi, cum de a fost posibil ceea ce cu ani în urmă ar fi părut de neconceput, cărui fapt se datorează schimbarea aceasta fundamentală a mentalității colective, a trăsăturilor fundamentale definitorii poporului român, a ușurinței deprimante cu care concetățenii noștri renunță la valorile tradiționale, ancestrale cu care s-au mândrit secole la rând,- și cu care noi, cei rămași pe aicea continuăm să ne mândrim,- în favoarea unor deprinderi noi, uneori interesante, dar străine spiritului și cugetului românesc. Explicațiile care au fost lansate au fost multiple, aproape tot atâtea câți analiști am ascultat. În general corecte, dar foarte diferite, pentru că fiecare analist a privit lucrurile din punctul său de vedere, prin prisma propriilor sale trăiri, a propriei sale eperiențe de viață, socială și profesională. Am încercat să discern totuși dintre toate aceste explicații câteva linii de forță, câteva concluzii general valabile. Dar nu am reușit. Comună a fost numai strădania tuturor analiștilor de identificare a cauzalității responsabilă pentru diversele transformări în discuție. Atunci am încercat să găsesc răspunsul în propriile mele cugetări la care am ajuns de-a lungul timpului. Concluzia mea cea mai importantă a fost că nu ajungem nicăieri idenificând și imputând pe rând când o cauză când o alta, dar toate, deși corecte, dovedindu-se incomplete și insuficiente pentru a explica întreaga noastră dramă –îndrăznesc să o numesc astfel- prin care a trecut și mai trece încă poporul român. Am conchis astfel că ne găsim în fața unor cauze cu mult mai profunde decât cele punctual identificateși luate ca atare, care vin din istorie și care au fost doar revelate de Revoluția Română din 1989. Încă din Evul Mediu și mai apoi din Isoria Modernă și Contemporană, românilor, situați la răscruce de drumuri, pe niște plaiuri alduite de Dumnezeu, le-a fost scris să se confrunte cu o mulțime de naționalități, unele izgonite de nevoi de prin locurile lor de baștină, altele venite să ne cucerească și să beneficieze de roadele pământului nostru, iar altele trimise pur și simplu să ne conducă. Toți au venit cu mâna goală și cu toții a trebuit sărmanul popor român să își împartă viața, tuturor să le intre în voie, să le facă pe plac. S-a aplecat adesea ca sălcile în bătaia vântului, aunci când nu s-a putut altfel și s-a dovedit când curajos și când maleabil, dar totdeauna dornic de supraviețuire. Trebuie să fim totuși cinstiți și să recunoaștem că am avut și de câștigat de pe urma acestor permanente conviețuiri, de pe urma cărora adesea am avut și mult de învățat, de la care am împrumutat multe din obiceiurile, deprinderile și din cultura lor, că într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, constructiv sau distructiv, toți aceștia până la urmă au contribuit la formarea poporului român, așa cum îl vedem astăzi. De asemenea să recunoaștem că, dintre cei așezați pe meleagurile românești, uni chiar în fruntea bucatelor, s-au dovedit a fi chiar mai români decât românii. Alții din contră, nu au făcut decăt să ne spolieze prin felurite mijloace, unele perfide, altele brutale, dar urmărind aceleși scop: îmbogățirea fără muncă. Tuturor acestora românii au trebuit să le facă față, cu mari sacrificii. Dar summa summarum prin mixarea trăsăturilor tuturor acestora, a rezultat un popor aproape nou, greu de recunoscut în descrierile vechilor cronicari, motiv pentru care eu și evit să mă exprim prin sintagma națiunea română, preferând de regulă să vorbesc despre poporul român, care pe lângă faptul că reflectă o paradicmă mai realistă și mai cuprinzătoare, evită și trimiterea stânjenitoare la etnia diferită a unor populații conviețuitoare cu noi, la bine și la rău, de sute de ani, care să îi facă pe aceștia, nu fără o urmă de sadism al naționaliștilor de paradă, să se simtă mereu străini în țara în care volens nolens s-au născut. Eu cred că nimenea nu trebuie să fie detestat sau umilit pentru că/ sau dacă s-a născut, fără voia lui în România, având o altă etnie, o altă naționalitate. Prin aceasta nu am face decât să-i îndepărtăm de la înhămarea la efortul comun, să îi transformăm din asociați fideli în adversari tăcuți.
Dar, să revenim la tema noastră. Zaruile fiind aruncate, lumea fiind așa cum este (vorba poetului), acuma trebuie să ne punem și noi întrebarea, ca și Lenin: Ce-i de făcut? Eu am mai răspuns: Trebuie să o luăm de la început, căci nu avem de ales! Să trecem de la eseurie constatative la sugestii. Avem nevoie de sugesti sau soluții radicale. Cu soluțiile punctuale vânturate prin parlament nu facem nimic, soluțiile de genul: să mai crească pensiile cu 20%, să impozităm banii furați cu 80%, să mai recuperăm câte ceva din furtișagurile imense făcute de escroci, în virtutea unor legi strâmbe chiar de ei făcute, sau să se mai taie câte ceva din salariile și pensiile nesimțite, eventual înlocuite ulterior de alte venituri necuvenite, cu alte denuiri, doar se prelungește la infinit mizeria dezmoșteniților și creaște avuția șmecherilor. Dar, dacă ne-am concentra cu toții pe măsuri radicale, rezolvarea celor punctuale ar decurge de la sine. Mă refer la măsuri radicale de genul:
– Referendumuri ori de câte ori este nevoie, cu rezultate obligatoriu de implementat în legislație și în practică în termen de o lună de zile.
– Înlocuirea constituției lui Iliescu cu o constituție modernă, sinonimă cu cea a celor mai democratice țări, votată de toate partidele democratice în parlament, după un referendum cinstit.
– Înlocuirea actualei porcării de CCR, care a făcut atâta rău României, cu o curte constituțională compusă din 15 membri (fără niciun fel de privilegii), total apolitici, aleși dintre cei mai distinși și mai competenți juriști, pentru o durată de 5 ani, dintre cei mai respectați și imaculați juriști (nu cei mai titrați), asupra cărora să nu plutească niciun fel de suspiciune de imoralitate.
– Parlament de 300 de parlamentari.
– Avocatul poporului, personaj total apolitic, să fie ales prin referendum popular.
– Sancționarea traseismului politic parlamentar prin excludere din parlament..
– Raportul dintre totalul veniturilor dobândite direct sau indirect din bugetul statului să nu fie mai mare de 1/9.
– Impozitarea progresivă a venitului cumulat
– Desfințarea tuturor pensiilor speciale. Pensiile militarilor se numeasc ”de seviciu”având un regim diferit.Restul pensiilor să se bazeze exclusiv pe contributivitate. Dacă un loc de muncă presupune eforturi speciale sau riscuri deosebite, atunci aceasta trebuie să se reflecte direct în salariul tarifar, și nu în venituri mascate.
– Desființarea tuturor privilegiilor votate în decursul timpului și; dacă există temei pentru venituri suplimentare, acestea să fie reflectate distinct în salariile tarifare.
– Obținerea dovedită de foloase necuvenite să fie pedepsită prin confiscarea extinsă a întregii averi.
– Reforma justiției și limitarea duratei de desfășurare a proceselor.
Nu cred că nu sunteți de acord cu mine că, dacă un astfel de set de cerințe ar fi transformat în legi, toate celelalte probleme s-ar rezolva ca niște consecințe ale acestora. Atenție, nu am deloc pretenția că chiar acesta ar trebui să fie pachetul de măsuri radicale de care avem nevoie. Am dat numai un exemplu. Știu că fiecare dintre voi ar avea de adăugat multe alte sugestii, dar tocmai aceasta este problema: cu cât este mai lungă lista dezideratelor, cu atât ar fi mai diluată și neinteresantă. Ca și apa adăugată într-un vin bun: cu cât mai multă apă, cu atât mai slab rezultatul. Eu cred că un set de nu mai mult de vreo 10 deziderate fundamentale ar avea cel mai percutant efect, redactate clar, succint și ușor de reținut. Un fel de decalog. Intocmit de un colectiv de oameni foarte inteligenți, care să fie însușit de populație și supus candidaților și parlamentarilor în vederea adeziunii.
CELE DE MAI SUS REPREZINTĂ ÎNCERCAREA MEA DE A TRECE DE LA ANALIZE STERILE, FĂRĂ EFECT, LA SUGESTII SAU SOLUȚII. Problema îsă de abia de aici începe, pentru că politicienii sunt convins că s-ar strădui să-i anuleze rezultatele declarându-se întru totul de acord cu fiecare silabă din decalog, ba chiar ar veni cu noi și noi completări originale, dar numai până la momentul votului când, ca prin farmec, toate afirmațiile lor s-ar transforma în măsuri dictate de interesele personale ale lor, sau ale haitei –pardon ale partidului- în care s-au înrolat. Acest lucru poate să fie prevenit, pentru ca să nu fim păcăliți la infinit. Iată câteva sugestii, în cele ce urmează.
Desigur că un nou partid, constituit din persoane apolitice oneste ar fi o soluție ideală. Dar știm cu toții că asemenea oameni de calitate se feresc de partide ca de ciumă. În schimb șmecherii, profitorii și mercenarii s-ar împinge imediat în față, chiar la conducere, dacă se poate.
Cred că la început ar fi nevoie de un singur român inteligent, cinstit și imaculat. Avem oare așa ceva? Acesta ar trebui ajutat să aleagă alte câteva persoane ”pe sprânceană”, care să adere total la principiile decalogului, Decalog care să fie proclamat drept program al noului partid (sau uniune) Orice tentativă de abatere de la dezideratele Decalogului, odată ce a fost acceptat, trebuie sancționată imediat cu excluderea intruderilor. Nu numărul membrilor este cel mai important, ci cel al simpatizanților și susținătorilor! Sunt sigur că participanți sau simpatizanți ar apărea ca ciupercile. Oamenii sunt avizi de o schimbare reală, și nu mai sunt la fel de ușor de prostit ca până acuma. Doar începutul ar fi foarte greu. Important este să nu se permită impostorilor accesul sub nicio formă. Se poate, dacă nu se acceptă excepțiile de niciun fel. Ar trebui chiar înfințat de la bun început un compartiment de ”resurse umane”, resonsabil pentru calitatea membrilor. O asemenea formațiune, după ce a dobândit încrederea publicului, ar avea mare eficiență chiar și acționând în afară a parlamentului. Important ar fi să fie puternic susținută de persoane ”de bine” , a căror încredere ar trebui de asemenea câștigată de la început. Această nouă formațiune nu trebuie să sprijine niciun partid, dar să sprijine, fără negocieri, toate inițiativele partidelor care coincid cu vreo prevedere din Decalog.
Tot succesul noii formațiuni depinde de forța reglementărilor cu care s-ar putea opune infiltrării persoanelor abile croite să deturneze direcția organizației sau viitorului partid.
ÎN FINAL DORESC SĂ SUBLINIEZ ÎNCĂ ODATĂ CĂ IMPORTANT ESTE SĂ ÎNCETĂM SĂ NE LAMENTĂM ȘI SĂ DEMONSTRĂM DOAR CE DEȘTEPȚI SUNTEM NOI ȘI CUM NE PRINDEM NOI LA TRICURILE PRIN CARE SUNTEM ÎNȘELAȚI, ȘI SĂ TRECEM ÎN SCHIMB LA SUGESTII ȘI SOLUȚII CU CARACTER RADICAL !!
Știu că urmează să fiu etichetat ca naiv și utopic, dar eu mă simt ușurat prin faptul că am spus ce trebuia spus și că am făcut inevitabila invitație la discuții.


Posted in Inm by

SARS-CoV-2 si animalele

Ori de câte ori apare câte o epidemie umană nouă cu origine necunoscută, se pune automat înrebarea dacă nu cumva sursa sau izvorul de infecție este reprezentată de animale, deoarece uneori chiar este. Dar noi, ca epidemiologi, suntem obligați să operăm cu termeni exact definiți, pentru a evita confuziile. În acest sens în conformitate cu decizia Comitetului Internațional de Taxonomie denumirea definitiv atribuită în luna februarie a acestuin an virusului care produce noua epidemie cooronavirală este, SARS-CoV-2 (severe acute respiratory syndrome coronavirus 2), iar denumirea bolii este Covid 19 (Coronavirus disease 2019). În altă ordine de idei, în ceea ce privește originea unei epidemii distingem:
– Animalele ca sursă de infecție primară, când infecția trece de la animale la alte animale din aceeași specie, din altă specie receptivă natural sau la oameni, prin 1) contact diract sau 2) prin interpunerea mediului contamint numit sursă secundară de infecție
– Animalele ca izvor sau rezervor de infecție, când infecția se perpetuează în circuit închis o lungă perioadă de timp, pe o populație de animale de o anumită specie, dintr-o anumită zonă, până la un moment dat când , din cauza unui complex de împrejurări nu întotdeauna identificat, trece la o altă specie de animale sau la oameni, după care infecția se poate perpetua prin contagiu animal-animal, animal- om sau interuman.
– Există însă și posibilitatea ca o epidemie nouă să nu apară prin preluare ca atare de la o altă populație de aceeași specie sau din altă specie, constituite ca sursă sau izvor de infecție, ci printr-unul din mecanismele genetice de mutații minore, numite antigenic drift, sau de mutații genomice profunde, numite antigenic shift. Populația microbiană rezultată va apariține unui nou tip sau variant, este diferită antigenic și se poate sustrage acțiunii anticorpilor induși de populația microbiană inițială.
– Desigur că și în cazul prezentei epidemii s-a pus imediat problema originii ei, prima direcție cercetată fiind sursa animală. Medicina veterinară este în această situație prinsă cumva la mijloc: pe de-o parte este datoare să cerceteze eventuala sursă de infecție animală, apelând la mijloacele de investigație proprii și specifice, dar pe de altă parte are și datoria profesională și de onoare să apere inocența unor specii de animale suspectate pe nedrept și posibil amenințate de către unele persoane inconștiente. Să nu uităm că Covid 19 este un sindrom nu o boală specifică, și deci confuziile clinice nu sunt imposibile. Din păcate, deocamdată , dată fiind noutatea acestei epidemii, cvantumul cunoștințelor în această privință este foarte subțire și se bazează mai mult pe observații aleatorii, decât pe studii experimentale.
De aceea este oarecum de înțeles ca primul gând al propritarior de animale infectați să fie uneori dacă nu cumva sursa de infecție este reprezentată chiar de propriile lor animale de companie. În acest sens, în SUA, Franța, Marea Britanie ș.a. s-au înregistrat mai multe cereri din partea deținătorilor de animale către cabinetele veterinare să le fie testate animalele, mai frecvent câinii și pisicile, pentru Infecția Covid-19. Și într-adevăr, în Oficiul Internațional al Epizootiilor se citează câteva cazuri răzlețe în care acestea s-au dovedit positive la testările de laborator, dar studierea acestora a condus la unele constatări esențiale pentru cunoașterea epidemiologiei noii maladii. Evident că în cazul câinilor și a pisicilor găsite positive, infecția cu SARS-CoV-2 a fost pusă în legătură cu situația proprietarilor, care de asemenea erau pozitivi. Numai că, atenție (!), investigațiile amănunțite au relevat că de fapt nu câinii si pisicile fuseseră sursa de infecîie a proprietarilor, ci acestea au contractat infecția de la stăpânii lor. Si mai clar spus, nu oamenii s-au dovedit a fi victimele animalelor, ci invers. Dintre animalele de companie pisicile par a fi cele mai susceptibile , deoarece la acestea au fost prezente și manifestări clinice și, mai mul, s-a constatat că, fapt foarte important, acestea pot să și transmită boala altor pisici. Cățeii nu par a fi la fel de sensibili. Dihorul, care în unele țări este crescut tot ca un foarte simpatic animal de companie, s-a dovedit aproape la fel de susceptibil la infecția SARS-CoV-2 ca și pisicile, Extinderea investigațiilor au developat existența reagenților pozitivi și la alte specii de mamifere, ca: liliecii fructiferi, nurcile și chiar la un tigru. Liliecii fructiferi au fost însă cel mai insistent incriminați ca rezervor de infecție si sursă pentru oameni, dat fiind faptul că în unele zone din China sunt capturați și comercializați în piețe pentru consumul populației. Cercetările de până acum au confirmat într-adevăr posibilitatea transmiterii infecției între lilieci, dar nu și la oameni. De altfel, până la ora actuală nu a fost semnalată nici o situație în care să fi fost dovedită transmiterea infecția de la vreo specie de animale la om. Ceea ce desigur că nu exclude această posibilitate și ca rezultat al unor investigații viitoare. Deocamdată OIE recomandă ca persoanele suspecte sau pozitive SARS-CoV-2 să-și limiteze contactul cu toate animalele, domestice, sălbatice, captive, pe perioada cât sunt pozitive. Se recomandă ca proprietarii declarați infectați să păstreză toate regulile de igienă preventivă cunoscute și, pe cât posibil să-și transfere obligațiile de îngrijire a animalelor către alți membri ai familiei sau alte cunoștințe, până la vindecare sau negativarea testelor. Numai dacă un animal se întâmplă să prezinte simptome suspecte de Covid 19 în situația că și stăpănii lui au fost diagnosticați ca infectați se pune problema prelevării de probe de la animal în vederea stabilirii diagnosticului. Animalul suspect respectiv trebuie izolat imediat, încă înainte de venirea rezultatului de laborator. OMS a elaborat o serie de documente care reglementează măsurile de igienă personală a deținătorilor de animale , a medicilor veterinari a îngrițitorilor, lucrătorilor din industria alimentară și a tuturor contacților, pentru evitarea contractării infecției, măsuri la ora actuală deja bine cunoscute. De asemenea FAO a elaborat instrucțiuni privind prevenirea și evitarea infectării populației prin intermediul alimentelor eventual contaminate. Investigațiile pentru diagnosticul Covid 19 la animale, în caz de suspiciune, trebuie să se întreprindă numai cu avizul și concursul organelor de specialitate oficiale din cadrul ANSVSA și DSP, și numai după ce la examenul clinic și de laborator prin procedeele caracteristice au fost excluse bolile specifice animalelor respective cu simptomatologie asemănătoare Covid 19.
Deocamdată oamenii de ștință de pretutindeni se declară nesatisfăcuți de cunoștințele acumulate până în present privind originea pandemiei actuale, motiv pentru care sunt încurajate cercetările în continuare, în special în ceea ce privește sursa animală, dar nu se consideră că s-au adus dovezi suficente privind ipoteza mult vehiculată a provenienței accidentale a virusului dintr-un laborator.


Posted in Inm, Profesional-stiintific and tagged , , by

MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ

MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ
Ca simplu cetățean pensionar am urmărit de la bun început cu mult interes apariția și evoluția noii epidemi apărute la finele anului trcut, inițial în China, dar repede extinsă și în alte țări din Asia, și apoi, în primele luni ale anului 2020, și în numeroase alte țări de pe glob, transformându-se în pandemie.
Cert este că toată lumea a fost luată prin surprindere, pentru că agentul etiologic, repede izolat și identificat ca fiind un coronavirus de către chinezii de la Wuhan -China , deși oarecum asemănător cu celelalte virusuri din familia Coronaviridae, părea a fi totuși distinct de acestea, bine cunoscute și în special bine studiate de epidemiologii veterinari , datorită foarte numeroaselor epidemii care afectează de cele mai multe ori animalele domestice, dintre care unele având chiar caracter pandemic, dar și unele specii sălbatice (chiroptere, arici, rozătoare). Există și câteva virusuri, mai puține la număr, care produc la om rinofaringite, ca și unele grave afecțiuni respiratorii, ca SARS-Cov și MERS-Cov
De notat că primul reprezentant al familiei a fost identificat pentru prima dată la animale și este cunoscut încă din anul 1930, când a fost descris de Schalk și Halwn în Dacota de Nord. La oameni, primul coronavirus a fost semnalat în anul 1960. Dintre afecțiunile produse la animale, mai bine studiate sunt: gastroenterita transmisibilă a porcului, coronaviroza respiratorie porcină, diareea epidemică a porcului, peritonita infecțioasă a felinelor, enterita cu coronavirus a cățeilor, enterita cu coronavirus a vițeilor, encefalomielita cu virus hemaglutinant, enterita transmisibilă a curcilor, ș.a. , descrise de subsemnatul în Tratatul de Boli virotice și prionice ale animalelor, ca și bronșita infecțioasă aviară, descrisă de Știube în acelaș volum.
Coronavirusurile sunt microorganisme ARN pleomorfe, rotunde sau ovale, cu diametrul de aproximativ 120 nm, înconjurate de spiculi măciucați emergenți, care îi imprimă un aspect de coroană. Toate coronavirusurile posedă fracțiuni antigenice care fac posibilă utilizarea unor teste de diagnostic specific, ca și a unor fracțiuni imunogene, care fac posibilă fabricara unor vaccinuri si seruri hiperimune, însă utilizarea lor imunoprofilactică este limitată de anumiți factori fiziopatologici de care trebuie să se țină cont în schemele de imunoprofilaxie sau tratament. Un fapt interesant și important de care este bine să se țină cont este existența unor înrudiri antigenice între diversele tipuri de virus care, în anumite cazuri, merg până la a se putea substitui reciproc în cadrul unor situații imunologice artificial sau natural constituite. De exemplu, infecția sau vaccinarea porcilor cu virus/vaccin TGE (transmissible gastroenteritis) protejează contra coronavirozei respiratorii porcine și invers.
Atunci când, la sfârșitul anului trecut, a apărut la oameni o boală nouă, produsă de un coronavirus nou, necunoscut, acesta a fost denumit inițial prin abreviere Covid 19, iar apoi, ca urmare a asemănărilor morfologice și epidemiologice cu SARS- Cov, a fost denumit SARS-Cov 2.
În primele două luni de la apariție, cam toată lumea a bâjbâit și, în abseța unor cunoștințe științifice certe, teorii dintre cele mai ciudate s-au încrucișat în special în media și, în Europa, în absența unor specialiști autentici, s-au făcut numeroase și regretabile erori. Persoane dintre cele mai neavenite, provenite din rândul așa-zișilor specialiști (pentru că într-adevăr nimenea nu era specialist în așa ceva) , dar mai ales a părelnicilor de profesie din rândurile jurnaliștilor care deveniseră subit specaliști ce făceau sugestii, criticau și dădeau tonul în discuțiile interminabile timp de 24/24 ore reușind să scoată de pe agenda tuturor psturilor de TV aproape toate celelalte subiecte ardente. Începând din această primă perioadă și până exact în data de 28 aprilie 2020, pe burtierele ecranele tuturor televizoarelor abundau niște date cifrice a căror singură menire era să ne lase nouă impresia că se lucrează, în cabinete și pe teren, că factorii decidenți la nivel național muncesc, urmăresc cu atenție situația, gândesc și decid măsuri în consecință (uneori dintre cele mai adacadabrante). Părerologii de serviciu, de diverse profesii, seară de seară prezenți la dezbaterile de la TV (probabil nu ne remunerați), prinzând firul că nici așa-zișii decidenți-specialiști nu știu mai mult, au luat ei inițiativa și și-au revărsat propriile păreri asupra noastră, în locul informațiilor de care de fapt noi am fi avut nevoie. O primă temă de controverse a fost aceea a necesității testărilor.O parte dintre decidenți au suținut de la bun început necesitatea instituirii rapide și masive a testărilor, iar o altă parte fie că nu le vedeau utilitatea, fie pentru că nu dispuneam nici de specialiști de laborator șii nici de echipamentele de care ne lăsaserăm descoperiți (povestea cu vulpea și cu strugurii), consiterau că testările în masă sunt de fapt”opoveste”. Astăzi lucrurile acestea s-au mai reglementat, dar nu pare să fie limpede pentru specialiști în ce situații și în ce faze ale infecțiilor sunt utile, precum și, mai ales, cum ar trebui interpretate rezultatele.
De la debutul epidemiei și până în data de 28 aprilie pe burtierele tuturor posturilor TV erau afișate cu o permanență exasperantă, cu cifre de o șchioapă, niște valori numerice lipsite de orice semnificație, dar care aveau totuși un rost, și anume acele de a ne face pe noi să credem că se muncește , se examinează, se calculează statistic, se interpretează, se dezbate, se concluzionează și se acționează în consecință. Și astfel trebuia să subînțelegem noi că o sumedenie de persoane angajate în această mare păcăleală își merită stipendiile. În realitate cifrele prezentate erau fie false -unele- fie perfect inutile -cele mai multe-, toate la un loc ocupând locul unor date statistice care ar fi fost necesare și utile, și ar fi trebuit să facă obiectul a ceea ce se numește ”dinamica epidemiologică”, dar de care vorbitorii nu aveau habar ! Personal am reacționat prin numeroase postări pe pagina mea de facebook Radu Moga Manzat ca și pe pagina mea de Web radumogamanzat.ro în ultimele două luni, arătând că acele 5 valori afișate permanent pe burtiere ( cazuri, vindecați, decedați, izolați , carantinați) nu numai că nu au nicio valoare epidemiologică, dând doar impresia falsă că reflectă o evoluție operativă, dar au chiar darul de a ne induce în eroare, fiind stabilite arbitrar, conducându-ne pe noi spre aprecieri eronate. Am dat și exemple în acest sens. Nu m-am așteptat ca să ia cineva în considerare observațiile mele. Dealtfel nici nu cred că au fost citite de cineva înafară de foștiii mei studenți și câțva foști colegi, dar pentru mine a fost totuși satisfăcător faptul că am semnalat niște anomalii atunci când toată lumea s-a lăsat indusă în eroare Am arătăt că în statisticile epidemiologice toate valorile trebuie să se raporteze la ceva, care să facă să devină posibilă compararea datelor. Tonul agasant și alarmant cu care câte o duduie ne citea că de ieri și până astăzi numărul ”cazurilor” sau al morților a mai crescut cu o cifră oarecare, mă deprima, gândindu-mă că la ce altceva se puteau aștepta în plină epidemie decât la oarecare creșteri ? Problema care ar fi trebuit să și-o pună decidenții trebuia să fie : oare creșterile respective înseamnă mult sau puțin, în coparație cu cele din Bulgaria Ungaria, Ucraina, Austria, Germania, Italia etc. Dar asemenea comparații sunt posibile numai dacă se aduc toate datele la acelaș numitor comun, prin raportare la anume ceva. Exemplu: la 1000 de cazuri pozitive la un anumit test sau la 1000000O de locuitori; la o unitate de timp (zi, săptămână, lună, an); la un anumit interval de vârste, la teritoriu (Km patrati ) etc. Altfel putem să ajungem să ne mândrim, de exemplu , că noi am înregistrat doar 500 de decese din cauza Covid 19, în comparație cu o altă țată care are de două ori mai multe decese în acelaș interval de timp, dar și o populație de 10 ori mai numeroasă. Este clar că în realitate țara respectivă are o rată a mortalității cu mult mai mică -nu mai mare- decât a noastră. Aici intervine și un alt aspect, despre care cred că aș putea scrie o carte întreagă: acela al semanticii termenilor, ceea ce a lăsat loc foarte numeroaselor confuzii și au făcut posibile concluzii eronate. De exemplu, termenii mortalitate și rata mortalității, care în vorbirea curentă tot timpul s-au substituit interșanjabil, nu însemnează deloc acelaș lucru ( nu mă mai irosesc explicând de ce). Sau, un alt exemplu dintre multiplele pe care le-aș putea oferi este modul impropriu în care a fost -și mai este- folosit termenul de ”cazuri” , care poate să însemne aproape orice : persoană reacționată pozitiv la un test oarecare dar asimptomatică (realmente sănătoasă clinic), sau reacționată pozitiv și care prezintă și simptome ce pledează pentru Covid (deci bolnavă), sau reacționată negativ la un test rapid dar în realitateste infectată recent sau, reacționată negativ la un test antigenic dar de fapt fiind vorba de un convaleșcent. Toate sunt niște ”cazuri”. Cu totul altfel s-ar înțelege lucrurile dacă s-ar specifica despre care categorie este de fapt vorba. Pentru mine totul suna fals dar explicabil când, în ignoranța lor, se băgau în seamă vorbitorii de profesie, dar nu și când cei ce se prezentau ca specialiști- decidenți amestecau lucrurile emanând la perle cu o frcvență atât de mare, încât nici nu apucam să le notez. Singurul participant la diverse talk show-uri sau interviuri, pe care nu l-am auzit lansând perle a fost prof. Rafila, pe care l-am apreciat mult pentru cunoștințele sale de microbiologie și imunologie, dar nu și pentru cele de epidemiologie generală, care este totuși o știință în sine, ce operează cu termeni precis definiți.
Numai operând cu termeni bine definiți și corect utilizați statistic se pot realiza grafice intuitive, care să ne conducă spre concluzii incontestabile, utile în luarea unor decizii corecte. De aceea, nu ascund că mare mi-a fost satisfacția când, în șfârșit, în data de 28 04 2020 l-am văzut și l-am auzit pe Președintele României că a apărut la televiziune , pentru prima dată, cu un grafic minunat în care erau prezentate datele proprii mai multor țări europene, comparativ cu cele ale țării noastre, ceea ce a fost posibil tocmai pentru că toate erau aduse la un numitor comun Subliniez însă că numai întocmirea unor grafice cu date corecte pentru fiecare parametru va putea să reprezinte evoluția epidmiei în dinamică, evoluție care să permită și previziuni științific fundamentate, conform principiului că ”nu este important punctul în care ne găsim ci direcția și viteza cu care ne mișcăm” ! Nu știu cine l-a sfătuit pe Președinte și l-a înarmat cu datele respective, dar în momentul respectiv deduc că o pletoră de specialiști, jurnaliști și părelnici autiști de conjunctură au realizat cât de penibili au fost cu datele lor de pe burtiere, cu care ne-au intoxicat vreo două luni . Cert este că din acel moment au dispărut fără urmă toate datele acelea, cu burtiere cu tot, simultan de pe ecranele tuturor televiziunilor. Ceea ce m-a făcut să răsuflu ușurat și să exclam că totuși ” MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODAT” Probabil că vor mai reapărea cândva, dar cu date corecte.


Posted in Cugetari/Reflectii, Inm and tagged , , by

PARADOXURI REGRETABILE (reluare)

Mediul în care ne mișcăm este plin de paradoxuri, a căror cauze, de foarte multe ori nu ni le putem explica, lăsându-ne să plutim nedumeriți în propriul nostru spațiu dilematic. Foarte multe sunt exemplele pe care le-am putea etala în acest sens, cu referire la modul cu totul nefiresc în care societatea își cunoaște, își evaluează, și își promovează prioritățile. Există meserii, profesii, preocupări, care nu numai că sunt esențiale pentru evoluția oricărei societăți, dând notă nivelului de dezvoltare al oricărei civilizații, dar fără de care o comunitate umană ar putea fi numită oricum, numai civilizată, nu. Și totuși, în mod nefiresc , societatea îi subestimează pe slujitorii unor asemenea profesii. Șă luăm un exemplu și să facem un exerciciu de imaginație. Nu-i așa că ați frecventat, fie și numai în treacăt, locuri sau localități care v-au impresionat prin ordinea, curățenia, armonia culorilor și bunul gust care, împreună, au creat un ambient de natură să vă confere o stare de bună dispoziție, de optimism și de încredere în viitor ? Nu neapărat în România. Atunci haideți să ne închipuim că la un moment dat, din nu știu ce motive, toți angajații serviciului de salubritate ar declara grevă pe durată nedeterminată, refuzând să mai degajeze gunoaiele, care s-ar acumula pretutindeni într-un ritm proporțional cu nivelul de civilizație propriu locației respective. Cred că aspectul, mirosurile și fauna care ar mișuna printre gunoaie ar face frumoasa localitate total nelocuibilă în răstimp de numai câteva săptămâni sau luni. Din fericire așa ceva deocamdată nu se prea întâmplă, pentru că angajații acestor sevicii își fac datoria, cu sârguință și modestie. Ba chiar aș putea să îi dau ca exemplu altor angajați, din alte categorii de servicii publice. Vreau să spun că, de exemplu, pe strada pe care locuiesc eu în Timișoara, lucrătorii de la salubritate vin de două ori pe săptămână cu regularitate de ceasornic, exact la aceleași ore ultramatinale, să golească pubelele. De multe ori, în zile când vremea era așa de rea că nici cățelul nu accepta să iasă afară, m-am gândit că ”da, astăzi normal că nu vor veni; probabil că vor amâna venirea cu câteva zile”, dar ei veneau totuși, zgribuliți și uzi până la piele. Ei bine, oare cum îi răsplătește societatea pentru devotamentul lor ? Nu cumva cu un dispreț suveran și cu salariul minim pe economie? –”Așa le trebuie dacă nu au pus mâna pe carte când au fost copii” le explică părinții propriilor odrasle, cu convingerea că aceasta este o bună ocazie pentru a le oferi o lecție educativă. În aceeași dimineață, dar mult mai târziu, alți indivizi, scrobiți și leneși, tolăniți lașciv în automobile negre cu șoferi bine remunerați, sunt transportați spre birourile lor luxoase, pentru a-și sorbi cafeluțele pregătite și oferite cu grație de câte o secretară discretă, ca principală obligație de serviciu pe ziua în curs, slujbă obținută ca recompensă pentru fidelitatea față de nu știu care gașcă. O fi asta ceva normal ?
Să luăm un alt exemplu de reacție paradoxală a societății la o realitate cotidiană. Toată lumea știe că România ocupă un loc fruntaș în UE la nr de toalete ”în fundul curții” din mediul rural, și, ca o consecință, a numărului de fose septice. În ultima vreme, în mai multe mari orașe au fost construite, spre periferie, niște noi așezări compacte , cu sute de vile îngrămădite unele în altele. Toate au fost construite recent, pornind de la firul ierbii, înainte de a fi construite drumuri de acces, rețeaua de canalizare sau alte facilități. Nicio problemă, au fost construite fose septice, pentru fiecare vilă. Sute de fose. Evident că asta a dus și la dezvoltarea breaslei vidanjorilor, care oricum era deja dezvoltată, dacă tot am intrat în rândul țărilor celor mai cvilizate. Numai că în zilele când se prezentau vidanjorii la lucru la solicitarea unor proprietari, toți vecinii trebuiau să dispară din zonă, din cauza atmosferei irespirabile. Dar bieții vidanjori nu pot să fugă, că trebuie să își câstige salariul, iar în zilele următoare îi așteaptă aceleași condiții de muncă și viață. Dar cum sunt văzuți și apreciați ei de către societate ? Sunt cât de cât respectați pentru muncă lor? Sunt ei retribuiți corespunzător, sau tot cu minimum pe economie? De ce oare decidenții nu fac ce trebuie pentru a construi cu prioritate peste tot rețele de canalizare ? Și iarăși întreb: Ce s-ar întâmpla dacă de mâine dimineață nimenea nu ar mai fi de acord să practice această meserie sau meseria de gunoier (că exclus nu este)? Eu cred că ar fi o mare nenorocire. În schimb, fă ră a dori să scandalizez pe nimenea, afirm că, după părerea mea, dacă de mâine, în mod desigur ipotetic, toate gulerele albe, începând de sus în jos, ar fi concediate, nu s-ar întâmpla nicio nenorocire.Presupun că toți acei conducători ar fi urgent înlocuiți cu subalternii, sau de subalternii subalternilor lor, sau de urmașii acestora, sau de diverse sinecure, și toată societatea ar merge frumos mai departe, pe alocuri cu mici sincope, dar per general poate chiar mai bine decât înainte. Concluzia mea aș dori să nu surprindă prea mult, dar nu cred că ar trebui să fie alta decât că avem nevoie de minți luminate, promovate din eșalonul 3 sau 4, care să ne spună ce este de făcut, după care să îi aruncăm din nou cât mai departe de frâiele puterii. Dacă nu găsim așa ceva atunci soluția ar fi să urmăm pas de pas cum procedează de exemplu nemții, dar fără coafări pentru asa-zisa adaptare , care pot transforma orice intenție în contrariul ei.


Posted in Inm by

O SIMPLĂ PĂRERE

În limba română, în literatura de specialitate, inclusiv în legislația sanitară veterinară, cel mai frecvent se folosește termenul de „ucidere„ sau de „omorâre„ pentru a desemna actul de suprimare a vieții unor animale infectate sau suspecte de infecție, periculoase din punct de vedere epidemilologic, din cauza riscului pe care îl prezintă de a disemina o boală. Ambii termeni sunt corecți din punct de vedere lingvistic, pentru că descriu exact ceea ce se petrece faptic. Ambii termeni reprezintă traducerea exactă în limba română a termenului killing, folosit în limba engleză, pentru același scop, și care se traduce prin ”ucidere”. Și totuși, nu este același lucru. Personal dezavuez termenii din l.română, pe motive –recunosc, subiective-, de ordin etimologic, semantic și chiar etic, atâta timp cât, din unghiul meu de vedere, exisă alternative preferabile.
Mai întâi de toate, am în vedere faptul că, cel puțin în ochii opiniei publice și a mentalului colectiv, oricât am da-o la întors, în limba română autorul unei ucideri se numește ucigaș ! (Dacă nu m-aș teme că supăr prea multă lume, aș zice că, cel puțin în ochii mei, vânătoarea sportivă nu face excepție). Or, profesia noastră este, și trebuie să rămână o profesie nobilă, o profesie medicală care, mai întâi de toate a fost creată ca să ajute animalele, să prevină bolile la animale și, în unele cazuri, – la oameni. Prin aceasta nu exclud existența situațiilor extreme, în care suntem nevoiți să scurtăm viața unor animale, fie pentru a le scurta suferințele inutile, în cazuri incurabile, fie pentru a preveni posibilele suferințe ale altor animale, amenințate și ele cu contaminarea, având de regulă și consecințe economice..
Argumentul pentru care dezavuez termenii ucidere și omorâre din l. română în acest context, este că, în ciuda spiritului mimetic ce a condus la traducerea termenului killing prin ucidere sau omorâre, observ că acești termeni sunt similari, dar nu perfect identici din punct de vedere semantic, pentru că: pe câtă vreme în l.română autorul uciderii sau al omorului se numește ucigaș sau criminal, în l.engleză nici killinger și nici cullinger, nu însemnează ucigaș sau criminal.
Și totuși, deși termenii Killing (engl) și ucidere (rom), sunt cel mai frecvent folosiți, mulți autori încearcă –fără prea mult succes- să îi substituie sau să îi ocolească, din motive ca cele arătate mai sus sau, pur și simplu dintr-un sentiment nemărturisit de jenă. Astfel, de notat că în locul termenului killing, chiar și mulți autori de limbă engleză preferă termenul culling, care s-ar traduce nu prin ucidere ci prin sacrificare . Pentru că, conform ”dicționar-englez-roman.ro” ș.a., executantul unui culling pur și simplu nu are un nume (nu există cuvântul cullinger în domeniul zoo-veterinar), iar pentru killing executantul nu este un killinger ci un killer, și astfel se evită sugerarea termenului de ucigaș pentru executanții ambelor acțiuni (killing și culling). Neajunsul în cazul acceptării acestei substituiri derivă din faptul că, în l.română, cuvântului sacrificare, în domeniul zoo-veterinar i s-a rezervat o altă semnificație. Deci, în l.română termenii ucidere și sacrificare nu sunt interșanjabili.
În concluzie, propun ca în l. română, în literatura zoo-veterinară, ca și în vorbirea curentă, să fie acceptați termenii de mai jos, cu semnificațiile respective, care să înlocuiască termenii de ucidere și omorâre:
– Sacrificări normale – pentru animalele sănătoase, tăiate pentru consum uman după asomare, fără condiționări.
– Sacrificări de necesitate – în cazul animalelor cu anumite afecțiuni, urmate de darea în consum uman în anumite condiții, cu anumite restricții sau confiscări, dar și pentru sacrificarea animalelor sănătoase din anumite focare de boală, suspectate sau amenințate iminent de contaminare, sub supraveghere sanitară veterinară.
– Sacrificări neeconomice – în cazul anumitor boli infecto-contagioase foarte periculoase epidemiologic, în care viața animalelot trebuie curmată cât mai curând, cu minimum de durere, fără valorificarea cadavrelor, urmată de ecarisarea corespunzătoare prevederilor legale pentru fiecare situație .
Termenul eutanasie, după părerea mea, nu ar intra în discuție în acest context, pentru că acesta ar implica în mod obligatoriu, după toate dicționarele, eliminarea durerii, prin divese procedee, în momentul suprimării vieții. Problema rămâne însă dechisă și altor sugestii.
În cele din urmă doresc chiar să precizez că nu socotesc deloc sugestiile mele ca singurele pretabile. Din contră, aș fi foarte mulțumit dacă ar fi numit un colectiv de membri ASAS avizați ca pregătire, care să dezbată propunerile mele, să le completeze sau să le îmbunătățească, urmând să le dea o formulare finală mai bună, propuneri care să fie apoi transmise Colegiului Medicilor veterinat și altor structuri profesionale, ca fiind propunerile Academiei de Științe Agricole și Silvice –Secția Medicină Veterinară, printr-un document care să poarte semnătura ambilor președinți: ASAS și SMV. Socotesc că este o propunere care se potrivește ca o mănușă celui mai înalt for științific al profesiilor noastre. De asemenea, aș vrea să precizez că, dacă unii colegi socotesc că este vorba doar de o chestiune minoră, care nu merită să fie discutată și clarificată, sau că punctul de vedere exprimat în propunere nu este sustenabil, nu voi avea nicio obiecție și că nu intenționez să-mi susțin în continuare părerea, prin noi argumentări. Minoră, poate, dar totuși impotantă pentru percepția și prestigiul profesiei noastre în fața opiniei publice. Pentru mine ar fi suficient însă și numai dacă se se acceptă că așa cum este acuma nu este bine, că nu este în avatajul nostru, de exemplu, când peste tot în media se transmite că ”echipe de medici veterinari umblă din curte în curte să ridice și să ucidă (sau să omoare) porcii oamenilor.
Precizez încă odată că părerea mea exprimată mai sus nu trebuie luată ca o convingere, ci numai ca o invitație la dezbatere, pentru că problema totuși există


Posted in Inm by

PESTA PORCINĂ AFRICANĂ

Profesional-stiintific
Cugetari/Reflectii
My complete profile
In memoriam

Aug 17th PESTA PORCINĂ AFRICANĂ – interviu pt Ziare.com

Interviu acordat d-nei Camelia Badea, de la Ziare.com, apărut pe post în ziua de 16 august 2018, ora 8.06

Pesta Porcina Africana (PPA) este “cea mai periculoasa boala a porcilor” si daca autoritatile nu gestioneaza actuala criza in mod responsabil, exista riscul ca ea sa devina “unul dintre cele mai mari dezastre economice din istoria tarii”, afirma prof.dr. Radu Moga Manzat.

Dupa mai bine de un secol de la observarea acestei boli in mod stiintific, PPA continua sa faca ravagii in diverse colturi ale lumii. In unele zone a fost eradicata dupa cateva saptamani, in altele dupa cativa ani sau zeci de ani, iar in altele nici pana in ziua de azi, spune prof.dr. Radu Moga Manzat, intr-un interviu acordat Ziare.com.

In contextul acuzatiilor reciproce aduse de politicieni si aparitiei in prim-plan a unor pseudospecialisti care fac tot felul de afirmatii contradictorii sau chiar iresponsabile, l-am invitat pe prof. Radu Moga Manzat, unul dintre cei mai importanti specialisti in domeniu, sa ne explice pe intelesul tuturor cum a ajuns Romania sa se confrunte cu PPA, daca s-a gresit sau nu undeva si, mai ales, cum putem limita pagubele si eradica mai repede aceasta boala de pe teritoriul tarii noastre.

Întrebare: Spuneti-ne mai intai ce este pesta porcina africana? Cand si cum a aparut? Ce alte tari s-au mai confruntat cu ea?

Foarte pe scurt, Pesta Porcina Africana (prescurtat PPA), cu denumirea mai corecta de Febra porcina africana, este cea mai periculoasa boala a porcilor, din cauza pierderilor enorme pe care la poate produce, in diverse moduri, atunci cand patrunde intr-un teritoriu, mai ales daca masurile de profilaxie si combatere nu sunt implementate la timp sau cu suficienta intransigenta. Precizez ca respectivele masuri sunt foarte bine cunoscute si descrise in amanunt prin planuri intocmite de Comisia Europeana, transpuse de mult timp si in legislatia noastra nationala.

PPA a fost observata pentru prima data in anul 1909 de dr. Eustace Montgomery in Kenia, dar boala a devenit cunoscuta lumii abia dupa anul 1921, cand acesta si-a publicat observatiile. A mai fost apoi semnalata in cateva tari, dar fara a parasi teritoriile africane pana in anul 1957, cand si-a facut aparitia in Portugalia si apoi, in 1958, in Spania. Sursele de infectie incriminate au fost resturile alimentare de la un vagon restaurant, respectiv de la un avion venit din Angola.

Primele focare au fost repede lichidate, efectivele fiind declarate asanate. Nebanuindu-se cat de grava este noua boala, masurile au fost insuficient de drastice, astfel ca aceasta a reaparut in anul 1960, cand a scapat de sub control, s-a extins si nu a mai putut fi lichidata din Peninsula Iberica timp de 30 de ani, dupa ce a produs pierderi imense.

In anul 1964, PPA a aparut si in Franta, in 1967 in Italia, si apoi in mai multe tari din Vestul Europei, dar de peste tot a fost eradicata prin masuri prompte si drastice, cu exceptia Sardiniei.

Intre 1970 si 1984 a fost prezenta si in cateva tari din America Latina, de unde de asemenea a fost eradicata dupa mari pierderi, inclusiv multe sute de mii de porci ucisi, dupa care a urmat o liniste epidemiologica pana in 2007 cand, subit, si-a facut din nou aparitia – nu se stie exact cum – tocmai in Georgia unde, nefiind recunoscuta si combatuta suficient de prompt, in scurt timp a cuprins aproape toate districtele tarii. In aceste conditii, nu este de mirare ca in continuare a fost semnalata in mai multe tari limitrofe Georgiei, foste republici sovietice, inclusiv Rusia.

De natura sa alarmeze serios organele competente din Romania a fost semnalarea PPA, in anii din urma, in tari aflate in apropierea Romaniei (Republica Moldova, Ucraina, Polonia, Belarus, Tarile Baltice si chiar in Republica Ceha).

In aceste conditii, in anul 2016 s-a activat Programul National de Contingenta, pregatit din timp de ANSVSA, impreuna cu Manualele Operationale (2016) care prevad in amanunt, pe sute de pagini, toate masurile care trebuie luate in caz de aparitie a bolii.

Fac observatia ca, in situatia data, aparitia bolii in tara noastra era previzibila. Numai data si locul nu erau cunoscute. Pentru aparitia in Delta existau o serie de circumstante intrunite in mod natural. Asa ca nicio mirare ca PPA si-a facut aparitia anul trecut si in Romania, mai intai in 3 judete din N-NV, care se pare ca au fost intre timp lichidate, si apoi, in vara aceasta, la granita de Est, unde a facut deja ravagii.

Întrebare: Cum se manifesta boala? Ce trebuie sa observe un taran care creste cativa porci in gospodarie? Cat de grava este (in cat timp survine moartea, care este rata mortalitatii)?

In principal se manifesta la inceput prin febra (41,5- 42 grade C), care poate trece neobservata in lipsa altor simptome. Abia dupa cateva zile se remarca disparitia poftei de mancare, abatere vărsături și pete rosii (hemoragice) pe piele. Nu cred insa ca este bine sa incurajam proprietarii de animale sa incerce sa diagnostice ei PPA diferential fata de alte boli oarecum asemanatoare, pe baza cunoasterii simptomelor, pentru ca se pot usor comite erori regretabile.

Este suficient daca proprietarii remarca starea de abatere si reducerea apetitului la unul dintre porci ca sa trebuiasca sa anunte imediat medicul veterinar concesionar, care stie ce trebuie facut in continuare. In niciun caz sa nu sacrifice de necesitate porcul suspect (!), asa cum uneori se mai intampla.

Gravitatea si aspectul clinic al bolii difera mult de la un exemplar la altul, dar sfarsitul obisnuit este moartea, dupa putine zile la inceputul epidemiei si dupa mai multe zile sau saptamani in formele subacute si cronice din focarele vechi. Din pacate, exista si rare cazuri de porci infectati la care boala nu se manifesta clinic. Aceste exemplare sunt cele mai periculoase din punct epidemiologic, pentru ca implica cel mai mare risc de diseminare a virusului, prin valorificarea lor ca si cum ar fi animale sanatoase.

Întrebare: Cum apar focarele, care sunt principalii transmitatori? La ce alte animale se mai transmite boala? Si cat timp dupa deces cadavrul unui porc bolnav continua sa fie o sursa de infectie? Cat de vinovati sunt porcii mistreti si cat de responsabili sunt oamenii care vin in contact cu porcii bolnavi (de exemplu cei costumati care vin sa ridice cadavrele, dar calca apoi cu cizmele prin alte locuri si localitati)?

Sa o luam pe rand, pentru ca aici avem de fapt 6 intrebari. Modalitatile sunt foarte numeroase, sunt pe larg descrise in toate sursele stiintifice de informare specifice (inclusiv in lucrarea mea publicata inca din 9 septembrie 2017 pe pagina proprie de web www.radumogamanzat.ro si in 14 septembrie 2017 pe pagina ASAS, Secția Medicină Veterinară. In cele ce urmeaza acestea pot fi sumarizate, foarte pe scurt, in doua grupe.

Prima grupa se refera la transmiterea prin contact direct, intre porcii din acelasi padoc sau gospodarie. Aceasta se poate realiza prin consumul de furaje contaminate de alti porci, cohabitanti, deja infectati sau prin intermediul capuselor cu cuticula moale (Ornithodoros), care sunt foarte periculoase pentru ca sunt capabile sa intretina virusul ani de zile, chiar si dupa indepartarea porcilor, multiplicandu-l si transmitandu-l la stadiile urmatoare de metamorfoza. Paduchii au fost incriminati mai putin, iar tantarii si alte insecte zburatoare nu sunt transmitatori activi, putand doar sa mute mecanic virusul, pe corpul lor.

A doua grupa se refera la difuzarea virusului la distante – mai mici sau chiar foarte mari- pe diverse cai.

In mod curent aceasta se realizeaza prin:

1)Transferul de porci domestici aparent sanatosi dar infectati, ca si prin mijloacele de transport al acestora.

2) Migrarea porcilor mistreti pe distante uneori de zeci de kilomeri. Acestia pot elimina virusul prin toate excretiile si secretiile pana la 400 de zile, dar pot fi si diseminatori de capuse infectate, locurile prin care au trecut devenind sursa de infectie pentru alti porci, mistreti sau domestici sanatosi. Porcii mistreti pot sa intretina virusul la infinit prin contaminare intraspecifica, in cadrul populatiei respective de mistreti, din care virusul nu dispare spontan.

3) Omul, care nu face nici boala si nici infectii asimptomatice, poate fi totusi un important agent de difuzare a bolii timp de luni de zile, fie prin deseurile rezultate de la prelucrarea sau consumul in gospodaria proprie a carnii infectate, refrigerata sau congelata, fie prin produsele afumate sau saramurate provenite de la porci sacrificati de necesitate, care pot fi transportate la distanta, uneori pe scara intercontinentala.

O ipoteza inca neinvestigata de cercetatori dar, dupa parerea mea, teoretic posibila (omul este omnivor, ca si porcul), si care deci cred ca nu poate fi respinsa apriori, ar fi ca oamenii care au consumat carne sau produse infectate sa transporte pasiv virusul in intestine si apoi sa-l elimine prin dejectii in alta locatie (citeste mai multe pe www.radumogamanzat.ro).

Ca receptivitate la boala, singurele specii sensibile cunoscute sunt porcii domestici si cateva specii de porci salbatici.

Durata supravietuirii virusului in mediul ambiant si in produse variaza foarte mult, in functie de numerosi factori fizici, chimici si biologici. In general, virusul PPA este socotit ca unul dintre cei mai rezistenti virusi. Duratele maxime de rezistenta sunt mai mari daca virusul este inglobat in materii organice cu pH cat mai aproape de neutru, la temperaturi scazute (saptamani-luni la temperatura frigiderului, luni-ani la congelator) . In functie de toate acestea, virusul rezista in mediul ambiant intre 6-12 luni, dar in corpul capuselor rezista mult mai mult.

Este sensibil la numeroase substante dezinfectante, inclusiv la cele clasice si, de retinut ca foarte important este ca e foarte sensibil la temperaturi de numai 60-62 grade C (cateva zeci de minute) posibil de realizat practic in procesul de neutralizare a focarelor de boala.

Desigur ca diseminarea bolii de catre vizitatori, indiferent cum sunt ei costumati, dintr-o curte contaminata spre alte curti si efective este posibila si chiar probabila, daca nu se iau toate masurile de decontaminare cunoscute la parasirea unei curti contaminate, ceea ce imi este greu sa cred ca nu se face. Mai riscanta din punct de vedere al raspandirii bolii, si mai greu de rezolvat practic, este parasirea fara decontaminare a unei curti cu porci aparent sanatosi, dar in realitate infectati.

Întrebare: Cum e afectat omul daca consuma carnea unui porc bolnav de pesta porcina africana (de exemplu in carnati sau in alte preparate facute intr-o gospodarie)?

Omul nu este afectat in niciun fel de virusul PPA, dar daca animalul a fost bolnav de PPA, carnea este improprie consumului, asa cum sunt improprii carnea si produsele oricarui animal bolnav de orice boala, febril si cu leziuni septicemice.

Întrebare: Cum pot fi stinse focarele? Care sunt pasii, etapele? Cum se face corect deparazitarea/dezinfectarea? Care sunt riscurile daca arunci un astfel de cadavru in apa raului sau ingropi porcul in pamant, fara sa il incinerezi? Incendierea culturilor prin care au trecut animalele bolnave este o masura necesara/obligatorie?

Din nou avem vreo 5 intrebari distincte. Raspunsurile sunt prezentate foarte pe larg in mai multe documente elaborate de mult timp, de Comisia Europeana, ca si de alte organisme internationale, dar si, mai recent, in Programul de Contingenta al Romaniei pentru PPA, al Manualelor Operationale pentru Interventia in Focarele de PPA si a altor documente care cuprind transpunerea in legislatia noastra a prevederilor elaborate de organisme internationale, avand in vedere si experienta tarilor care s-au confruntat deja cu aceasta maladie.

Sunt prezentate pas cu pas, in cele mai mici detalii, masurile de urmat, ca si interdictiile, binecunoscute de organele competente. Mentionez ca un complex de cresterea porcilor bine condus este cu mult mai usor si mai eficient protejat decat acelasi numar de porci aflati in gospodariile populatiei din zona.

Cadavrele aruncate pe camp sunt izvoare generatoare de noi focare de boala aproape sigure timp de mai multe saptamani sau luni, daca moartea a survenit ca urmare a infectiei cu virusul PPA.

Si mai periculoase sunt cadavrele presupus infectate aruncate pe cursul unor ape. Acestea intra in autoliza, se umfla, plutesc si disemineaza virusul la distanta.

La ultima intrebare, referitoare la necesitatea sau obigativitatea incendierii culturilor, nu se poate raspunde pur si simplu cu da sau nu. De la caz la caz. Daca exista certitudinea ca printr-o cultura oarecum circumscrisa a trecut recent o turma de mistreti foarte probabil infectati, atunci actiunea ar putea fi justificata, desi exista si alternative. Daca se gaseste un mistret mort intr-o cultura, presupunand ca se poate intui din ce directie a venit, nu se poate sti si de la ce distanta si care a fost ruta parcursa de turma cu care a venit.

Daca nu exista certitudinea ca este vorba de situatii particulare, in care incendierea este foarte temeinic justificata, trebuie avut in vedere riscul provocarii unor incendii extinse, scapate de sub control, distrugerea ecosistemului local si eventual pierderea unei recolte, ca sa nu mai punem la socoteala si posibila inutilitate a actiunii.

Întrebare: Cum pot fi protejate teritorii intinse, greu de controlat, cum ar fi Delta Dunarii, malurile Dunarii sau padurile?

Raspunsul corect ar putea sa fie: Respectand cu strictete prevederile stipulate in documentele existente mentionate la punctul 5 si dispozitiile curente emise de ANSVSA. Pe langa acestea, personal as sugera unele amendamente, care ar putea fi supuse discutiei in Consiliul Stiintific al ANSVSA si altor formațiuni profesionale științifice, și avizului factorilor decidenti, pentru ca s-ar putea sa se intampine si multe obiectii, pentru care trebuie găsite soluții.

Prima sugestie ar fi ca pentru o perioada definita de timp sa fie vanati toti porcii mistreti din judetele (sau zonele) aflate la granita terestra cu tari in care exista boala, dar cu ecarisarea cadavrelor loco, după ce s-au prelevat probe. Ecologistii pot fi linistiti ca prin disparitia mistretilor dintr-un teritoriu nu se vor produce dezechilibre ecologice, iar daca se considera ca fondul de vanatoare ar fi prin aceasta grav stirbit, e bine sa se stie ca la mistreti acesta se reface rapid. Riscul major care ar trebui neaparat evitat ar fi ca unele exemplare, eventual tocmai cele care, aflate intr-o stare sanitara mai precara, sunt mai usor de impuscat, sa fie braconate, cu pastrarea carnii pentru consumul propriu al vanatorilor respectivi.

O alta sugestie ar fi ca proprietarii carora le sunt confiscati porcii in vederea lichidarii sa fie despagubiti pe loc, din fondul de rezerva al prim-ministrului, pus la dispozitia organelor locale, urmand ca banii sa fie ulterior recuperati de guvern de la UE. Fara fel de fel de comisii de evaluare, cantariri si vrafuri de documente jusiticative.

Sunt convins ca suma eventualelor exagerari sau inexactitati in aprecierea valorii compensatiilor cuvenite ar fi insignifianta comparativ cu daunele multiple care ar fi provocate din cauza taraganarii birocratice a lucrurilor.

Întrebare: Cum si cand pot fi limitate pagubele, impactul economic, si cat de repede trebuie sa se intervina la nivel de autoritati dupa aparitia focarelor?

Pagubele pot fi corect evaluate numai dupa ce difuzarea bolii a fost stopata. Stim insa, din experienta altor tari, ca acestea sunt uriase, pentru ca nu se rezuma doar la valoarea animalelor ucise si distruse, ci si la perturbarea vietii sociale, a activitatilor economice de productie si comerciale, deturnarea unor destine etc.

Nu se poate previziona nici cat va dura pana cand efectele negative ale evolutiei PPA intr-un teritoriu vor fi sterse. Oricum, putem vorbi de luni sau ani de zile, dar au fost si situatii cand, dupa ce un teritoriu sau o tara au fost declarate asanate la un moment dat si li s-a atribuit statutul de indemne, cu reluarea tuturor activitatilor in mod normal, boala a reizbucnit dupa 2-3 sau mai multi ani.

Amploarea pagubelor generale depinde de mai multi factori, dar sunt strans legate in primul rand de extinderea epidemiei, iar aceasta din urma depinde de promptitudinea stabilirii diagnosticului dupa prima aparitie a bolii si, in continuare, de operativitatea, seriozitatea si scrupulozitatea cu care actioneaza toti reprezentantii structurilor statului, ale caror obligatii sunt precizate in Manualul Operational si in celelalte acte normative.

Orice taraganare sau superficialitate in implementarea masurilor necesare stoparii evolutiei bolii ar putea avea urmari dezastroase.

Întrebare: Cum poate fi prevenita aparitia acestei boli intr-o localitate in care nu si-a facut inca aparitia? Care sunt regulile de igiena care ar trebui respectate de toata lumea pentru a se limita extinderea?

Pentru prevenirea aparitiei PPA se aplica un complex de masuri cuprinse in Legea sanitara veterinara nr 60/1974 revizuită și actualizată printr-o serie de alte acte normative apărute până în 2018, cele mai multe prin transpunere din legislația europeană, împreuna cu măsurile pentru alte epidemii numite “majore”, precum si in mai multe ordonante guvernamentale si ordine operative ale ANSVSA. Combaterea bolii (controlul) se face in baza asa-numitului Plan de contingenta, actualizat la fiecare 5 ani (ultima data in februarie 2016), care cuprinde in amanunt vastul numar de masuri (reguli) obligatorii de urmat, in doua manuale operationale, unul pentru porcii domestici si altul pentru mistreti.

Populatia trebuie sa fie instruita privind indatoririle ce ii revin, medicii veterinari fiind responsabili pentru diagnosticul prompt al bolii si informarea tuturor factorilor administratiei de stat abilitati prin lege sa conlucreze activ cu organele sanitar veterinare, in vederea limitarii extinderii si a stingerii focarelor.

Medicii veterinari au datoria sa instruiasca populatia, cu rabdare si tenacitate, dar si sa verifice respectarea tuturor prevederilor legale de catre populatie, iar organele administrative de stat abilitate in mod concret prin actele normative mentionate vor conlucra activ cu medicii veterinari pentru impunerea respectarii prevederilor legale.

Întrebare: Cum si in cat timp au rezolvat problema alte tari, la ce ar trebui sa ne asteptam in continuare?

Durata necesara altor tari pana la reindemnizarea de PPA a variat foarte mult, dependent de promptitudinea diagnosticului si a implementarii complexului de masuri, de constiinciozitatea cu care este urmata aplicarea acestora, dar si de complexitatea situatiei. In functie de toate acestea, in unele tari sau zone geografice, PPA a fost declarata eradicata dupa cateva saptamani sau luni, in altele dupa cativa ani, iar in altele dupa zeci de ani sau pur si simplu nu a mai putut fi eradicata pana astazi.

In general, tarile din Europa de Vest s-au descurcat relativ bine si repede, cu exceptia Spaniei si Portugaliei, iar in Sardinia PPA mai persista inca. Din pacate, astazi situatia este mai grava in partea opusa a Europei, adica in tarile situate la nord, nord-vest si la vest de tara noastra, incepand cu cele cu care ne marginim si care continua sa ramana o amenintare pentru Romania.

Întrebare: Cum comentati felul in care au reactionat autoritatile noastre in ultimul an, cunoscute fiind experientele altor state si recomandarile Comisiei Europene? S-a gresit/se greseste undeva?

Trebuie recunoscut ca sitatia noastra este cu mult mai grea si mai complicata decat a oricarei alte tari din Vest in care ar aparea sau reaparea boala, dar care nu are granita cu alte tari contaminate.

Cu toate acestea, apreciez ca autoritatile s-au achitat onorabil in indeplinirea obligatiilor ce le revin prin legislatie, dovada si lichidarea operativa a focarelor aparute in cele 3 judete din nord-vestul tarii.

Problema ramasa deschisa este aceea a stoparii migratiei mistretilor. Faptele au aratat insa ca in extremitatea vestica a Romaniei, date fiind particularitatile geografice si socio- economice ale zonei, situatia este cu mult mai complicata. Migratiile necunoscute ale porcilor mistreti din zonele respective si restrictiile privind vanarea acestora, ca si obiceiul din zona de a lasa porcii liberi la pasunat in teritorii posibil contaminate cu virusul PPA si infestate cu capuse de catre porcii mistreti – cu referire speciala la Delta Dunării- au constituit desigur, si vor continua sa constituie, un risc major al aparitiei de noi focare.

De asemenea, tinerea sub supraveghere permanenta a situatiei gospodariilor, mai ales a celor dispersate in zona, este dificila si va ramane un factor de risc si dupa stingerea unor focare. Nu detin date in acest sens, dar cred ca este mai mult decat probabil ca de aceasta data ne-am gasit in situatia atipica in care aplicarea riguroasa a unor legi este blocata de intentia de respectare a altor legi.

Doua exemple in acest sens, care au putut fi de natura sa contribuie la intarzierea actiunilor, ar fi nelichidarea rapida a tuturor porcilor mistreti din zona si neachitarea operativa, onesta si nebirocratica a pretului porcilor confiscati in vederea distrugerii lor, ceea ce a putut determina populatia nemultumita sa recurga, in unele cazuri, la sacrificarea in curte sau transportarea porcilor vii, a carcaselor sau produselor spre alte localitati, diseminand si mai mult boala.

In fine, subliniez inca o data, ca in complexul tuturor masurilor de prevenire si combatere a PPA, doua masuri sunt esentiale:

1) Identificarea si eliminarea oricarei posibilitati de difuzare a infectiei prin intermediul unor alimente provenite de la porci infectati si

2) Eliminarea din fondul de vanatoare -temporar-, prin impuscare si distrugere a intregului efectiv de porci mistreti din tara, dat fiind ca PPA continua sa se extinda de la o saptamana la alta, amenintand sa devina unul dintre cele mai mari dezastre economice din istoria tarii.

Acest lucru este insa mai usor de spus decat de facut. Abandonarea cadavrelor pe sol sau braconarea acestora ar avea un efect contrar celui scontat. Din aceasta cauza cred ca efectivele de medici veterinari si vanatori ar trebui de urgenta intarite prin noi forte. Ca o parere pur personala, desigur subiectiva si deci criticabila, ar fi ca sursa acestor forte ar putea sa o constituie enormul efectiv de jandarmi de care dispune Guvernul.

Personal marturisesc ca m-am ingrozit in data de 10 august cand am vazut cum s-a innegrit ecranul TV din cauza puhoiului de jandarmi care au invadat Piata Victoriei. M-am speriat groaznic pentru ca era clar ce va urma si pentru ce au fost adusi acolo vlajganii aceia inarmati si echipati ca niste extraterestri. Nu stiu daca scopul lor a fost numai sa-i snopeasca in bataie pe manifestanti sau si sa bage groaza in noi, populatia care se uita infricosata la televizor, si in eventualii noi amatori de proteste, dar stiu sigur ca daca jandarmii acestia, in loc sa-i vaneze pe romani, ar fi fost mobilizati să participe la vanatoarea si ecarisarea mistretilor, situatia ar fi fost astăzi cu mult mai bună, atât în ceea ce privește extinderea PPA în teritoriu, cât și în ceea ce privește integritatea fizică a manifestanților.

Facand “un exercitiu de imagine” (cum ar spune o bine cunoscuta intelectuala, reprezentanta de vaza a poporului roman) peste noapte am avut un vis în legătură cu manifestatia, dar fara participarea vreunui jandarm (acestia fiind ocupați cu vânătoarea mistreților), in timp ce zidurile cladirii Guvernului erau aparate (contra huliganilor infiltrați printre manifestanți) de un lant dens de reporteri si ziaristi, “inarmati” pana in dinti cu aparate de filmat si fotografiat. Clădirea nu era goală, ci cu toți membrii guvernului prezenți, nerăbdători să discute cu o delegație a manifestanților, de la care să afle ce nemulțumiri au, și cu ce ar putea guvernul să îi ajute. Chiar mă întreb, oare cum s-ar fi terminat totul daca visul era adevarat?

Întrebare: Cineva a propus sa fie strict interzisa cresterea porcilor in gospodarii, sa ramana in Romania doar marile ferme si complexuri. Credeti ca este o idee buna pentru restrangerea pericolului, macar timp de cativa ani?

Pentru restrangerea pericolului de difuzare a bolii categoric ca ar avea efecte favorabile, cu conditia sa fie lichidati concomitent si toti porcii mistreti. Este un truism faptul că porcii dintr-un complex modern pot fi protejati cu mult mai bine decat acelasi numar de porci aflati raspanditi in gospodariile populatiei.

Ma indoiesc insa ca interdicția invocată ar fi recomandabila astazi in Romania, data fiind situatia sociala si economica a majoritatii locuitorilor din zonele rurale mai putin dezvoltate, pentru care cresterea porcilor este inca o importanta sursa de subzistenta. Asa ceva se va produce de la sine, cu timpul, pe masura ce nivelul de trai al oamenilor va creste.

As putea exemplifica cu situatia observata de mine intr-o comuna bogata din jud. Timis, pe care o cunosc mai bine: La inceputul anului 1990, pe o singura strada din comuna existau vreo 40 de vaci si cate 2-4 porci in fiecare gospodarie. Astazi nu mai exista nici o vaca si foarte rar cate 1-2 porci. Oamenii spun ca nu mai merita sa creasca porci, iar pentru sarbatori cumpara carcase din comert (în mare parte din import).

Mai alarmanta mi se pare stirea data la TV conform careia abatoarele si supermaketurile din Romania isi permit sa boicoteze fermele noastre libere de PPA, fara discernamant si fara a consulta factorii de specialitate privind conditiile in care achizitiile de la fermele romanesti sunt posibile fara riscuri.

Are cineva interesul sa fie ruinate si complexele noastre de crestere a porcului – unele foarte moderne -, in favoarea importurilor? Am ajuns oare un sat fara caini? Oare nu stim sa rezolvam o problema relativ simpla cum este aceasta, de exemplu printr-o ordonanta guvernamentala de urgenta, data la lumina zilei, prin care sa se suspende temporar importurile de porci vii sau carcase, ceea ce i-ar determina pe boicotatori sa faca coada la portile fermelor romanesti pentru a achizitiona, prelucra si comercializa (desigur ca in anumite conditii) porci din zonele si fermele romanesti, indemne (libere, n.red.) de PPA?

Articol citit de 6402 persoane în primele 24 de ore de la apariție

Share this:

Facebook
Google
Email
Print
More

Posted in Profesional-stiintific and tagged Febra Porcină Africană, mistreți, Pesta Porcină Africana by Radu Moga Manzat .

‹ Older Post Newer Post ›
.

Recent Posts
Difuzarea Pestei Porcine Africane în teritoriu nu este implacabilă ! September 17, 2018
PESTA MICILOR RUMEGĂTOARE September 4, 2018
(no title) August 29, 2018
corespondență cu dl avocat F. S. privitor la pesta porcină africană August 28, 2018
Dintr-o farsă într-alta August 20, 2018
PESTA PORCINĂ AFRICANĂ – interviu pt Ziare.com August 17, 2018
STRATEGIE, TEST ȘI APARAT, PENTRU CREȘTEREA CALITĂȚII LAPTELUI, PRIN DETECTAREA ȘI ELIMINAREA MASTITELOR July 9, 2018

Archives
September 2018
August 2018
July 2018
April 2018
January 2018
November 2017
September 2017
June 2017
March 2017
December 2016
November 2016
October 2016
September 2016
July 2016
May 2016
April 2016
March 2016
February 2016
January 2016
December 2015
November 2015
October 2015
May 2015
April 2015
February 2015
January 2015
December 2014
November 2014
October 2014
September 2014
August 2014
July 2014
June 2014
May 2014

Categories
Cugetari/Reflectii
In memoriam
Inm
My complete profile
Profesional-stiintific

Meta
Site Admin
Log out
Entries RSS
Comments RSS
WordPress.org

Good Old Fashioned Hand Written Code by Eric J. Schwarz

Skip to toolbar

Prof. Dr. Radu Moga Manzat – Blog

Customize

2

1

New

Edit Post

Stats

Analytics

Howdy, Radu Moga Manzat

Log Out

Revoke cookies
🙂

loading


Posted in Inm, Profesional-stiintific and tagged , by

Oraşul Lugoj, al doilea ca mărime din judeţul Timiş, a fost centrul unui vechi district românesc din evul mediu, iar în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX s-a remarcat printr-o puternică mişcare naţională, fiind cea mai importantă aşezare culturală a românilor din Banat, în primul rând datorită unei pleiade de publicişti, scriitori, muzicieni, jurişti sau oameni politici care au reprezentat elita oraşului şi i-au imprimat un anume mod de viaţă. Acesta s-a reflectat, în bună parte, şi în monumentele de artă plastică ridicate în amintirea unor personalităţi ale oraşului, care au fost aşezate în forul public şi pot fi admirate şi astăzi.

Oraşul Lugoj, al doilea ca mărime din judeţul Timiş, a fost centrul unui vechi district românesc din evul mediu, iar în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX s-a remarcat printr-o puternică mişcare naţională, fiind cea mai importantă aşezare culturală a românilor din Banat, în primul rând datorită unei pleiade de publicişti, scriitori, muzicieni, jurişti sau oameni politici care au reprezentat elita oraşului şi i-au imprimat un anume mod de viaţă. Acesta s-a reflectat, în bună parte, şi în monumentele de artă plastică ridicate în amintirea unor personalităţi ale oraşului, care au fost aşezate în forul public şi pot fi admirate şi astăzi.

Pe vremuri, Lugojul a fost o aşezare fortificată cu un rol militar destul de important, fiind întărită de Ioan Huniade cu şanţuri, metereze şi palisade pe vremea când acesta era comite de Timiş. S-a supus turcilor abia în 1658, la mai bine de un secol după ce aceştia cuceriseră Banatul de câmpie. În urma păcii de la Karlowitz din 1699, Banatul a continuat să rămână în stăpânirea turcilor, dar aceştia au fost obligaţi să dărâme mai multe fortificaţii, printre care şi pe cele ale Lugojului. Banatul a devenit posesiune a Casei de Habsburg după pacea de la Passarowitz din 1718, iar şvabii colonizaţi la Lugoj s-au stabilit pe malul stâng al Timişului, unde s-a constituit „Lugojul german”.

Obiective turistice

Cel mai vechi monument lugojean este turnul fostei biserici „Sfântul Nicolae”, a cărui construcţie a început la cumpăna veacurilor XIV – XV, acum 600 de ani. Biserica a fost reparată de mai multe ori, la renovarea din 1726 fiindu-i adăugat şi turnul cu temelia de cărămidă şi cu volute laterale în stil baroc. Pe faţada turnului se află încastrat un basorelief cu chipul Sfântului Nicolae şi o pisanie cu numele lui Ioan Raţ de Mehadia, cel care a reconstruit edificiul, şi anul în care s-au săvârşit lucrările. Din acelaşi an se păstrează hanul Poştei, care adăposteşte acum protopopiatul ortodox.

Din secolul al XVIII-lea s-au păstrat mai multe edificii publice remarcabile, printre care biserica minoriţilor, construită în 1733 în stil baroc, sau biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, un alt impunător edificiu de cult baroc ctitorit de cneazul Gavril Gurean între anii 1759 şi 1766 şi decorat în anii ’90 total neinspirat, cu mozaicuri donate de Iosif Constantin Drăgan, el însuşi erijându-se în postura de ctitor imortalizat în mozaic în naosul bisericii. Catedrala greco-catolică „Coborârea Sfântului Spirit” a fost înălţată între anii 1843 şi 1854, în stil neoclasicist. Ansamblul arhitectural care alcătuieşte vechiul oraş cuprinde, la rândul lui, o serie de clădiri remarcabile, care atrag atenţia vizitatorilor oraşului. Celebrul pod de fier a fost construit de austro-ungari în anul 1902 şi din acelaşi an datează vechiul teatru comunal, aflat pe malul Timişului, lângă liceul „Coriolan Brediceanu”.

4. podul de fier

Lugojul are, de asemenea, numeroase case memoriale în care au trăit personalităţi de vază ale oraşului, precum cele ale lui Ion Popovici Bănăţeanul, Victor Vlad Delamarina, Traian Grozăvescu, Ion Vidu sau casa Bredicenilor.

Sculpturi dedicate personalităţilor oraşului

Oraşul se remarcă şi prin câteva statui de valoare realizate în anii interbelici, căci lugojenii şi-au preţuit personalităţile, contribuind la ridicarea unor monumente de artă plasică în amintirea acestora, într-o perioadă în care amintirea gloriosului război de întregire a neamului era încă vie, iar revizionismul maghiar din anii interbelici a impulsionat patriotismul românesc. Cei care îşi aduseseră contribuţia la lupta naţională şi susţinuseră cauza românilor în diferite moduri se bucurau de multă preţuire şi respect iar concitadinii lor au dorit să arate acest lucru imortalizându-i în lucrări de artă. La Lugoj se află busturile lui Ion Dragalina, Coriolan Brediceanu, Traian Grozăvescu şi Ion Vidu, precum şi un un impunător monument dedicat eroilor români din primul război mondial şi unirii tuturor românilor sub sceptrul regelui Ferdinand, dezvelit în 1935, acestea fiind înscrise pe lista monumentelor istorice.

7. generalul Ion DragalinaÎncă din anul 1934, municipalitatea a demarat un program de înfrumuseţare a oraşului prin ridicarea unor monumente în amintirea celor care au făcut oraşul faimos. Lucrările, cu excepţia celei care îl reprezintă pe generalul Ion Dragalina, poartă semnătura sculptorului Radu Moga, astăzi prea puţin cunoscut şi ajuns într-o nemeritată uitare, dar care devenise foarte apreciat în anii interbelici pentru remarcabilele sale sculpturi din Ţara Zarandului, Deva, Lugoj, Arad, Caransebeş sau Sibiu. Bustul lui Ion Vidu a fost ridicat prin contribuţia financiară a profesorilor de la liceul „Coriolan Brediceanu” şi a Asociaţiei profesorilor din Lugoj, Traian Grozăvescu a fost imortalizat în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” cu fonduri adunate de primarul Lugojului, Alexandru Bireescu, şi aşezat în faţa teatrului municipal care-i poartă numele, iar bustul dedicat lui Coriolan Brediceanu, care este aşezat în faţa liceului cu acelaşi nume, a fost finanţat tot printr-o colectă de fonduri.

Monumentul Eroilor de la 1916-1918, finanţat de asemenea din fonduri publice şi private, este o lucrare monumentală aşezată pe un piedestal masiv, înălţat din blocuri de granit sub forma unui trunchi de piramidă pe care au fost montate mai multe basoreliefuri, în parte distruse de regimul comunist, iar deasupra acestuia se află o statuie de bronz de aproximativ trei metri, care înfăţişează un ostaş în poziţie de atac. Recent, basoreliefurile distruse, care prezentau momentul în care fruntaşii ardeleni şi bănăţeni îi înmânau Regelui Ferdinand actul unirii, o bisericuţă de lemn având-o în prim plan pe regina Maria îmbrăcată în costum naţional, discutând cu un grup de bănăţeni şi un text cu cuvintele politicianului liberal Gheorghe Tătărescu, „Români, toţi într’o ţară, ori toţi într’un mormânt”, au fost reconstituite şi reamplasate pe soclu. Statuile au fost dezvelite într-un cadru festiv, la care au fost prezente personalităţi din întreaga ţară şi oficialităţi ale vremii, iar autorul lucrărilor, Radu Moga, era considerat drept un tânăr artist cu „daltă măiastră”, un mare portretist de orientare clasicistă, foarte talentat şi apreciat în Banat şi Ardeal, care a creat adevărate opere de artă desăvârşită. O altă statuie realizată de Radu Moga la Lugoj, care îl înfăţişa pe omul politic liberal I.G. Duca, a fost dusă la topit de comunişti iar în locul ei a fost ridicat monumentul ostaşilor sovietici.

Multe din lucrările realizate de Radu Moga – portrete, caricaturi, busturi sau lucrări modelate în atelierul de desen al liceului „Avram Iancu” din Brad, unde a fost dascăl, s-au pierdut ori au fost date la topit. Câteva lucrări, printre care două nuduri de o mare frumuseţe, două compoziţii de inspiraţie pastorală şi un cap de copil care îl înfăţişează pe Regele Mihai se află în posesia familiei, care ar prefera ca aceste sculpturi, creație a unui sculptor consacrat, să-şi găsească locul într-un muzeu, unde ar putea fi admirate şi de alţi iubitori de artă. La Lugoj se află multe alte statui, printre care cea a paşoptistului Eftimie Murgu, realizată în 1971 de sculptorul Victor Gaga, sau cele ale lui Filaret Barbu, Mihai Eminescu, Pogany Karoly sau Cornel Petrasievici, precum şi un monument închinat celor 76 de eroi lugojeni din cel de-al doilea război mondial.


Posted in Inm by

Așa se întâmplă când impostorii ne fac legi

 

Astăzi am aflat că ”aleșii neamului”, după nesfârșitele lor concedii, weekenduri prelungite și deplasări ”de documentare” prin cele mai exotice țări, s-au aplecat, în sfârșit, asupra nevoilor noastre și și-au pus la treabă neândoielnica lor inteligențâ creatoare pentru a ne dărui o minune de lege, care să revigoreze munca și profiturile agricultorilor, să îi fericească pe consumatori și să îi umple de bani pe comercianți. O lege simplă și eficientă ! Oare cum de nu s-a mai gândit încă nimenea la așa ceva ?.

Esențialmente, Legea impune marilor magazine, super- și hypermagazinelor alimentare din România, sub amenințarea unor sancțiuni severe, ca produsele românești să însumeze cel puțin 51% din totalul produselor alimentare comercializate. Asta va da un puternic impuls fermierilor, care se vor pune serios pe treabă, având siguranța valorificării integrale a producției lor. Ba chiar s-a pus imediat întrebarea ( de către unii jurnaliști, la fel de competenți ca și legislatorii) că oare ce se va întâmpla dacă, în noua situație, producătorii autohtoni nu vor putea ei să satisfacă permanent nevoile pieței, astfel încât să acopere necesarul de cel puțin 51% produse românești, din totalul mărfurilor expuse de magazine.

Au mai rămas doar câteva amănunte de precizat (nu se știe de către cine), cum ar fi:

– Vorbim de 51% din volumul, din greutatea sau din valoarea mărfurilor?

 -Vorbim de marfa de pe rafturi, sau din depozite?

-Vorbim de 51% din produsele constatate la un moment dat de către echipa de control, în ziua controlului, sau pe durata unei săptămîni, sau a unei luni, sau poate a unui an? Luăm în considerare totalul mărfurilor existente, cele achiziționate sau ce cele vândute?

-Va trebui să formăm noi specialiști, capabili să verifice dacă a fost realizat dezideratul stabilit, pe care să îi înarmăm cu rulete, cântare și calculatoare?

Dar, sunt sigur că toate aceste enigme, plus multe altele, vor fi dezlegate de la caz la caz, cu concursul bunăvoinței controlorilor și, la nevoie al avocaților, al procurorilor și al judecătorilor, că doar toată lumea trebuie să trăiască, nu-i așa?. Unii politicieni ar putea eventual juca rolul de mediatori, cu avantaje pentru toate părțile. Mai grav este însă că Legea a fost emanată sub formă avortată, respectiv incomletă.

Vreau să spun că nu este suficient ca Legea să stipuleze numai obligațiile comercianților pentru a se atinge scopul dorit. Este absolut necesar să se stipuleze -tot sub amenințarea unor pedepse severe- și obligația cumpărătorilor de a cumpăra produse românești în proporție de cel puțin 51%, așa cum au stabilit autoritățile ! Ori, tocmai acest lucru mi se pare mie ceva mai greu de realizat și de controlat. De exemplu, ce se face comerciantul dacă în magazin expune chiar 75% produse românești și numai 25% produse străine, dar cumpărătorii fac coadă tot la produsele străine, care sunt mai ieftine, mai atractiv prezentate și mai de calitate? Să nu reaprovizioneze rafturile cu produse străine până când nu se vând cele autohtone ?! Sau să le completeze pe măsură ce se vând, în timp ce mărfurile greu vandabile (exagerînd puțin) vor rămîne pe rafturi păstrînd proporția de 75% ?

Încerc zadarnic să îmi imaginez câtă ceață s-a așternut în mintea autorilor unei asemenea lege și ce au înțeles ei din ceea ce se numește economia de piață. Dar amintiți-vă câte alte asemenea opere au mai creat aleșii noștri, aflați  în stare de mahmureală! Și să mai spună cineva că nu își merită cu prisosință toate salariile, indemnizațiile și pensiile speciale pe care și le acordă singuri, cu atâta generozitate!


Posted in Inm by

ACTINOBACILOZA

                                                                                                           Prof.dr.Radu Moga Mânzat 

            Sub denumirea  de Actinobaciloză  se descrie de obicei boala produsă de Actinobacillus lignieresii la mai multe specii de animale domestice (bovine, ovine, solipede, câini) sau sălbatice ( căpriori, cerbi, mistreţi, iepuri), precum şi boala produsă la suine de A. suis (3,4). Iniţial actinobaciloza a fost descrisă în Argentina, de Lignieres şi Spitz la bovine, care în 1902 au diferenţiat-o de actinomicoză, sub numele de wooden  tongue.
          Astăzi, conform manualului Bergey, în genul Actinobacillus, în afară de A. lignieresii şi A. suis, care produc bolile numite actinobaciloze, sunt alăturate şi alte 16 specii de bacterii (1). Acestea însă fie că produc entităţi diferite ca patogenie şi manifestări anatomoclinice, din care cauză poartă şi denumiri diferite, fie că produc  nişte infecţii, în general rare, localizate şi manifestate altfel decât  boala limbii de lemn produsă de  A.lignieresii, fie că sunt prezente ca simpli germeni oportunişti, fără  un rol patologic bine precizat. Dintre acestea, patologia veterinară este interesată de:

– A.pleuropneumoniae, care produce pleuropneumonia infecţioasă a porcului,
– A.equuli, agentul etiologic al piosepticemiei mânjilor,
– A.seminis, care produce epididimită, orhită şi vaginalită la berbeci, ţapi şi tauri,
– A.capsulatus, izolat de la iepuri de câmp, iepuri domestici şi de la hamsteri cu infecţii septicemice,
– A.rosii, asociată cu avorturi la scroafe,
– A.minor, A.porcinus şi A.indolicus, izolaţi ca germeni oportunişti de pe mucoasele căilor respiratorii ale suinelor,
– A.arthritidis  izolat din artritele solipedelor,
– A.succinogenes, izolat din rumenul bovinelor(1).
 La noi în ţară, actinobaciloza a fost semnalată de Paştea şi col. în anul 1956 şi a fost apoi studiată de Ciurea, Răducănescu, Verdeş şi alţii. (more…)


Posted in Inm, Profesional-stiintific and tagged , , by