ACTINOMICOZA

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      Prof. dr. Radu Moga Mânzat

Se numeşte actinomicoză o afecţiune cronică de natură infecţioasă, dar necontagioasă, produsă de germeni din genul Actinomyces, întâlnită la mai multe specii de animale domestice şi sălbatice, dar mai frecvent la ierbivorele biongulate şi unele carnivore, având evoluţie sporadică, caracterizată clinic prin osteomielită, cu formarea unor focare inflamatorii piogranulomatoase, înconjurate de o puternică proliferare conjunctivă perifocală, localizate obişnuită în mandibulă şi regiunile limitrofe.

Tags Actinomyces, Actinomicoza 

Etiopatogenie

În genul Actinomyces la ora actuală sunt incluse 41 de specii de bacterii care au caractere asemănătoare şi produc afecţiuni asemănătoare, la om şi mamifere domestice şi sălbatice (DSMZ). Uneori produc boli specifice, ca germeni de infecţie primară, numite actinomicoze, alteori se supraadaugă peste alte infecţii primare, pe care le complică sau, din contră, infecţia primară actinomicotică  se complică prin participarea secundară a altor bacterii. Unele dintre aceste specii de actinomicete au fost izolate din afecţiuni asemănătoare anatomo-clinic, dar numai de la anumite specii de animale, altele numai de la om, sau de la om şi animale, dar unele nu au putut fi implicate în nici o afecţiune, fiind izolate doar de la animale sănătoase. Toate au ca habitat mucoasa oronasofaringiană a unor mamifere domestice sau sălbatice, terestre sau acvatice, majoritatea putând să producă, în anumite circumstanţe, piogranuloame caracteristice, localizate în os, ţesutul conjunctiv subcutanat, în piele şi organele interne.

Pentru medicina veterinară sunt mai importante(3):

Actinomyces bovis – agentul etiologic al actinomicozei întâlnită în mod obişnuit la bovine, dar rareori izolat şi de la alte specii. Pe de altă parte, de la bovine pot fi izolate şi alte actinomicete, ca A. denticolens, A. howellii, A. slackii.

A. hordeovulneris, A. canis şi A. catuli, izolate din infecţii sau din placa dentară a unor canide sănătoase. Din placa dentară de la canide au mai fost izolate şi A. viscosus,  A. bowdenii, A. bovis, A. denticolens  şi A. israelii, ultimele două fiind însă mai frecvent izolate de la om.

-A. hyovaginalis a fost iolat din infecţii vaginale purulente la scroafe.

Din placa dentară a felinelor au fost izolate  A. denticolens, A. hordeovulneris,  A. bowdenii, A. viscosus.

Multe alte specii de Actinomyces au fost izolate de la o diversitate de specii de mamifere sălbatice sau domestice, inclusiv unele cu habitat marin, de cele mai multe ori din infecţii perimandibulare sau numai ca simpli comensali ai mucoasei orofaringiene.

Un mare număr de specii au fost izolate de la oameni, din situaţii patologice similare (A. hominis, A. dentalis, A. denticolens, A. odontolyticus, A. israelii ş.a.), unele dintre acestea fiind izolate însă şi de la animale. 

La om, actinomicoza a fost descrisă pentru prima dată de Bollinger, în 1877,  dar la animale a fost identificată pentru prima dată ca entitate distinctă abia în 1902, când Lignieres a diferenţiat-o de actinobaciloză şi de alte entităţi morbide, în puroiul cărora se puteau observa nişte formaţiuni caracteristice cu aspect de rozete (gr. Actinos = rozetă ). În ţara noastră, primul – şi până astăzi probabil cel mai amplu –  studiu asupra acestui germen şi a infecţiei pe care o produce, a fost făcut de Helgomar Răducănescu (1962), în cadrul tezei sale de doctorat.

Agenţii etiologici ai actinomicozei sunt bacterii Gram pozitive, de formă cocoidă, bacilară sau filamentoasă, dependent de mediul în care se dezvoltă. În frotiurile din puroiul actinomicotic apar mai ales sub formă de filamente, lungi de 10 -50 micrometrii, uneori ramificate, dar în culturile tinere apar sub formă de bacili drepţi sau uşor încurbaţi. Sunt bacterii nesporulate, necapsulate şi imobile. Pentru cultivare în laborator se folosesc mediile uzuale cu adaos de sânge sau medii speciale (BHI), în condiţii de anaerobioză sau microaerofilie, cu adaos de 10% bioxid de carbon, pe care se dezvoltă în răstimp de câteva zile sub formă de colonii mici, nehemolitice.( 1, 2, 3 ).

Actinomyces bovis este un germen comensal al mucoasei orofaringiene al multor animale, încă din primele săptămâni de viaţă. Odată cu saliva animalelor sănătoase sau cu secreţiile provenite din leziunile deschise ale animalelor bolnave, germenul  poate ajunge în mediul ambiant, contaminând furajele si apa – unde nu rezistă mult timp -, dar odată cu care se poate răspândi, contaminând si mucoasele altor animale. Ajuns aici, de regulă  germenul nu produce boala, deoarece nu dispune de factorii de agresiune necesari pentru a penetra o mucoasă normală. Dacă însă intervin anumiţi  factori, de natură să lezioneze integritatea mucoasei, facilitând astfel ajungerea germenilor în submucoasă, devine posibilă multiplicarea germenului şi iniţierea procesului patologic. Astfel de factori sunt recunoscuţi a fi unele furaje grosiere, dure, ţepoase, cu spini sau ariste, bucăţi de sârmă etc., dar nu mai puţin şi alveolele dentare în momentul schimbării dinţilor sau leziunile parodontale. Imediat ce a traversat mucoasa, începe multiplicarea bacteriei în ţesuturile moi subiacente, cuprinzând apoi şi osul mandibular şi, posibil, maxila. Organismul reacţionează în încercarea sa de autoapărare prin mobilizarea şi organizarea în jurul invadatorilor a unor celule specializate, dând naştere unor mici formaţiuni granulomatoase, asemănătoare cu granuloamele de corp străin, care cu timpul vor creşte în volum, vor conflua şi vor suferii o transformare purulentă, cu formarea unor adevărate abcese. În centrul granulomului primar se află aşa-numita tufă actinomicotică, o formaţiune de consistentă cazeoasă, cu diametrul de 3-4 mm şi aspect de inflorescenţă cu petalele inegale dispuse radiar, în jurul unei aglomerări de bacterii Gram pozitive, cu aspect micelian. Organismul  caută să izoleze tufele actinomicotice, înconjurându-le cu straturi concentrice succesive de granulocite, macrofage, limfocite şi plasmocite ( nu şi celule gigante), ultimul strat fiind de fibrocite. Prin confluarea mai multor granuloame se formează un actinomicom, de asemenea înconjurat de un strat din ce în ce mai gros de fibrocite, a cărui centru, izolat astfel de restul organismului, suferă un proces de necroză şi apoi de transformare purulentă. Puroiul este gros şi cremos, dar în el se pot vedea la microscop cu obiectivul 10, strivite între două lame, tufele actinomicotice. În continuare organismul caută să se debaraseze de puroiul actinomicotic eliminându-l pe calea unor fistule pe care le deschide fie spre exteriorul organismului, fie spre cavitatea bucofaringiană, fie spre cavităţile nazale şi sinusuri. Localizarea predilectă a procesului patologic este ţesutul osos mandibular şi maxilar. Aici, rezultatul procesului patologic este, pe de o parte,  osteoclazia rarefiantă a ţesutului osos, iar pe de altă parte, dar în imediata vecinătate,  un proces de osteoplazie ce contribuie, alături de proliferarea fibrocitară, la deformarea zonei respective în sensul creşteri, cu aspect de tumoră. Ţesutul osos distrus prin procesul de osteoclazie este înlocuit cu ţesut granulomatos. (1).
Deşi posibilă, diseminarea infecţiei spre restul organismului se produce arareori la rumegătoare, şi fără a include limfonodurile. În schimb, la alte specii, procesul patologic cuprinde destul de frecvent organe din cavitatea toracică, abdominală, mamelă şi tegument.
În toate cazurile, în formele avansate de boală, procesului patologic determinat de actinomiceţi li se pot asocia germeni aleatori, în special piogeni (stafilococi, streptococi, arcanobacterii) proveniţi din mediul ambiant sau din propriul tub digestiv, influenţând simţitor cursul evoluţiei următoare a bolii.

Epidemiologie

Cu  o frecvenţă mai mare sau mai mică, actinomicoza a fost semnalată pe toate continentele, inclusiv în ţara noastră dar, datorită caracterului său sporadic,  niciunde nu produce pierderi prea însemnate. Boala este observată în primul rând la ierbivorele biongulate, domestice sau sălbatice, dar cel mai frecvent la bovine, deoarece acestea îndeplinesc în cea mai mare măsură condiţiile favorizante realizării infecţiei, prin natura furajelor consumate. Tot din această cauză, dar probabil şi datorită perioadei de incubaţie lungă şi a evoluţiei insidioase a bolii în prima fază, exteriorizarea manifestărilor se face târziu şi sesizarea bolii are loc de cele mai multe ori numai la vârsta  adultă. Dintre animalele sălbatice, a fost diagnosticată mai frecvent la diverse specii de ierbivore: cerbi, căprioare, elani, lame, antilope, gazele, bizami, capre şi oi de munte, iepuri, cu localizare în regiunea mandibulară, dar uneori şi cu alte localizări, în ţesuturile moi, mai ales la alte specii decât ierbivorele rumegătoare. (1, 7).
Se pare că, în natură, germenii din genul Actinomyces se multiplică numai în ţesuturile inflamate, aceştia fiind apoi sursa primară de infecţie pentru alte animale: puroiul actinomicotic ajuns în mediul exterior contaminează păşunile, furajele, apele şi în general mediul ambiant, de unde germenii pot ajunge în cavitatea bucală a animalelor, inducând riscul producerii bolii, în cazul existenţei soluţiilor de continuitate. Din fericire, germenii nu sunt prea rezistenţi şi mediul se decontaminează spontan în 2-3  săptămâni, dacă nu mai este aprovizionat cu alţi germeni.
Morbiditatea este de regulă foarte scăzută, practic diagnosticându-se doar cazuri sporadice, dar la acestea evoluţia clinică este progresivă, fără vindecări spontane.

Simptomatologie şi leziuni

La ierbivore, de cele mai multe ori primele semne clinice, care scapă adesea neobservate, sunt dificultăţile în prehensiune şi masticaţie. Boala este sesizată când la nivelul mandibulei sau al maxilei se observă o tumefacţie aparent insensibilă, dură, rece, a cărei dimensiune creşte lent dar continuu, ajungând să deformeze capul. La palpaţie se constată că formaţiunea cu aspect tumoral este rigidă, inamovibilă, incluzând deopotrivă osul şi ţesuturile limitrofe. După câteva săptămâni sau luni, se poate simţii o mică zonă mai fluctuantă, care va fi locul de deschidere a unei fistule, prin care se va elimina un puroi gros, galben-cenuşiu în care se pot observa mici granule – tufele actinomicotice. În această fază, din cauza jenei în prehensiune, masticaţie şi deglutiţie, animalul îşi reduce la minimum consumul de furaje şi, ca urmare,  slăbeşte. Extinderea procesului inflamator poate determina şi dificultăţi în respiraţie, iar uneori, din cauza osteoclaziei rarefiante se pot produce fracturi mandibulare, în timpul masticaţiei(3). Morfopatologic se poate constata că s-a produs o osteomielită rarefiantă cronică a osului mandibular, mai rar a maxilei, concomitent cu o proliferare osoasă periostală, un proces necrotico- purulent cu distrugerea trabeculelor, fistulizare şi exprimarea la exterior a puroiului actinomicotic (7).
Pe toată durata bolii, de câteva luni sau chiar mai mult de un an, animalul este afebril şi slăbeşte continuu, La animalele domestice de regulă boala nu îşi urmează tot cursul , pentru că proprietarii le sacrifică înainte de a ajunge caşectice, dar animalele sălbatice în cele din urmă mor prin epuizare.
La rumegătoare extinderea procesului patologic spre alte regiuni corporale (esofag, trahee, testicule) este posibilă dar rară (6). A fost descrisă  localizarea leziunilor chiar şi în creier, la cervide, având ca simptome tulburări ale sistemului nervos central (1)

La canide, actinomicoza cunoaşte o exprimare anatomo-clinică mai variată decât la rumegătoare. Cea mai frecventă pare a fi localizarea cervicofacială cu cuprinderea largă, pe lângă structurile maxilo-mandibulare, şi a ţesuturilor moi din regiunea capului şi gâtului, uneori de consistenţă fermă, dar alteori de consistenţă flască. De asemenea, la canide actinomicoza poate cuprinde toate organele şi ţesuturile din cutia toracică (vertebre, pulmoni, pleură, cord, pericard, mediastin), cu manifestările clinice consecutive. Peretele abdominal şi peritoneul sunt alte localizări ale infecţiei, cu posibilă transformare purulentă a procesului inflamator.(3)

La felide, actinomicoza este mai puţin frecventă decât la canide, dar poate avea aceleaşi localizări ca la canide, cel mai adesea ca urmare a unor traumatisme cauzate de bătăi sau loviri accidentale. Localizarea în ţesuturile moi, inclusiv în limfonoduri este chiar predilectă, cu transformarea purulentă a proceselor şi exprimarea unui exsudat purulent ichoros, mai fluid decât cel de la canide.

Diagnostic

La ierbivore, în cazul localizării obişnuite mandibulo-faciale, într-o fază avansată de evoluţie, cu prezenţa tumefacţiei descrisă anterior şi eventual a fistulizării, dar fără cuprinderea limfonodurilor regionale, examenul clinic conduce cu mare probabilitate spre suspiciunea de actinomicoză. Mai problematic este diagnosticul în primele săptămâni   sau luni de evoluţie, când modificările patologice nu sunt încă evidente la o simplă inspecţie a exteriorului, sau când procesul patologic are alte localizări.
Diagnosticul diferenţial trebuie să aibă însă în vedere actinobaciloza, o afecţiune asemănătoare la prima vedere, dar care afectează doar ţesuturile moi din zona gâtului sau a feţei, tumorile sunt situate numai perimandibular nu şi intraosos – şi de aceea adesea pot fi mobilizate faţă de mandibulă – iar limfonodurile submandibulare, retrofaringiene sau subparotidiene sunt tumefiate. Există posibilitatea confundării actinomicozei, produsă de Actinomyces bovis,  şi cu alte infecţii, produse de alte actinomicete, aşa cum s-a menţionat în preambulul acestui capitol, sau infecţii produse de o serie de germeni piogeni sau necrobacilari cunoscuţi ca fiind implicaţi în infecţiile alveolelor dentare sau parodontale, germeni care, dealtfel, pot fi întâlniţi şi ca germeni de suprainfecţie în fazele avansate de evoluţie a actinomicozei şi actinobacilozei.
Precizarea diagnosticului se poate face fie printr-un examen direct a puroiului actinomicotic nativ, între două lame, cu un obiectiv uscat, eventual suspendat într-o picătură de hidroxid de potasiu 10%, pentru evidenţierea tufelor actinomicotice cu aspectul caracteristic descris, fie prin colorarea Gram-Weigert a frotiurilor din puroi, cu evidenţierea aspectului caracteristic al germenilor, fie prin cultivarea germenilor în plăci cu agar-sânge în condiţii de anaerobiză şi adaos de bioxid de carbon, şi apoi identificarea lor pe baza morfologiei caracteristice şi a afinităţii tinctoriale. Atât în cazul frotiurilor directe cât şi a culturilor, alături de A. bovis mai pot fi prezente şi o serie de alte specii bacteriene, aşa cum s-a menţionat anterior, care pot să acompanieze infecţia primară şi care pot fi deosebite de A. bovis.(3, 7). Pe de altă parte, trebuie menţionat că nu în toate cazurile având aspectul anatomoclinic de actinomicoză au putut fi puşi în evidenţă germeni din genul Actinomyces (7)

La carnivore diagnosticul este mai problematic decât la ierbivore, din cauza unei exprimări anatomo-clinice mai polimorfe, cu localizări frecvente în ţesuturile moi şi a prezenţei mai parcimonioase a tufelor în puroiul actinomicotic, dar cu prezenţa, în schimb, a unei mai abundente flore polibacteriene. Pe medii cu sânge, în atmosferă anaerobă cu adaos de bioxid de carbon, flora bacteriană aerobă este inhibată, dar apare necesitatea identificării speciei de Actinomyces izolată, dintre cele 4-5 posibile, menţionate mai sus.

Profilaxie şi combatere

Dată fiind sporadicitatea bolii, nu se pune problema profilaxiei specifice, iar profilaxia generală a animalelor ierbivore  are în vedere -în măsura posibilităţilor-, doar îndepărtarea plantelor ţepoase de pe păşunile frecventate de aceste animale, şi evitarea furajării lor pe timpul iernii, cu asemenea furaje.
Animalele cu forme incipiente de boală pot fi tratate, dar în formele avansate de boală tratamentul este anevoios, costisitor, cu eficienţă destul de redusă, şi din această cauză de regulă se preferă sacrificarea de necesitate a rumegătoarelor, înainte ca să se deprecieze valoarea lor economică. În lipsa tratamentului nu se produce  vindecare spontană, evoluţia fiind progresivă.
Tratamentul este complex, cu aplicare locală şi generală. Tratamentul local constă din pensulaţii şi infiltraţii cu soluţie Lugol sau tinctură de iod, incizia şi excizarea ţesutului afectat, intervenţii precedate, însoţite şi urmate de tratament local şi general cu iodurate şi antibiotice (penicilină, streptomicină, clyndamicină). Iodura de potasiu se poate administra, în afară de injectarea locală sau intravenoasă (30- 50 ml soluţie 10% / animal şi zi), şi în apa de băut  ( 8-10 g / animal şi zi ) timp de 8-14 zile respectiv până la apariţia fenomenului de iodism, când se face o pauză, după care tratamentul poate fi reluat. Intravenos se poate administra şi iodura de sodiu ( 50-80 ml /animal şi zi, în funcţie de greutate ). De notat că tratamentul este anevoios, costisitor şi cu rezultate nesigure.(3)
La carnivore eficacitatea tratamentului, este limitată şi mai mult de frecventele generalizări ale procesului infecţios, adesea escamotat investigaţiilor la nivelul organelor interne, mai greu nu numai de abordat ci şi de depistat.

Bibliografie

1) Duane, L. Hove. În “Infectious Diseases of Wild Mammals” (1981) Coord:  Davis, W. John., Karstad, H. Lars., Trainer, O. Daniel. The Iowa State University Pres.  418-420

2) Henton, M. M., Collett, M. G.  În “Infectious Diseases of Livestok”.  (2004) Coord. Coetzer, J.A.W., Tustin, R. C.  Oxford University Press.  p 1942 – 1945

3) Moga Mânzat, R. (2001). Infecţii produse de germeni din genurile Actinomyces şi Actinobaculum. În “Boli infecţioase ale animalelor – bacterioze.” Coord. R. Moga Mânzat. Ed. Brumar.  p. 401 – 408

4) Nesterov, V. (1984) Bolile vânatului. Ed.Ceres. Bucuresti. P.105 – 106

5) Paul, I. (1996) Etiomorfopatologie veterinară. Ed. All. Bucureşti

6) Radostits,O.M., Gay,C.C., Blood,D., Hinchcliff, K.W. (2000) Veterinary Medicine. W.B.Saunders Company Ltd. 9 th. Edition.

7)Speck, Stephanie.(2012). Infectious Diseases of Wild Mammals and Birds in Europe. Edited by Dolores Gavier et all. Blackwell Publishing Ltd.2012

XXX  Bacterial Nomenclature Up- To Date (Sept. 2012) Approved List, Compiled by Leibniz Institut  DSMZ, Germany.

 


Posted in Profesional-stiintific and tagged , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox