Din nou despre studiile doctorale și plagiat

  Iată un subiect la care toată lumea se pricepe, ca la fotbal și agricultură. Evident că cei mai vocali sunt cei ce nu pot fi bănuiți că ar fi ”comis„ ei însiși redactarea vreunei teze de doctorat. Este clar că deocamdată nici măcar nu au citit vreuna, dar ei știu totul despre ceea ce este, despre ceea ce ar rebui să fie, despre ce nu este și nu ar trebui să fie o teză de doctorat. Ei știu sigur dacă o teză este originală sau nu, dacă a fost plagiată sau ba și câte rânduri dintr-o teză trebuie să fie identice sau similare cu cele dintr-o altă teză pentru a se stabili că avem de-a face cu un furt. Bunăoară, dacă cineva și-a propus să facă un studiu despre -să zicem- eficiența Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (observați că numai cu denumirea am și ocupat un rând) și face greșeala să enunțe această denumire de mai multe ori pe parcursul studiului, poate fi acuzat de plagiat (furt) dintr-o altă lucrare, dacă un soft antiplagiat constată existența aceleeași denumiri (cea scrisă cu italice) de mai multe ori și într-o altă lucrare, cu preocupări similare. După care mai trebuie doar numărate rândurile ”identice” și calculat pe această bază procentul de lucrare plagiată ! Simplu, nu? În realitate rezultatul unui test cu oricare soft antiplagiat nu are valoare mai mare decât are -de exemplu- testul cu detectorul de minciuni în instanță. Excepție fac cazurile -rare- când sunt preluate ”ad litteram” zeci sau sute de pagini sau de paragrafe dintr-o altă lucrare, fără citare (în nici un caz nu discutăm despre rânduri). Dar și atunci trebuie avut în vedere locul unde au fost plasate paginile respective, pentru că dacă au fost incluse în prima parte a lucrării, sub un titlul generic ca de exemplu cel de Cercetări sau date bibliografice este vădită lipsa de intenție de plagiat, iar dacă sunt incluse printre observațiile care fac obiectul celei de a doua părți, sub titlul de Cercetări proprii sau originale este cu totul altceva.

Eu sunt de acord cu ceea ce se spune, că este foarte probabil că cea mai mare parte a lucrărilor de doctorat elaborate în țara noastră în ultimul sfert de veac au practicat la greu tehnica plagiatului, la unele fiind vorba de însușirea prin copiere a multor zeci de pagini din lucrările altora, dar eu adaug că plagiatul trebuie privit doar ca cel mai elementar criteriu de dovedire a lipsei de autenticitate a unei lucrări științifice. La această situație s-a ajuns numai pentru că timp de douăzeci și ceva de ani nimenea, dar absolut nimenea, nu și-a pus problema plagiatului, și asta pentru că toată lumea știa că nu se verifică nimic și că oricum cărțile din cărți se scriu (cum spunea într-un senat un profeor-decan, la care m-am referit deja într-un eseu anterior de pe blogul meu). Totul s-a desfășurat la pachet cu furtul a orice avea valoare în România: fabricile, pământul, casele, pădurile etc., plagiatul fiind considerat însă ca un furt atât de minor, în comparație cu celelalte, încât nici nu era luat în seamă. Acuma lucrurile s-au schimbat, în sensul că plagiatul a fost reevaluat ca un fapt deosebit de reprobabil, dar care este folosit deocamdată doar ca o măciucă devastatoare în lichdarea adversarului politic. La ora actuală stabilirea delictului de ”plagiat” mai depinde încă de ce hram poartă cei ce sunt numiți în comisia de analiză și -mai ales- de cine sunt cei ce numesc membii comisiei de analiză.

Nici la ora actuală nu se discută despre plagiat în cunoștință de cauză. Tocmai pentru că cei mai guralivi sunt niște inși aflați în solda unor televiziuni de scandal, care habar nu au despre ce vorbesc. O să prezint, foarte pe scurt, în cele ce urmează, punctul meu de vedere în legătură cu acest subiect.

Softurile pentru detectarea plagiatului nu detectează decât copierea masvă și grosolană de tip copy paste, adică copierea cuvânt de cuvânt, practicată de cei mai autiști doctoranzi. Rezultatul negativ al testului nu atestă câtuși de puțin și recunoașterea valorii unei tezei de doctorat, iar rezultatul pozitiv nu atestă existența plagiatului, decât numai dacă este confirmat de o analiză pe fond, făcută de o comisie de personalități corect selecționate.
Plagiatul practicat de doctoranzii cu ceva mai mult bun simț nu a fost și nu poate fi depistat prin simpla testare cu un astfel de test, pentru că:

      -Softurile nu sesizează similitudinile dintre paragrafe în cazul paragrafelor reformulate, în care s-au făcut permutări, substituiri, adăugiri sau eliminări de cuvinte.

      –Softurile nu depistează plagiatul din lucrări scrise în limbi străine ! Ceea ce deschide un larg câmp de operare plagiatorilor.

      -Softurile nu depistează furturile din lucrări mai vechi, care nu au fost publicate sau urcate pe internet.

      -Softurile nu detectează furturile de idei – evident, atunci când sunt redactate/formulate diferit față de lucrarea originară.

      -Softurile sunt derutate în cazul diferențelor dintre tehnicile folosite pentru citare.

Doresc mult însă să subliniez faptul că, chiar dacă în mod indubitabil o lucrare este absolvită de orice suspiciune de plagiat, aceasta nu însemnează automat că suntem în fața unei lucrări de doctorat autentice, care să îi dea dreptul autorului să poarte pe merit titlul de DOCTOR. Pentru că, dacă tema tezei de doctorat este una facilă, demult elucidată în literatura de specialitate de la noi sau străină, iar concluziile lucrarării sunt lipsite de valoare, întrucât nu aduc nicio contribuție personală suplimentară patrimoniului existent al cunoștințelor în domeniul respectiv, însemnează că suntem în fața unui tom cu maculatură, a unui simulacru de teză de doctorat și, în cele din urmă, tot în fața unei tentative de furt, de furt de titlu științific, împreună cu toate avantajele sociale și materiale ce decurg din aceasta.

Dar când și cine poate stabili dacă o lucrare are valoare științifică? – Aceasta nu o poate face decât un profesor reputat, a cărui autoritate științifică este prevalentă și recunoscută ca incontestabilă printre ceilalți specialiștii din domeniul respectv. Numai un asemenea conducător de doctorat poate să stabilească corect valoarea lucrării, dacă aceasta aduce prin concluziile sale elemente de noutate valabile și notabile, care este importanța științifică a observațiilor, în ce constă originalitatea lucrării și cum pot fi apreciate rezultatele și concluziile la care s-a ajuns în raport cu datele existente în literatură etc. Nu mai puțin avizați trebuie să fie și profesorii numiți în comisia de analiză. O bagatelizare vinovată a acestor principii este ideea (lansată deja) că toți profesorii universitari trebuie să fie și conducători de doctorat!. Ca să se evite plata indemnizațiilor, firește. La așa concepție, așa doctori vom avea, și pe viitor.

În final, aș mai vrea să spun că, după simpla mea părere, există o neînțelegere a semnificației titlului de DOCTOR. Nu există un consens între forurile științifice din Europa și din toată lumea, în ceea ce privește semnificația titlului de doctor În România acesta atestă nivelul înalt de competență a unei persoane, într-un anumit domeniu științific. În care anume domeniu, este o problemă discutabilă. De exemplu, dacă un chimist susține o teză de doctorat pe o temă din medicina veterinară, eu nu cred că persoanei este oportun să i se confere titlul de doctor în domeniul/specialitatea medicină veterinară, pentru că nu a devenit subit supercalificată în medicina veterinară, ci este îndreptățită mai curând să dobândească titlul respectiv în chimie, pentru că a făcut dovada că stăpânește la nivel atât de înalt metodele, tehnicile și cunoștințele din domeniul său de pegătire și competență, încât pooate să le folosească în mod creator și pentru elucidarea unor probleme din alte domenii științifice, care nu ar putea fi antamate și elucidate cu succes de către specialiștii din acele domenii– în exemplul meu din medicina veterinară- limitați la metodologia, tehnicile și cunoștințele care le sunt proprii. Cel mult s-ar putea accepta, ca o situație de compromis, conducerea tezei în cotutelă, dar aceasta nu este încă suficient de bine reglementată și nu soluționează în mod judicios -după părerea mea- specificația domeniului de înaltă competență recunoscut DOCTORULUI.

Sunt conștient că pot fi în dezacord în multe privințe cu alți conducători de doctorat – și nu numai- dar acestea sunt concluziile la care am ajuns eu după vreo 18 ani de conducere de doctorat, și nu pretind că sunt cele mai valide, însă o dezbatere mai aplicată pe aceste probleme, sunt sigur că a sosit timpul să se înceapă.


Posted in Profesional-stiintific and tagged , , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox