ACTINOBACILOZA

                                                                                                           Prof.dr.Radu Moga Mânzat 

            Sub denumirea  de Actinobaciloză  se descrie de obicei boala produsă de Actinobacillus lignieresii la mai multe specii de animale domestice (bovine, ovine, solipede, câini) sau sălbatice ( căpriori, cerbi, mistreţi, iepuri), precum şi boala produsă la suine de A. suis (3,4). Iniţial actinobaciloza a fost descrisă în Argentina, de Lignieres şi Spitz la bovine, care în 1902 au diferenţiat-o de actinomicoză, sub numele de wooden  tongue.
          Astăzi, conform manualului Bergey, în genul Actinobacillus, în afară de A. lignieresii şi A. suis, care produc bolile numite actinobaciloze, sunt alăturate şi alte 16 specii de bacterii (1). Acestea însă fie că produc entităţi diferite ca patogenie şi manifestări anatomoclinice, din care cauză poartă şi denumiri diferite, fie că produc  nişte infecţii, în general rare, localizate şi manifestate altfel decât  boala limbii de lemn produsă de  A.lignieresii, fie că sunt prezente ca simpli germeni oportunişti, fără  un rol patologic bine precizat. Dintre acestea, patologia veterinară este interesată de:

– A.pleuropneumoniae, care produce pleuropneumonia infecţioasă a porcului,
– A.equuli, agentul etiologic al piosepticemiei mânjilor,
– A.seminis, care produce epididimită, orhită şi vaginalită la berbeci, ţapi şi tauri,
– A.capsulatus, izolat de la iepuri de câmp, iepuri domestici şi de la hamsteri cu infecţii septicemice,
– A.rosii, asociată cu avorturi la scroafe,
– A.minor, A.porcinus şi A.indolicus, izolaţi ca germeni oportunişti de pe mucoasele căilor respiratorii ale suinelor,
– A.arthritidis  izolat din artritele solipedelor,
– A.succinogenes, izolat din rumenul bovinelor(1).
 La noi în ţară, actinobaciloza a fost semnalată de Paştea şi col. în anul 1956 şi a fost apoi studiată de Ciurea, Răducănescu, Verdeş şi alţii.

Tags Actinobaciloza, Actinobacillus lignieresii, A.suis

 

ACTINOBACILOZA PRODUSĂ DE  A. LIGNIERESII

           Etiopatogenie

            A. lignieresii este o bacterie Gram negativă, nesporulată, necapsulată, imobilă, de formă predominant cocobacilară, cu dimensiuni  de 1-1,4/0,4 micrometri, care se cultivă pe medii uzuale în condiţii de aerobioză. Are caractere morfologice şi culturale foarte asemănătoare cu pasteurelele dar, spre deosebire de acestea, se multiplică şi pe mediul Mac Conkey şi nu produce indol. Este nehemolitică.
            A.lignieresii este o bacterie comensală a mucoasei căilor digestive anterioare, în  special perifaringiene, la rumegătoarele sănătoase, de unde se crede că poate să pătrundă în intimitatea ţesuturilor subiacente dacă apar soluţii de continuitate produse accidental de anumite plante ţepoase, de ariste sau în alt mod (4). Contaminarea mucoaselor se face cu germeni din mediul ambiant, proveniţi din leziunile deschise ale animalelor bolnave. Patogeneza bolii nu este îndeajuns cunoscută, deoarece boala nu a putut fi reprodusă în mod fidel prin infecţii experimentale. Diseminarea septicemică a bacteriei este barată de primele formaţiuni limfoide întâlnite, unde apare şi prima reacţie de tip granulomatos a organismului, sub forma unor piogranuloame cu centrul în limfonoduri,  unde bacteria continuă să se multiplice, difuzând pe cale limfatică spre ţesuturile învecinate, cuprinzând ţesutul conjunctiv subcutanat şi interstiţial al limbii, ca şi  zonele limitrofe, dar nu şi osul, şi  imprimând regiunii interesate un aspect de masă tumorală tumefiată şi indurată.
Granulomul actinobacilar matur se aseamănă cu abcesele clasice, de care se deosebeşte însă printr-o capsulă mai groasă şi caracterul grunjos al masei centrale. Tufele actinobacilare din puroi se deosebesc de cele din actinomicoză prin aspectul tufelor şi prin faptul că dispun şi de elemente epiteloido-gigante (5).

           Epidemiologie

Actinobaciloza produsă de A.lignieresii este diagnosticată cel mai frecvent la bovine, mai puţin frecvent la ovine şi caprine, rareori la solipede, suine, canide, şobolani şi unele specii de păsări. Nu au fost observate diferenţe de  receptivitate între animalele domestice şi cele sălbatice. Omul este receptiv. La suine este mai frecventă actinobaciloza cu  A. suis decât cea cu A.lignieresii.
Actinobaciloza este obişnuit întâlnită la animalele adulte, mai rar la tineret, dar nu şi la sugari, ceea ce se poate explica prin natura diferită a furajelor consumate, modul de furajare,  durata lungă a incubaţiei şi debutul insidios al bolii, nu prin sensibilitatea mai mare a animalelor adulte. Boala este sporadică, rar endemică la animalele adulte, îmbolnăvindu-se atâtea animale câte suferă injurii ale mucoasei buco-faringiene ce se vor constituii în porţi de intrare pentru germenii deja existenţi în mod comensal pe mucoase. În schimb la tineret, dacă există o sursă de infecţie externă masivă, cu germeni virulenţi, boala îmbracă un aspect endemic cu mai mare prevalenţă, staţionar, trenant sau sezonier.

              Simptomatologie

Boala se exprimă clinic după o perioadă de incubaţie de 2-3 săptămâni până la câteva luni . De asemenea debutul simptomatologiei este insidios, iar evoluţia este întotdeauna cronică, cu o durată de câteva luni până la câţiva ani.

             La bovine. Localizările de predilecţie ale leziunilor actinobacilare sunt: limfonodurile submandibulare, subparotidiene şi retrofaringiene, precum şi limba, faringele şi ţesutul conjunctiv regional. Numai rareori procesul se extinde spre pulmoni sau alte organe. Micile granuloame cu timpul cresc, confluează şi formează o masă tumorală, la început dură dar apoi fluctuantă, cu tendinţă de fistulizare spre exterior sau spre cavitatea bucală, eliberându-se un puroi gros, nemirositor, cu grunji fini (3).
În localizările intralinguale, aceasta se tumefiază şi se indurează, de unde denumirea bolii de „limbă de lemn”, ceea ce îngreunează prehensiunea, masticaţia şi deglutiţia, determinând subnutrirea şi slăbirea. Cuprinderea limfonodurilor şi a altor ţesuturi din regiune au în cele din urmă ca efect, de asemenea, tulburări de deglutiţie şi respiraţie (3).

            La ovine. Tabloul clinic se aseamănă cu cel de la bovine, dar se şi deosebeşte: sediul predilect al procesului patologic este reprezentat de aceleaşi ţesuturi moi din regiunea buco-faringiană, dar şi de buze si în general de bot, de pulmoni, de mamelă şi de alte ţesuturi. Durata bolii este mai scurtă, capsula conjunctivă a abceselor este mai subţire iar puroiul mai fluid decât la bovine.

           La alte specii. Localizările pot fi asemenea celor de la rumegătoare, dar la fel de bine pot să apară şi in diverse alte ţesuturi moi.

           Morfopatologie

Aspectul morfopatologic al leziunilor diferă în funcţie de faza în care se găseşte procesul patologic. În prima fază regiunea interesată apare mărită în volum, cu aspect tumoral şi indurată. Pe secţiune apar evidenţi grunjii cu aspect caracteristic, de floare cu petale aproape regulate, observabile la microscop între lamă şi lamelă. Cu timpul, prin creşterea în volum, centrul formaţiunilor tumorale dobândeşte un aspect purulent compact, iar periferia se constituie într-o capsulă conjunctivă, mai groasă la bovine şi mai subţire la alte specii. Puroiul este cremos sau uşor grunjos, nemirositor, de culoare galbenă sau galben-verzuie dacă infecţiei primare i se adaugă şi Pseudomonas. Spre deosebire de puroiul produs de germenii piogeni obişnuiţi, acesta conţine numeroase celule gigante sinciţializate şi histiocite dar mai puţine granulocite şi limfocite. În cazul leziunilor foarte vechi, pseudotumora actinobacilară, de fapt abcesul actinobacilar, poate avea dimensiuni impresionante, cu diametrul de 10-15 cm., fiind înconjurat de numeroase alte granuloame sau abcese mai mici, de diverse dimensiuni, aflate în evoluţie.
Paul (1996) descrie următoarele localizări ale procesului patologic actinobacilar: actinobaciloza cavităţii bucale, actinobaciloza cutanată, limfonodita actinobacilară, actinobaciloza organelor interne, actinobaciloza pulmonară şi actinobaciloza mamară. Aspectul histopatologic al actinobaciloamelor rămâne însă constant, indiferent de localizare

           Diagnosticul

Diagnosticul nu comportă dificultăţi, pe baza simptomatologiei, care este suficient de sugestivă în cazurile cu evoluţie tipică. În cazul animalelor de vânat diagnosticul poate fi stabilit cu mare probabilitate chiar de la distanţă, cu ajutorul binoclului, dacă se observă tumefacţii în zona capului, care fistulizează, cu eliberarea de puroi. Trebuie avute în vedere, pentru diagnosticul diferenţial, actinomicoza, tuberculoza, leucoza şi nocardioza la bovine, şi limfangita cazeoasă, pseudotuberculoza, boala Morel şi nocardioza la rumegătoarele mici. Examenul microscopic direct al preparatelor native din puroi sau colorate Gram poate fi edificator. De asemenea, secţiunile histologice din granuloamele sau piogranuloamele colorate HEA pot fi utile. Izolarea  germenului pe medii de cultură şi identificarea lui biochimică conferă mai multă siguranță diagnosticului, dar aceasta nu reuşeşte în toate cazurile, mai ales când în leziunile mai avansate s-au asociat şi alte bacterii.

             Profilaxie şi combatere

Pentru prevenirea apariţiei sau a difuzării bolii într-un efectiv este importantă evitarea includerii în alimentaţie a furajelor care conţin plante ţepoase (scaieţi, ţepi, spini, ariste) sau a păşunilor care incumbă riscul de rănire a  mucoasei digestive, precum şi izolarea animalelor cu leziuni deschise, în vederea tratamentului, pentru a nu contamina mediul ambiant. Animalele de vânat, dacă la observări succesive se constată o progresare a leziunilor, se extrag din efectiv în perioada de selecţie, se sacrifică, iar carnea se dă în consum după confiscarea regiunii afectate (4).
Tratamentul animalelor bolnave se face local şi general. Local se intervine chirurgical, prin deschiderea tumorilor devenite fluctuante, evacuarea conţinutului purulent, excizia ţesuturilor necrozate limitrofe fistulelor şi asepsia focală şi perifocală. Din păcate, tumora principală este de regulă mărginită de mai multe alte focare, mai mici, situate mai profund, a căror dezvoltare nu poate fi oprită decât prin injectarea locală şi generală de iodurate şi antibiotice (eritromicina, tetraciclină, tilmicosină), care să le sterilizeze. Cel mai vechi, dar încă cel mai eficient tratament, constă în administrarea de preparate iodurate, de tipul iodurii de potasiu sau de sodiu, a  Iodiseptului sau chiar de Lügol. Acestea, pe lângă efectul lor antiseptic, au şi efect rezolutiv şi de stopare a fibrozării ţesuturilor afectate (6). Iodura de potasiu se administrează oral, de preferinţă în apa de băut,  în doză de 6-10 g/zi, timp de 2-4 săptămâni, cu întrerupere de o săptămână, în cazul apariţiei fenomenului de iodism (2). Rezultatele sunt cu atât mai bune, cu cât s-a instituit mai timpuriu tratamentul.
Au fost experimentate şi unele autovaccinuri, cu rezultate satisfăcătoare,  dar un vaccin omologat nu a fost pus încă pe piaţă (6).

                             ACTINOBACILOZA PRODUSĂ DE  A. SUIS

Actinobaciloza porcilor produsă de A. suis a fost –  şi mai este adesea şi astăzi – confundată cu pleuropneumonia infecţioasă a porcului (PIP), produsă de A. pleuropneumoniae, cu diverse alte infecţii streptococice, stafilococice sau de altă natură.
Atât PIP cât şi actinobaciloza cu A.suis au  fost semnalate în SUA şi apoi în Europa, tot mai frecvent după 1980, dar amploarea cu care s-a afirmat într-un timp foarte scurt PIP şi pierderile imense pe care aceasta le-a produs au mascat probabil prezenţa şi extinderea actinobacilozei cu A. suis.

          Etiopatogenie

          A.suis este încă insuficient studiat şi caracterizat. Este o bacterie aerobă – facultativ anaerobă, de formă cocobacilară, imobilă, Gram negativă. A fost identificat până în prezent un singur tip antigenic, care însă nu se diferenţiază prin teste serologice de A. pleuropneumoniae. La fel ca acesta din urmă, A.suis produce hemolizine şi alte toxine, care se pare că sunt principalii săi factori de patogenitate, dar spre deosebire de acesta, nu este dependent de factorul V.
Este o bacterie sensibilă la acţiunea agenţilor fizici şi chimici: este distrusă în 10 minute la temperatura de 60ºC dar nu rezistă nici la temperatura frigiderului, culturile fiind conservate cel mai bine la temperatura laboratorului (3,4). Este sensibilă la acţiunea dezinfectantelor obişnuite, a mai multor antibiotice şi a ioduratelor.
            A.suis este un comensal al mucoasei buco-faringiene de unde, în anumite circumstanţe, poate să disemineze pe cale hematogenă în tot organismul.

           Epidemiologie

           A.suis a fost izolat de pe mucoasa faringiană şi din amigdale de la porci sănătoşi de diverse vârste. Se crede că, colonizarea acestora survine adesea încă din primele zile de viaţă. Nu este clar care factori acţionează hotărâtor în transformarea stării de portaj în infecţie. Introducerea bolii într-un efectiv indemn se face prin achiziţionarea de porci purtători asimptomatici de A. suis. Sunt receptivi porcii de toate vârstele, dar purceii sub vârsta de două luni  fac boala cea mai gravă, septicemică, de cele mai multe ori mortală. La grăsuni boala este tot septicemică, dar incidenţa scade spre vârsta adultă (2).

           Simptomatologie

Printre primele semne care atrag atenţia în cazul apariţiei bolii într-un efectiv este creşterea mortalităţii printre purceii sugari şi înţărcaţi. Purceii afectaţi sunt febrili, adinamici, polipneici şi prezintă la nivelul articulaţiilor membrelor , a urechilor, cozii şi a râtului congestii, cianoză sau chiar necroze tegumentare. Uneori se manifestă şi prin tulburări digestive sau ale SNC. Moartea survine rapid, în până la 50% din cazuri. La grăsuni şi la porcii adulţi pot să apară manifestări asemănătoare, dar şi manifestări generale şi cutanate, oarecum asemănătoare cu cele din rujet, iar la scroafele gestante –avorturi (2,7).

           Morfopatologie

          Indiferent de vârstă, cadavrele prezintă peteşii sau echimoze în organele interne. La porcii mai mari se poate găsi pneumonie fibrinonecrotică, ascită şi alte leziuni exsudative, la nivelul seroaselor şi articulaţiilor.
Histologic, intravascular se pot găsi microcolonii de A. suis în zonele infarctizate din organele interne, uneori înconjurate de elemente eozinofilice. Aspectul general, macroscopic şi microscopic este acela de septicemie bacteriană emboliformă (7).

            Diagnostic 

          Caracterele epidemiologice, simptomele şi leziunile sunt suficient de caracteristice pentru a permite suspicionarea diagnosticului, dar confirmarea lui se poate face numai prin izolarea şi identificarea germenului. Testele serologice de diagnostic nu permit diferenţierea infecţiei cu A suis de cea cu A.lignieresii.

          Profilaxie şi combatere

Prevenirea introducerii bolii într-un efectiv este problematică, deoarece lipseşte posibilitatea controlului serologic al noilor achiziţionaţi. Dacă boala a apărut, este posibilă profilaxia specifică, dar numai cu un autovaccin inactivat, deoarece un vaccin standardizat, preparat cu o altă tulpină, ar putea să nu acopere imunologic infecţia cu tulpina din focar, din cauza diversităţii antigenice a tulpinilor în cadrul speciei A. suis. Tot datorită acestui motiv, cel puţin teoretic, un vaccin contra PIP este de aşteptat să producă o oarecare protecţie şi contra infecţiei cu A.suis.
Tratamentul este posibil cu antibiotice cu spectru larg, cu amoxicilină sau oxitetraciclină, dar mai bine cu un antibiotic ales pe bază de antibiogramă, administrat injectabil sau în apa de băut.

 

         Bibliografie

1) Bergey’s Manual of Systematic Bacteriology (2012) Actinobacteria. Genus Actinobacillus spp. Vol. V (Accesat 10.08.2012)
2) Coetzer, J.A.W., Tustin, R.C. (2004) Infectious Diseases of Livestock. Oxford University Press. Vol.3. 1646- 1671
3) Moga Manzat, R., Herman,V., Rămneanţu, M. (2000) Boli infecţioase ale animalelor. Curs FMV Timişoara.  184 -188
4) Nesterov, V. (1984) Bolile vânatului. Ed.Ceres. Bucuresti.  105 -106
5) Paul, I. (1996) Etiomorfopatologie veterinară. Ed. All. Bucureşti.
6) Răducănescu, H. (2001)Actinobaciloza taurinelor şi ovinelor. În Boli infecţioase ale animalelor – bacterioze. Sub coord. R Moga Mânzat. Ed. Brumar Timişoara. 157- 180
7)XXX (2012) Swine Disease Manual. College of Veterinary Medicine. Iowa State University. Actinobacillus suis.  (Accesat în 8. 08.2012)

 

 


Posted in Inm, Profesional-stiintific and tagged , , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox