In fond, ce este democrația?

Am încercat în ultima vreme să aprofundez puțin câteva dintre cele mai importante noțiuni cu care operează politologia, ca de exemplu: democrație, constituție, comunism, socialism, capitalism etc. Sunt noțiuni care fac deci obiectul de studiu al unei științe,și dacă acceptăm că avem de-a face cu o știință, ne așteptăm ca aceasta să se bazeze pe niște teze, sau cel puțin pe niște truisme irefutabile, chiar dacă pe acestea se clădesc apoi concluzii discutabile sau certamente false. Mare mi-a fost însă mirarea când am descoperit cât de relative sunt înțelesurile atribuite acestor noțiuni de către politicieni, jurnaliști și chiar de către așa-zișii oameni de știință din domeniul politologiei. Spre marea mea nemulțumire am constatat că totul este relativ, că fiecare atribuie un sens personal fiecărui termen și, din această cauză, ajunge în final la concluzii inevitabil diferite de ale celorlalți.Cu alte cuvinte nimic nu este cert, nimic nu este indiscutabil, totul este relativ și totul poate fi demontat printr-o argumentație bine aleasă. Atunci la ce și cui servește toată vorbăria aceasta?
– Servește multora: cu ajutorul ei își justifică impostorii pozițiile, pretențiile și acțiunile. Și tare mulți sunt aceia care trăiesc -chiar foarte bine- excusiv de pe urma unor asemenea vorbării justificative pro domo.

Am auzit probabil cu toții de multe ori teza conform căreia democrația, deși este o doctrină imperfectă, rămâne totuși, până la ora actuală, cea mai bună dintre toate, pur și simplu pentru că, până acuma, încă nimenea nu a născocit una mai bună. Devansând puțin concluziile mele, aș zice că atunci când intrăm pe terenul politologiei, cu puțină inteligență, am putea să susținem convingător orice teză, pentru ca a doua zi, răsucindu-ne cu 180 de grade, să venim din direcție opusă și să demolăm, cu alte argumente, și cu la fel de mult succes, tot ceea ce susținuserăm anterior. Ceea ce nu însemnează că nu am putea „dacă interesul general o cere” să găsim argumentele necesare pentru a reveni la prima teză.
Să luăm de exemplu termenul Democrație, care este nelipsit de pe buzele tuturor politicienilor. Etimologic vorbind, termenul ne-a parvenit din antichitatea greacă, probabil de la Pericle, vrând să sugereze coparticiparea poporului -direct sau indirect- la conducerea societății (demos=popor, kratos=putere), deoarece se știa că, chiar și într-o societate sclavagistă, nu era de dorit să fie ignorate dezideratele plebei. Ba chiar s-a vorbit, la un moment dat, despre proclamarea egalitatății dintre plebei și patricieni, în fața legilor. Din același motiv, de-a lungul istoriei, ideea de democrație s-a perpetuat apoi ca un fir roșu, sub diverse forme, în Evul Mediu și mai târziu sub forma democrației burgheze, a democrației populare, sociale, socialiste ș.a. Revoluția Franceză sau Constituția SUA au promovat de asemenea unele din ideile generoase ale democrației, în interesul maselor largi populare, ca: egalitatea în fața legilor, libertatea de exprimare, votul universal, participarea la luarea deciziilor etc. Din păcate însă, conceptul de democrație invocat de toate partidele, guvernele și regimurile politice care au avut nevoie de votul popular, a îmbrăcat tot atâtea forme câte partide, guverne, sau regimuri l-au invocat. Practic, regimurile democratice care s-au folosit de acest concept pe care îl arborează sunt atât de diferite, încât uneori, din punct de vedere politic ocupă poziții diametral opuse, unele dintre ele fiind în realitate regimuri autoritare sau chiar dictaturi. Desigur că politologii ar fi cei chemați să analizeze cum de este posibil așa ceva, dar ei nu o fac, sau, mai exact, nu o fac punând punctul pe i. Recunosc că și eu m-am numărat printre aceia care au fost convinși că ”democrația nu este perfectă, dar că o formă mai bună de organizare și conducere a unei societăți nu există”. Acuma nu mai sunt la fel de sigur de asta, mai ales după ce mi-a fost dat să aflu că există și cetățeni care detestă democrația și al căror slogan preferat este Jos democația ! Mărturisesc că, deoarece așa ceva nu îmi imaginasem, mi s-a trzit curiozitatea. Precizez că nu este vorba de anarhiști, de autoritariști sau de extremiști de diverse orientări, ci pur și simplu de negativiști. Într-adevăr, dacă stăm să cugetăm, oare câtă congruență ați putut constata între democrațiile adoptate în Republica Populară Română, Republica Populară Chineză, Republica Populară Coreană, Republica Democrată Germană sau Jamahiria Arabă Libiană Populară Socialistă ?. Până la urmă, oare la ce se gândesc toți gargaragii al căror tot al treilea cuvânt este Democrația? Ce este esnțialmente comun în înțelegerea lor ? Nu cumva doar ideea că puterea aparține majorității populației, care își impune prin vot interesele în fața oligarhilor, tehnocraților  sau plutocraților? Pentru că, dacă așa este -și tare mă tem că așa este- putem ajunge lesne la concluzia că în realitate democrația nu există, deoarece în practică puterea se exercită doar prin aleșii (exponenții, reprezentanții) majorității, or, odată instalați la putere, aleșii se pare că se metamorfozează brusc în niște oligarhi, preocupați aproape exclusiv de propriile lor interese. Nu îmi vine în minte vreo excepție, care să confirme regula. Și asta nu numai la nivel statal sau al partidelor politice. Am spus ”se pare” pentru că de fapt aleșii nu ”se metamorfozează”, după ce au fost aleși. Ei sunt prin natura lor niște impostori incapabili să se realizeze în domeniul lor profesional (dacă au vreo profesie). Sunt oameni care, deși nu au la activ nici un fel de realizări profesionale, au pretenții exorbitante de la societate, pe care știu că nu și le pot satisface ca rezultat al muncii lor cinstite (care le repugnă), dar tot așa de bine știu, că dacă intră în politică, le vor putea fi de mare folos acele însușiri pe care le posedă din plin, tot de la natura lor, ca: ipocrizia, fariseismul, perfidia, prefăcătoria, înșelătoria,demagogia, cleptomania și alte asemenea trăsături ce le sunt proprii și care le deservesc rapacitatea. Încă odată, ca să nu rămână vreun dubiu, afirm că democrația directă este o himeră, că în realitate exercitarea puterii sfârșește întotdeauna prin a fi la îndemâna doar a reprezentanților majorității votanților, care își vor vedea de propriile interese, indiferent în ce măsură acestea intră în coliziune cu interesele votanților reprezentați. Vorbesc de persoane și trăsături de natură ca, mai devreme sau mai târziu, să conducă o societate ce s-a vrut a fi democratică, nu spre o democrație autentică, meritocratică, ci spre ceea ce se numește o cleptocrație. Blestemul nostru, al oamenilor obișnuiți, este că oamenii capabili, care și-au demonstrat valoarea, nu doresc să se compromită integrându-se în dezbateri politice, alături de toți profitorii despre care am vorbit, pătându-și prin contagiu propria imagine onorabilă, cu greu obținută prin decenii de muncă cinstită, cu competență, valoare și inteligență. Și totuși, oare nu-i nimic de făcut ?
– Eu cred că ar fi, cel puțin la nivel ipotetic.
Dar pentru aceasta cred că ar fi necesară o personalitate providențială, care să aibă capacitatea și prestanța necesare ca să ne propună o cu totul alt fel de doctrină și societate, care să nu se bazeze pe votul majoritar, atât de usor de manipulat, ci pe un alt sistem , care să aibă la bază, de exemplu, o grilă cu vreo sută de condiții foarte bine alese, în măsură să reveleze indubital valoarea candidatului, realizările lui anterioare (nicidecum funcțiile și promisiunile), competența, pregătirea, morala, bunul simț și multe alte trăsături indispensabile poziției din ierarhia politică sau administrativă licitată. Vorbesc doar despre o grilă aplicabilă în selecționarea cadrelor decidente în structurile din domeniul social-politic și administrativ, la toate nivelurile. Ar fi imposibil ? Eu cred că un asemenea sistem ar putea însemna sfârșitul demagogiei ca principal instrument de ascensiune politică. Cu totul alții ar fi candidații și altele ar fi soluțiile care ni s-ar propune. Eventualele disfuncționalități ale sistemului -perfectibil, ca orice alt sistem-, ar putea fi remediate din mers, chiar de către cei selecționați (nu votați!).
Din păcate, probabil că și o asemenea construcție ipotetică, dacă ar fi pusă în practică, s-ar putea dovedi a fi doar o utopie, pentru că ar putea fi zădărnicită tot din cauza trăsăturilor caracterologice specifice naturii umane, mai sus amintite. Succesul implementării unui asemenea concept ar fi îndoielnic, din aceleași motive, chiar și în domenii de activitate în care nu lipsesc posibilitățile de evaluare comensurabile obiective, pentru promovarea în funcții sau la titluri superioare, așa cum sunt învățămîntul superior și cercetarea, unde se utilizează deja un fel de ”grile”, dar bazate pe criterii extrem de subiective și de permisive, astfel că alegerea ”celui care trebuie” nu întâmpină  dificultăți. Este nevoie numai de puțină atenție la numirea celor care numesc comisia de evaluare, și apoi la modul de evaluarea (întotdeauna foarte subiectiv) a candidaților de către comisie, după care, din nefericire, tot la vot se ajunge! Nu își asumă nimenea rezultatul concursului, ci se supune la vot. Că așa-i democratic! Și, ca totul să meargă ”uns” și cât se poate de legal, se recomandă ca votul să fie secret și să nu fie pusă la dispoziția ”perdanților”, în scris, împreună cu o motivație serioasă a votului, sau, dacă se pretinde o motivație, aceasta poate fi oricât de superficială, pentru că, oricum, nu va mai fi analizată serios de către altcineva. Există și alte metode pentu obținerea pe nedrept a tittlurilor sau pozițiilor de Doctor în științe, Doctor honoris causa, Conferențiar sau Profesor universitar, Cercetător I sau II, Decan, Rector etc. Ca să nu mai vorbim de avalanșa de diplome de licențiat în diverse domenii, dar parcă mai cu seamă în domeniul științelor juridice și economice, pentru obținerea cărora se pare că plagiatul sau cumpărarea au devenit metode curente. Și uite așa s-a umplut Țara până la refuz, în ultimii ani, de doctori în științe și de profesori universitari. Exemplele abundă, și le aveți la îndemână. Dacă doriți să le observați, dar spiritul autocritic nu vă ajută, aruncați o privire spre imediata Dvs. vecinătate. Rezultatul final, atunci când intervine votul, cu rare excepții, este selecția inversă și răsturnarea valorilor. Or, nonvalorile selecționate în acest fel, din dispreț pentru valorile autentice, ne așteptăm să promoveze, la rândul lor, alte nonvalori, ș.a.m.d. Oare spre ce mergem?


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by