BOALA LUI AUJESZKY

                                                                                                                                            Prof.dr. Radu Moga Mânzat

Cunoscută şi sub denumirile de Pseudorabies (Pseudorabie) sau Mad itch (pruritul nebun – la bovine), Boala lui Aujeszky (BA) este o boală infecţioasă produsă de un virus  din fam. Herpesviridae, ce afectează majoritatea speciilor de mamifere domestice şi sălbatice. La majoritatea specilor de animale, cu excepţia notabilă a porcinelor, este de regulă sporadică, manifestată clinic acut, prin tulburări nervoase, prurit puternic şi sfârşit letal. La porcine evoluează endemic, cu tulburări respiratorii şi de reproducţie, sau asimptomatic la adulţi, şi cu tulburări predominant nervoase la purcei.

Confundată până în 1902 cu turbarea, după ce a fost identificată ca entitate nosologica distinctă de către Aladar Aujeszky, BA a fost identificată şi pe teritoriul ţării noastre, pentru prima dată în 1914/1915 de către Rigler, Udrisky şi Poenaru,  iniţial la câine, bovine şi porcine, după care  a fost diagnosticată tot mai frecvent şi la multe alte speci.

În secolul trecut a produs importante pierderi, în special în crescătoriile de porcine dar, în ultima vreme a devenit tot mai rar diagnosticată la animalele domestice, incidenţa ei printre animalele sălbatice fiind mai puţin cunoscută.

  Tags    Boala lui Aujeszky, Pseudorabies, Mad itch, Herpesviridae

Etiopatogenie

BA  este produsă de un virus clasificat în ord. Virales, fam.Herpesviridae, subfam. Alphaherpesvirinae, genul Varicellovirus, specia Suid herpesvirus type 1. Denumiri sinonime: Alphaherpesvirus pseudorabies sau Aujeszky’s disease virus,  respectiv virusul bolii lui Aujeszky. Este un virus de formă icosahedrică, cu dimensiuni medii de 150-200 nm, care conţine un genom linear ADN şi o capsidă cu 162 de capsomere.
Se cultivă uşor pe membrana corioalantoidă a embrionilor de găină, dar şi pe culturi celulare primare de diverse origini sau pe linii celulare standard, în special celule renale de porc sau de hamster, pe care produce un efect citopatic caracteristic. Este unic din punct de vedere antigenic dar între diversele tulpini există diferenţe notabile în ceea ce priveşte virulenţa şi tropismul pentru anumite specii şi ţesuturi. În laborator virusului i se poate imprima o afinitate mai mare pentru anumite tipuri de culturi de celule, ceea ce are ca efect implicit modificări ale patogenităţii, cu posibilitatea obţinerii de tulpini vaccinale.
Virusul pătrunde în organism pe la nivelul mucoasei naso-faringiene, unde îşi începe multiplicarea. De aici se propagă pe calea nervilor periferici spre sistemul nervos central, unde produce leziunile implicate în patogeneza pruritului. Ţaga şi col.(5) au demonstrat, pentru prima dată, că la porc multiplicarea şi propagarea virusului este posibilă şi pe calea sistemului limfatic, dar ulterior s-a demonstrat că aeastă cale este posbilă şi la animale sălbatice infectate experimental (4). Şi, cum reţeaua sistemelor nervos şi limfatic sunt prezente în tot organismul, este posibil ca şi diversele vişcere să fie virulente.

La infecţia experimentală cel mai sensibil pare a fi  iepurele, dar şi aproape toate celelalte specii care fac boala în mod natural, cea mai notabilă excepţie făcând-o porcul.

Rezistenţa virusului faţă de diverşi agenţi fizici şi chimici este controversată. După unele surse, în condiţii naturale, în cadavre, pe furaje sau pe sol poate rămâne viabil până la 6 săptămâni iarna şi  3 săptămâni vara (4). După alte surse (7) rezistenţa în mediul ambiant, pe diverse substraturi organice, în funcţie de temperatura mediului ambiant şi de umiditate, este  de numai câteva ore până la cel mult 4 zile. În laborator, rămâne viabil 4 luni la frigider în glicerină 50%, dar mai puţin de 10 zile la termostat. Prin fierbere este distrus aproape instantaneu. Formolul 2% şi hidroxidul de sodiu 0.5% îl distrug rapid. Este distrus în mediul acid, dar şi de eter, cloroform, cristal violet, de radiaţiile ultraviolete sau gamma. Dintre dezinfectante, cele mai active sunt formolul 2%, fenolul 2% şi hidroxidul de sodiu.

De regulă, pătrunderea virusului în organism se face pe cale orală sau nazală. Multiplicare lui începe îmediat, la nivelul formaţiunilor limfoide regionale, de unde se poate propaga apoi pe cale limfohematogenă în tot organismul, generând tulburări în special la nivelul aparatului respirator şi genital, sau se poate propaga centripet spre măduva spinării, bulb şi encefal, unde fie că rămâne în stare latentă un timp variabil, fie că porneşte imediat pe calea inversă, prin intermediul nervilor periferici, generând simptome nervoase, cu predominanţa pruritului. Difuzarea limfatică induce o reducere a rezistenţei faţă de infecţiile bacteriene, în special la nivelul pulmonului, ca urmare a afectării morfo-funcţionale a macrofagelor alveolare din pulmon.

Epidemiologie

După Reperant et. all.(2012), virusul BA poate să infecteze o gamă largă de mamifere, incluzând ongulatele, carnivorele, lagomorfele, şobolanii şi şoarecii. De fapt, se pare că, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt receptive toate -sau aproape toate- speciile de mamifere domestice şi sălbatice, cu excepţia omului şi a unor specii de maimuţe fără coadă (8). Diferenţele constau mai ales în ce priveşte incidenţa, gravitatea şi forma de manifestare a bolii. Dintre animalele domestice de producţie BA se întâlneşte mai frecvent la porcine, taurine, ovine şi caprine, iar dintre animalele de companie se întâlneşte cel mai frecvent la câine şi pisică.
Dintre animalele sălbatice, BA a fost mai frecvent semnalată la mistreţi, urşi, şobolani, şoareci, dihori, nurci, iepuri, căprioare, lupi, vulpi, oposumi, sconcşi şi racooni dar, mai rar, şi  la multe alte specii de mamifere, extinderea reală printre animalele de interes cinegetic nefiind încă îndeajuns cunoscută (4). Dintre animalele sălbatice, o mare importanţă o prezintă BA la mistreţi, care fac atât forme clinice, mortale, cât şi forme asimptomatice (3). În Europa, BA a fost semnalată la mistreţi în aproape toate ţările, inclusiv în România. Interesant este însă că, în câteva ţări în care BA încă nu a fost raportată ca existentă la mistreţi (Austria, Belgia, Ungaria, Germania), a fost diagnosticată la câini folosiţi la vânătoare de mistreţi (3). Destul de frecvente au fost semnalările de BA şi în crescătoriile de nurci sau vulpi hrănite cu carcase sau organe de  suine sau de iepuri infectaţi. La unele specii de primate infecţia a fost reprodusă doar experimental. La om au fost detectaţi anticorpi dar nu a fost izolat niciodată virusul.  Animalele tinere fac forme mai grave de boală, dar starea de întreţinere nu pare să influenţeze receptivitatea.

Sursele primare de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave si de cele trecute prin boală, dar nu în acelaşi fel. Porcii domestici şi cei sălbatici sunt cei mai importanţi din acest punct de vedere, fiind consideraţi rezervorul natural de virus, deoarece aceştia, după vârsta de 1-2 luni, dar mai ales la vârsta adultă, pot să treacă prin boală sau să facă infecţii asimptomatice, rămânând purtători de virus o perioadă  lungă de timp – posibil toată viaţa -, pe care îl elimină prin diverse secreţii şi excreţii (oculo-nazale, genitale, urinare), dar nu şi prin fecale. La porcii adulţi sacrificaţi în mod normal virusul poate fi prezent în amigdale si alte formaţiuni limfoide, generând infecţii mortale la  câinii şi pisicile hrănite cu astfel de ţesuturi. De asemenea, carcasele rumegătoarelor moarte sau sacrificate din cauza BA pot fi surse de infecţie pentru carnivore şi omnivore. La carnivore, ca şi la rumegătoare, boala are o evoluţie  scurtă şi letală, ne rămânând purtătoare şi eliminatoare de virus. Din motivele enunţate mai sus, suinele domestice  sunt considerate principalul rezervor de virus în natură, dar nu trebuie ignorat deloc nici rolul potenţial al porcilor mistreţi sau al altor specii de porci sălbatici. Într-un studiu făcut în intervalul 2002-2003 pe 152 probe de tonsile prelevate de la mistreţi proveniţi din zona centrală a Italiei, Lari şi col. (2006) au găsit că nu mai puţin de 41% dintre aceştia posedau antigen viral BA , iar 51% dintre indivizii testaţi posedau anticorpi specifici în probele de sânge examinate.

În intervalul dintre două endemii virusul se poate conserva în stare latentă în organismul unor suine, domestice sau sălbatice, posibil şi al altor omnivore sau rozătoare, virus care se poate apoi reactiva în anumite condiţii, ca de exemplu atunci când cadavre sau deşeuri rezultate din tranşarea carcaselor animalelor sacrificate normal sau de necesitate ajung în hrana câinilor, pisicilor sau a altor carnivore. Cadavrele animalelor sălbatice moarte din cauza BA devin surse primare  de infecţie pentru alte animale, care le devorează.

De la un porc  la altul virusul se transmite mai uşor prin cohabitare strânsă sau prin aerosoli, la distanţe de până la 2 km., fiind prezent în secreţiile nazale, saliva şi urina eliminate de animalele purtătoare, contaminând terenul, păşunile, furajele, apele de suprafaţă, adăposturile, purinul şi, în general, mediul ambiant, rezistenţa virusului în condiţiile naturale ale mediului ambiant fiind destul de mare, în special pe timpul iernii. Infecţia se realizează de regulă pe cale respiratorie sau digestivă, dar este posibilă şi prin montă, transplacentar sau prin alăptare. Nu aceeaşi este situaţia în cazul rumegătoarelor şi a carnivorelor, la care evoluţia bolii este scurtă şi aproape regulat fatală, fără a rămâne purtători şi eliminatori de virus de lungă durată. La acestea infecţia se realizează de regulă pe cale digestivă, prin consum de materii virulente: furaje contaminate sau ţesuturi infectate.

Urmare a faptului că BA de regulă nu este mortală la porcii adulţi şi grăsuni, la aceştia transmiterea infecţiei este posibilă atât între indivizii aceleeaşi populaţii, cât şi la indivizii altor populaţii, prin intermediul surselor primare sau secundare de infecţie, inclusiv prin transferul unor indivizi infectaţi asimptomatici, generând enzootii cu caracter staţionar sau trenant, în timp ce la celelalte specii, ierbivore sau carnivore, boala este de obicei sporadică, infecţia evoluând rapid spre exprimarea clinică şi apoi spre exitus. Aspectul endemic la acestea apare numai atunci când mai multe animale receptive vin în contact cu o sursă primară sau cu medii contaminate de porci domestici sau sălbatici.

Ca şi în cazul altor viroze, incidenţa bolii în cadrul unei populaţii de porcine se reduce cu timpul, cantonându-se încă o vreme la purcei, în special la cei proveniţi din primipare şi la indivizii achiziţionaţi din efective indemne. Boala se poate stinge de la sine cu timpul, dar numai în efectivele deratizate, cu circuit închis, adică fără aportul altor porcine,  din efective infectate sau  chiar indemne.

Simptomatologie

BA se manifestă clinic într-un fel la purcei, în alt fel la porcii adulţi şi cu totul altfel la celelalte specii, dar în toate cazurile perioada de incubaţie este de 3-6 zile.

La purceii sugari, dacă infecţia s-a produs intrauterin, transplacentar, în ultimele zile de gestaţie, boala se manifestă din prima zi de viaţă prin apatie, imobilitate, inapetenţă, frisoane, convulsii şi moarte după primele ore de viaţă. Dacă infecţia a survenit  postpartum, în primele ore sau zile de viaţă, purceii sunt febrili, apatici, anorexici şi afoni, prezintă tremurături sau chiar convulsii cu spumozităţi bucale, uneori sub formă de accese, sau cu tulburări digestive şi respiratorii dar, sub vârsta de două săptămâni, tot cu sfârşit regulat letal  în câteva ore sau cel mult 1-2 zile (8). Dacă infecţia a survenit mai târziu, la purceii de 1-3 luni, după o perioadă scurtă de alterare a stării generale, boala se mamnifestă prin simptome predominante de encefalomielită, cu agitaţie, scrâşnete, ataxie, dromomanie sau retropulsie, mers în manej, torticolis, lovirea de obstacole, căderi în decubit cu mişcări de pedalare şi convulsii, sub formă de crize epileptiforme, terminate printr-o stare de euizare totatală şi în cele din urmă prin moarte după 2-3 zile, sau prin revenire la normal. În cazulrile când supravieţuiesc, purceii rămân totuşi taraţi, cu unele sechele nervoase persistente. Mortalitatea este invers proporţională cu vârsta (8).

La porcii adulţi şi la tineretul de peste 3-4 luni, BA produce infecţii inaparente clinic sau se manifestă ca o viremie sistemică, cu febră însoţită de alterarea stării generale şi simptome predominant respiratorii, care se remit în majoritatea cazurilor. Sunt posibile si complicaţii pulmonare sau digestive ca rezultat al unor infecţii bacteriene supraadăugate.La scroafele gestante, dependent de faza de gestaţie, pot să apară resorbţii embrionare cu revenirea căldurilor, avorturi, fătări premature sau fătări la termen de purcei morţi, mumifiaţi sau neviabili.

La celelalte specii, cu referire specială la ierbivore şi carnivore, BA are aproape în toate cazurile o evoluţie rapidă şi fatală. În faza de debut apare hipertermia care poate fi  însoţită fie de abatere, fie de o stare de nelinişte sau de agitaţie, iraşcibilitate, anxietate, salivaţie puternică (în special la pisică şi câine), scrâşniri din dinţi sau afonie. În continuare sau concomitent apar şi primele manifestări nervoase locomotorii: mersul devine nesigur, vaccilant, poate să apară tendinţa de dromomanie, propulsie sau retropulsie, cu căderi în decubit cu mişcări de pedalare, dar manifestarea cea mai caracteristică, care domină tabloul simptomatologic, este pruritul puternic ce imprimă bolii un aspect dramatic. Cel mai frecvent localizat la cap şi gât, dar şi în alte regiuni, pruritul  poate fi atât de puternic, încât determină animalul să se lingă, să se muşte sau să se scarpine violent cu ghearele sau cu copitele în zona pruriginoasă până la  automutilare, sfâşiindu-şi ţesuturile. Cu o frecvenţă mai mare sau mai mică, pruritul a fost observat la toate speciile receptive natural, cu excepţia porcului. Conform observaţiilor noastre pruritul mai frecvent lipseşte decât este prezent la pisică iar într-o crescătorie de nurci cu mortalitate mare datorată BA, contrar datelor din literatură, nici un caz nu prezenta prurit. Pruritul nu a fost înregistrat nici la zibelină, bizam, marele liliac brun din America şi  iepurii „cottontail” în cazul infecţiei experimentale (4). Odată instalate simptomele nervoase caracteristice, moartea survine în răstimp de câteva ore până la cel mult 2-3 zile, precedată de o foarte scurtă perioadă de paralizie. Există şi forme atipice, fără manifestări nervoase, cu moarte fulgerătoare sau care trec prin infecţie. BA este cunoscută şi sub numele de Pseudorabie din cauza asemănărilor clinice pe care le prezintă, la alte specii decât porcul, cu turbarea.

Morfopatologie

Leziunile morfopatologice sunt în legătură cu simptomele şi sunt diferite la porcine faţă de alte specii. Leziunile  sunt destul de caraceristice, dar în nici un caz nu sunt patognomonice şi nici prezenţa lor nu este obligatorie în toate cazurile.

La purceii sugari, în special la cei morţi în primele două săptămâni de viaţă, se pot găsi necroze miliare în ficat, rinichi şi splină, peteşii în substanţa nervoasă, în corticala renelă şi pe unele mucoase. Aceleaşi leziuni plus edeme subcutanate şi epanşmente se pot găsi la avortoni. La porcii adulţi, înclusiv la cei trecuţi prin boală şi sacrificaţi din alte cauze sau la termen, se pot găsi focare de necroză sau difteroide, ulceraţii sau chiar mici abcese la nivelul regiunii faringo-laringiene, în special a amigdalelor, precum şi leziuni de pneumonie, ca urmare a complicaţiilor bacteriene.

Mult mai relevante şi mai caracteristice sunt leziunile locale pe care şi le crează celelalte specii, domestice şi sălbatice, prin lins sau scărpinat, din cauza pruritului puternic pe care îl resimnt. Este vorba cel puţin de edeme hemoragice cutanate, ale zonei pruriginoase, dar şi de sfâşieri de ţesuturi, uneori ajungându-se până la denudarea osului.

Histologic se pot descoperi leziuni de encefalită nesupurativă, infiltraţii limfocitare perineuronale şi perivasculare, necroze celulare hepato-renale, degenerări şi necroze neuronale, proliferări gliale. Destul de caracteristice sunt incluziile acidofile sau bazofile intranucleare numite incluziile Hurst.

Diagnostic

Pentru stabilirea unui diagnostic indubitabil de BA este necesară coroborarea datelor clinice cu cele morfopatologice şi epidemiologice, şi prelevarea de probe pentru confirmare prin examen de laborator.

BA trebuie suspicionată întotdeauna dacă:

-apar la scroafe tulburări de reproducţie cu avorturi embrionare sau fetale, fătări de purcei morţi sau neviabili;

-apar tulburări nervoase la purceii sugari şi la cei înţărcaţi, eventual concomitent cu manifestări respiratorii la grăsuni şi porcii adulţi;

– apare hiperestezie cutanată paroxistică, cu evoluţie acută şi automutilări la celelalte specii, însoţite adesea de hipersalivaţie, hiperexcitabilitate şi alte tulburări nervoase, având sfârşit letal în câteva ore sau cel mult 1-2 zile.

Pentru confirmarea diagnosticului nu se mai acceptă bioproba pe iepure sau alte animale. Se recomandă în schimb cultivarea virusului pe culturi celulare şi identificarea lui pe baza efectului citopatic, prin SN cu ser specific, prin imunofluoreşcenţă sau ELISA. Virusul poate fi identificat şi direct în unele ţesuturi, prin imunofluoreşcenţă, PCR sau RT-PCR. La porcine, care adesea se remit după infecţie, anticorpii pot fi decelaţi în sânge prin ELISA, SN sau, mai simplu, prin latexaglutinare. Dealtfel diagnosticul de laborator este mai sensibil şi mai rapid decât infecţia experimentală. Probele recoltate pentru examenul de laborator includ : substanţă nervoasă medulo-cerebrală, ţesuturi modificate din zona pruriginoasă, limfonoduri regionale, amigdale.

Diagnosticul diferenţial, la purcei, trebuie să aibă în vedere: pesta porcină, boala de Teschen, hipocalcemia, hipoglicemia, diverse intoxicaţii, listerioza, boala edemelor şi altele. La porcii graşi şi grăsuni BA ar putea fi confundată cu influenţa, pasteureloza, pneumonia enzootică, sindromul SMEDI şi altele infecţii abortigene. La celelalte specii diagnosticul diferenţial va avea în vedere rabia (de unde şi denumirea bolii de pseudorabie), scabia, demodecia, cenuroza, jigodia şi alte boli cu simptomatologie nervoasă şi pruriginoasă. Pledează pentru BA în special violenţa pruritului, salivaţia spumoasă şi evoluţia scurtă a bolii cu sfârşit letal. În toate cazurile confirmarea diagnosticului se face în laborator, prin izolarea şi identificarea virusului in vitro (6).

 

 

Tratament

Nu există medicamente sau produse biologice active împotriva virusului BA. Există numai produse biologice care previn instalarea infecţiei, respectiv vaccinuri. Seruri hiperimune au fost concepute dar au fost apoi abandonate, deoarece nu elimină starea de purtător şi eliminator de virus. În cazul porcilor adulţi şi a grăsunilor se folosesc, în anumite împrejurări, mai ales când nu se cunoaşte etiologia bolii, diverse antibiotice cu spectru larg, care combat doar flora bacteriană asociată, virusul fiind insensibil. Dacă virusul BA a fost cert identificat într-un efectiv de porcine, este preferabilă lichidarea efectivului, pentru a nu menţine focarul prin intermediul purtătorilor de virus. La celelalte specii boala este incurabilă.

Profilaxie şi combatere

Pentru profilaxia bolii la porcine, se impune evitarea achiziţionării de porci sau produse contaminate provenite din efective infectate sau cu situaţie necunoscută şi respectarea carantinei profilactice. La toate speciile se înterzice administrarea în hrană a deşeurilor de la sacrificarea porcilor şi a resturilor culinare nesterilizate termic.  Trebuie evitat contactul carnasierelor cu porcii, chiar sănătoşi clinic, cu mediul lor ambiant şî în special cu purinul provenit de la aceştia. Pentru ierbivore principala sursă de in fecţie o reprezintă mediul exterior contaminat de porcine, în special prin urină. Deratizările periodice sunt obligatorii.

Odată diagnosticată, BA este o boală declarabilă şi carantinabilă. În focarele declarate, la porcine, se fac dezinfecţii şi deratizări. În funcţie de extinderea bolii, de profilul efectivului şi de alte considerente, se poate decide combaterea focarului fie prin sacrificarea animalelor bolnave, uciderea purceilor sugari bolnavi şi vaccinarea restului efectivului sănătos (1), fie la lichidarea întregului efectiv în condiţiile prevăzute de legislaţie şi repopularea cu un efectiv indemn. În general, în focarele de BA la porcine ar fi mai raţional să fie lichidat efectivul infectat în totalitate şi să fie repopulată ferma numai după dezinfecţie şi repaus biologic, cu un efectiv sigur indemn. La celelalte specii, la care nu sunt purtători şi eliminatori de virus, este suficient dacă se identifică şi se elimină sursa primară de infecţie.

Pentru profilaxia specifică a bolii au fost perfectate şi sunt prezente pe piaţă  numeroase vaccinuri eficace, realizate atât în străinătate căt şi în România, vaccinuri vii preparate din tulpini atenuate prin diverse procedee, sau vaccinuri inactivate, utilizabile în cadrul unor complexe de măsuri de combatere a bolii în focare declarate de boală. Vaccinurile vii pot fi administrate numai la porcine, la celelalte specii putând să producă infecţii letale. La celelalte specii decât porcul, boala fiind foarte puţin contagioasă, în rare circumstanţe este recomandabilă administrara de vaccinuri – doar inactivate -, dar în toate cazurile la acestea din urmă este preferabilă prevenirea bolii prin identificarea şi neutralizarea sursei primare de infecţie, care de regulă este exterioară efectivului afectat.

 

Bibliografie

1) Baraitareanu, S., Campeanu, M.V., Bezman, Mihaela., Marinache, S.D. (2009), Lucr. Şt. Med. Vet. Timişoara, Vol. XLII (1) 237-240

2) Lari, Andrea., Lorenzi, D., Nigrelli, D., Brochi, Emiliana., Faccini, Silvia., Poli, A.   (2006)   Pseudorabies virus in european wild boar from Central Italy. Journal of wildlife diseases. Vol. 42  Nr.2   319- 324

          3) Reperant, L.A., Osterhaus, A.D.M.E., Kuiken, Thijs. (2012)   In “Infectious Diseases of Wild Mammals and Birds in Europe. First edition. Edited by Dolores Gavier-Widen et all. Blackwell Publshing Ltd. 4-8

4) Trainer, D. O. (1981) Infectious Diseases of Wild Mammals. Davis, J.W. et all. (Edited by). The Iowa State University Press. 102-107

5) Ţaga, M., Berbinschi, C., Cârsteţ, I., Coman, I. (1957) Distribution of Aujeszky’s disease virus in pigs experimentally infected by various routs. Ann. Inst. Pathol. Ig. Anim. Nr.7   221 – 228

6) Vasiu C. (2005) Boala lui Aujeszky. În Bolile virotice şi prionice ale animalelor. R. Moga Manzat. (Coord.)   Ed. Brumar, Timişoara, 83-89

7) * * *  (1998)  Pseudorabies. In The Merk Veterinary Manual. Eighth Edition. 964 – 966

8)* * * (2012), Aujeszky’s Disease. OIE. Terrestrial Manual. http://www.OIE int. (Accesed: 16.07.2012)

 

 

 

 

 


Posted in My complete profile, Profesional-stiintific and tagged , , , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox