INTERVIU cu Prof.univ. Dr. RADU MOGA MANZAT

                          

                                                                                                   Realizat de Prof.dr.Alin Bîrțoiu

                                                                                                    Publicat în Revista Veterinaria Nr.21

                                                                                                     Ianuarie-Martie 2016 pg 50

1. Reporter: – Domnule Profesor am dori să aflăm motivele care v-au determinat să alegeți medicina veterinară ca profesie.

– Cred că o să vă cam dezamăgesc de la bun început. Este vorba pur și simplu despre un șir de întâmplări. Mai concret, spun că eu nu am ales această profesie, ci că m-a ales pe mine forța împrejurărilor să intru în marea familie a veterinarilor. Am fost un elev silitor al Școlii Tehnice de Minerit- secția electromecanică – singura care putea fi urmată în Brad, jud.Hunedoara, în anul1952. Dar, din păcate, în 1955, pe când ajunsesem în anul III, școala pe care o urmam s-a desființat brusc, fără nici un avertisment prealabil. Și uite așa am ratat șansa de a deveni un bun ing. minier, pentru care eram setat (pentru că, după anul IV aș fi avut dreptul să intru la Facultatea de Mine din Petroșani, făra examen de admitere, în baza mediei bune pe care o aveam). A trebuit însă să o iau de la început, cu clasa 8-a de liceu, pe care l-am făcut la fără frcvemță. Având o condiție materială extrem de modestă, fiind lipsit de sprijin părintesc foarte de timpuriu, după absolvire am fost bucuros să urmez chemarea unui unchi din Timișoara, care s-a oferit să mă susțină material, și cu ceva meditații, să fiu admis în anul întâi la Instituul Agronomic din Timișoara. Pentru mine asta a însemnat o mare șansă, pe care am apucat-o cu amândouă mâinile, echivalând-o cu șansa oferită unui naufragiat de către o colectivitate de pescari, de pe țărmul unui ocean învolburat al acelor vremuri tulburi. Aici, de la început a trebuit să optez între agricultură și zootehnie. Am ales zootehnia. Nu știu dece. Dar mi-a plăcut foarte mult facultatea, am învățat foarte bine, am obținut bursă de merit plus bursă republicană, și priveam cu multă încredere viitorul. Numai că, după anul trei de facultate, din nou mi s-a desființat școala pe care o urmam!. Tot pe neașteptate. Acum aveam de ales între Facultatea de Agricultură și cea de Medicină Veterinară din București. Despre ultima nu știam practic absolut nimic, dar ni s-a spus că ea înglobează și creșterea animalelor, respectiv zootehnia care tocmai se desființase, și pentru care simțisem o oarecare atracție și apoi mult atașament, așa că am optat pentru veterinară. Adevărul este că dintotdeauna am îndrăgit natura, în special expresia ei pe partea animală și vegetală. Până astăzi nu am încetat să mă tot mir de toată complexitatea și de toate minunățiile pe care mereu ni le dezvăluie natura vie. Și din nou m-am pus pe învățat cu încredere, astfel că, pe tot parcursul școlarizării am beneficiat în continuare de bursă (care pentru mine era absolut vitală), iar la finele ultimului an, pe baza mediei generale, am beneficiat de o repartiție guvernamentală la Facultatea de Medicină Veterinară din Timișoara, care fusese recent înființată. Din acel moment am început să mă atașez puternic afectiv de profesia pe care urma să o slujesc, pentru tot restul vieții. Cu timpul am înțeles ce norocos am fost ajungînd aici, sentiment la care a contribuit și minunatul colectiv de la Disciplina de boli infecțioase, în mijlocul căruia am nimerit, colectiv condus de Profesorul Valentin Volintir, un model pentru mine, căruia nu voi conteni să îi port respectul și recunoștința cuvenite, pentru formarea mea profesională și morală. Ne fiind de felul meu un carierist, nu am schimbat în decursul vieții niciodată această disciplină, pentru nicio altă disciplină care mi-ar fi oferit o ascensiune mai rapidă, și pentru nici un alt loc de muncă în afară a Facultății, deși ocazii au fost destule. Am considerat, și continui să cred că, traseismul ocupațional (ca și îndeplinirea pe timp mai îndelungat a unor funcții administrative) poate să te ajute material, dar este un handicap insurmontabil în desăvârșirea profesionlă autentică (dacă cumva se dorește așa ceva) sau mai pe șleau spus, conduce în mod inevitabil la descalificarea profesională (proporțională cu timpul alocat), niciodată recunoscută de cei în cauză.

2. Reporter: -Ce ne puteți spune despre perioada studenției Dumneavoastră și despre viața studențească din acea perioadă.

– Mărturisesc că îmi este imposibil să mă gândesc la anii aceia fără să fiu copleșit de nostalgie. Aș avea multe de povestit, dar nu cred că spusele mele ar fi întâmpinate cu interes sau empatie de actualele serii de studenți sau absolvenți. E prea mare schimbarea. Îmi amintesc că, atunci când le-am povestit studenților mei cam cum a fost tinerețea noastră, a celor născuți în timpul sau în anii care au urmat Războiului, crezând eu, în naivitatea mea, că prin aceasta fac un act educativ, unul dintre ei m-a lăsat fără replică. Mai concret, le-am povestit cum toată copilăria mea mi-am dorit o trotinetă, dar nu a fost să fie. Mai târziu, ca adoleșcent, mi-am dorit o bicicletă, dar nici aceasta nu a fost să fie. La care, unul dintre ascultători, cu cel mai candid glas m-a întrebat nedumerit că, dacă mi-am dorit așa de mult o bicicletă, de ce nu mi-am cumpărat una. Atunci am înțeles că eram în fața unui scurt circuit dintre generații, care nu mai pot fi reconectate prin simple evocări. Este nevoie de altceva. Nu cred că noi, cei din generația mea, eram altfel construiți decât sunt cei de acum, sau că eram mai puțin năstrușnici, dar, mediul social în care am trăit și ne-am dezvoltat a fost cu totul diferit. Eram cu toții convinși că șansa noastră în viață depinde de seriozitatea, de sârguința și de capacitatea fiecăruia dintre noi. Exemple negative de urmat noi nu aveam. În facultate, față de profesorii noștri nutream un respect profund, pe care nu ni l-a impus nimenea, dar pe care dascălii noștri și l-au câștigat singuri, prin întreaga lor conduită, prin modul cum se prezentau în fața noastră, prin pregătirea și, nu rareori, prin faima lor. Când unul dintre acești dascăli trecea pe un culoar, noi studenții instinctiv ne lipeam de pereți. Principalele subiecte dezbătute în îndelungatele noastre șuete erau dascălii noștri – pe seama cărora nu ezitam să și glumim, când credeam că e cazul -, ca și materiile de studiu și profesia care ne așteaptă. Între timp , sigur că încercam și să ne distrăm, că doar tineri eram și noi, dar totul în anumite limite. Îmi amintesc că unele dintre momentele cele mai așteptate erau balul bobocilor și ”discotecile” pe care anii terminali aveau posibilitatea să le organizeze, sub responsabilitatea cadrului didactic decan de an, în sala mare de consultații de la Medicală. Alte momente plăcute erau când , după câte un examen reușit, trăgeam la bodega din apropiere, la câte un grătar și o bere, unde serbam evenimentul. Nu-mi amintesc nici măcar o singură dată să fi auzit vreun zvon despre vreun examen luat de cineva cu ”șpagă” sau chiar ca urmare a unei ”pile” amicale, și nici despre relații necuviincioase dintre unele studente și unele cadre didactice. Examenul era întotdeauna un moment sobru și festiv, așteptat cu mare emoție. În fine, privind în urmă și raportându-mă la prezent, astăzi pot spune că pentru generația mea acele vremuri au însemnat un lung șir de regretabile privațiuni, dar și ocazia, probabil nerepetabilă, de formare a unor caractere.

3. Reporter:Vă rugăm, dacă puteți, să ne prezentați câteva date legate de cariera dumneavoastră profesională.

-În această privință răspunsul meu este destul de simplu: – Așa cum am spus, toată activitatea mea profesională a fost circumscrisă aceluiași domeniu, respectiv bolile infecțioase ale animalelor (care include cunoștințele necesare de microbiologie, clinică, epidemiologie și diagnostic morfopatologic) și s-a desfășurat în acelaș sediu, respectiv Disciplina de boli infecțioase, a Facultății de Medicină Veterinară din Timișoara. Am considerat întotdeauna că prima condiție a unei perfecționări continue este continuitatea în domeniul de activitate. Dar nu m-am închis într-un turn de fildeș. Săptămânal am fost prezent în toate marile complexe zootehnice din zonă, de regulă la solicitarea acestora, cu unele (COMTIM, Smithfield, Avicola) având și contracte de asistență sau consultanță remunerate. La fel de strânsă a fost și colaborarea cu ICVB Pasteur și LCSVD București și, bineînțeles, Laboratorul Sanitar Veterinar al jud. Timiș. Această strânsă și permanentă implicare în necesitățile practicii și cercetării veterinare a stat la baza, și a dat sens, tuturor temelor de cercetare științifică pe care le-am abordat. În total am condus peste 50 de contracte/teme de cercetare. Nu am trecut la redactarea rezultatelor nici unei lucrări științifice în vederea publicării, dacă cercetarea respectivă nu s-a soldat cu concluzii originale sau dacă nu a avut o notă certă de prioritate. Evoc acum o lungă și fructoasă colaborare, în beneficiul proprietarilor de animale, a specialiștilor veterinari, a studenților, a instituțiilor de învățământ și cercetare, precum și, nu mai puțin, al meu personal. Așa cum socotesc că ar fi normal și astăzi, am pornit de jos, de pe postul de preparator, pe care am fost repartizat la absolvire, și am progresat treaptă cu treaptă, de fiecare dată prin concurs (deloc formal), pînă la gradul didactic de profesor titular și conducător de doctorat. Sunt mândru că am urmat tot traseul fără a-mi netezi drumul cu vreo funcție de partid, de sindicat, sau pur și simplu prin susținerea sau protecția cuiva. Am avut și funcții administrative, de decan sau de secretar științific al Universității, dar de acestea m-am descotorosit cât am putut de repede, pentru că am simțit că mă deturnează de la adevărata mea menire. Funcția de Șef de catedră, pe care am deținut-o timp de 8 ani, nu o consider administrativă. Mai sunt satisfăcut și pentru calitatea tezelor de docorat ale doctoranzilor mei, care astăzi, când văd cam cum se petrec lucrurile prin alte părți, sper că au și ei o mulțumire, fie și numai pentru faptul că nici o teză pe care am îndrumat-o nu am admis-o la susținere fără o contribuție originală la patrimoniul cunoașterii. O încununare a carierei mele profesionale consider că o reprezintă cele două volume de boli infecțioase, pe care le-am realizat pe parcursul a aproape 10 ani, în calitate de coordonator și principal autor. Subliniez că este primul tratat de boli infecțioase ale animalelor (1450 pagini) care a apărut în limba română. Aceasta dacă acceptăm că în zilele noastre un tratat adevărat, bine documentat, nu mai poate fi scris doar de unul sau doi autori. De aceea, ideea pe care am mers a fost ca bolile produse de fiecare familie de germeni să fie redactată, cel puțin într-o primă formă, de specialistul cel mai competent în domeniu, având în vedere cercetările sale anterioare. Evident că această regulă nu a putut fi respectată în toate cazurile, din lipsă de specialiști cu experiență în anumite domenii. Au colaborat aproape toți profesorii de boli infecțioase, de microbiologie și epidemiologie, câțiva cercetători din Institutul Pasteur și două cadre didactice din străinătate. Succesul tratatului mi-a depășit așteptările. A fost reeditat de două ori. După epuizare mi-a fost solicitat în continuare, de alte sute de specialiști, de cîteva asociații studențești care mi-au cerut aprobarea pentru a-l prelua pe site-urile lor, de biblioteca FMV București, reprezentanța KRKA în Romania etc., dar a fost preluat de mai multe site-uri și fără știrea mea, motiv pentru care l-am instalat și pe site-ul meu personal (www.radumogamanzat.ro), punându-l astfel gratuit la dispoziția tuturor celor interesați. Strădaniile mele și ale colaboratorilor mei au fost pe deplin răsplătite, pe lângă alte câteva premii, și cu PREMIUL TRAIAN SĂVULESCU AL ACADEMIEI ROMÂNE.

4. – Reporter:Cum considerați că ar trebui îmbunătățită viața academică în facultățile de medicină veterinară din România și în principal în domeniul dumneavoastră de activitate?

– În privința aceasta cred că nu ar trebui să inventăm nimic, cel puțin într-o primă fază. Eu aș numi o comisie de 2-3 cadre didactice, foarte competente, pe care le-aș trimite pentru 2-3 luni la facultatea cea mai bine cotată din Europa. Această comisie trebuie obligată ca, la întoarcere să vină cu un raport detailat, pe baza căruia, după dezbateri, s-ar putea întocmi un program-cadru valabil pentru toate facultățile de medicină veterinară din Țară, realist ca posibilități de dotare, drept obiectiv obligatoriu de îndeplinit, într-un orizont rezonabil de timp. Acesta va trebui să cuprindă deopotrivă cadrele didactice și studenții, într-o viață academică comună, perfect împletită. Abea după ce se va fi realizat un asemenea program, considerat minimal, va trebui să ne punem la încercare inventivitatea și spiritul perfecționist-reformator. În intervalul 1991- 1992, personal am solicitat, am obținut și am condus în calitate de director, primul program TEMPUS pentru facultățile de medicină veterinară din România, având ca temă exact modernizarea învățământului veterinar. În cadrul programului am inclus un număr important de cadre didactice și studenți, care au petrecut câte 1-2 luni la două facultăți de medicină veterinară, din Liverpool și Toulouse. O să reiterez, foarte pe scurt, doar câteva dintre concluziile cu care m-am întors, dar care nu au prins la momentul respectiv, nu e greu să intuim dece. Poate acum…
Trebuie utilizate toate pârghile pentru revigorarea cercetării științifice
autentice, cu urmărirea atentă a caracterului novator, de originalitate și prioritate!. Atenție la ușurința cu care acestea pot fi mistificate!

Rezultatele cercetărilor științifice trebuie comunicate în simpozioane cu anumite tematici, circumscrise unor specialități(nu simulacre de simpozioane, de fapt sesiuni anuale ale facultăților ), în care participanții să fie în principal specialiști competenți pe tema anunțată, capabili să facă aprecieri critice orale asupra originalității, priorității și importanței concluziilor.

Un colegiu format din cele mai prestigioase cadre didactice (remunerat) nu neapărat exclusiv dintre cadrele didactice ale facultății organizatoare, să decidă și să răspundă pentru calitatea lucrărilor care vor putea fi publicate într-un volum, dar și on line conform celor mai exigente norme actuale, în vederea includerii lor în patrimoniul internațional al cunoașterii în domeniul respectiv. Trebuie să se renunțe deci la cacialmaua actuală în care sesiunile ”științifice” anuale, aceste ghivece de domenii fals intitulate mai nou ”simpozioane” să fie înlocuite cu adevărate simpozioane, conferințe, congrese etc.

De o importanță covârșitoare, din foarte multe puncte de vedere, ar fi să se introducă un program de apreciere a cadrelor didactice de către studenți. Pe baza unui protocol, acelaș pentru toate facultățile, cu punctaj atribuit de absolvenți și studennți, strict secret privind anonimatul semnatarilor, în anul următor parcurgerii fiecărei discipline, și la finele facultății. Rezultatele ar conduce în mod cert la o creștere surprinzătoare a calității reale a învățământului, ar contribui la sporirea competitivități și ar putea servi printre criteriile de promovare, premiere etc. Oare ce mă face să mă îndoiesc că o asemenea măsură, extrem de eficientă, ar fi întâmpinată cu entuziasm de către toate cadrele didactice ?.
Un prodecan ar trebui să aibă ca sarcină înființarea și întreținerea permanentă a activității de ALUMNI, prin menținerea contactului strâns cu absolvenții, de la care se vor putea obține ulterior informații și sugestii prețioase pentru perfecționarea procesului de învățământ, direcționarea cercetării, sponsorizări etc.

Domeniul căruia eu i-am consacrat întreaga mea activitate ar avea cu siguranță de câștigat, la fel ca toate celelalte domenii, de pe urma implementării unor asemenea măsuri, ca cele pe care le-am sugerat mai sus. Dar oare este cineva capabil și interesat să le ia în considerare?

5. Reporter: – Dar activitatea de asistență medical- veterinară?

– În această privință lucrurile se prezintă foarte diferit, după cum ne referim la activitatea sanitară veterinară a colegilor practicieni din localitățile rurale sau din localitățile urbane, a celor din DSVSA-uri, sau a celor din învățământ și institute.

Cel mai bine se prezintă sectorul cabinetelor veterinare din localitățile urbane. Acesta merge de la sine, colegii din acest sector, mobilizați de concurență, reușesc să se modernizeze continuu, ajutatí de CMVR, și AGMVR, fiind foarte interesați să progreseze, atât ca pregătire cât și ca dotare.

Nu la fel stau lucrurile cu cabinetele din mediul rural. Aici ar fi multe de spus. Dreptul de a avea o opinie avizată în această privință consider că mi l-am dobândit, pe lângă activitatea mea anterioară ca universitar, și ca urmare a ultimilor aproape 14 ani în care am activat ca medic veterinar primar, în cabinetul meu privat cu farmacie, aflat într-una din marile comune ale jud. Timiș. Mă rezum însă doar la vreo două aspecte. Între acestea, consider concesionarea mai multor circumscripții de către un singur medic veterinar o eroare. Aceasta îi poate aduce medicului unele avantaje materiale, dar cu prețul degradării calitatății actului medical pentru animalele din zonă, care va reveni astfel, în cea mai mare parte, agenților sau tehnicienilor veterinari. Aceștia vor pune diagnostice și vor instituii tratamente, uneori aberante, în detrimentul prestigiului profesiei. Nu odată i-am auzit pe crescători adresându-se agenților sau tehnicienilor cu Dom‘ Doctor, fără ca aceștia să-i corecteze, pentru că atât crescătorul cât și agentul, de bună credință, apreciază ca firesc faptul că cel ce pune diagnosticul și instituie tratamentul este de fapt ”Doctorul” și nu purtătorul de dosare, care dă amenzi. Din păcate, medicii veterinari din mediul rural trebuie să se împartă între asitența animalelor de producție, asistența animalelor de companie și uneori chiar anumite probleme de legislație sau control al unor produse de origine animală, care sunt domenii atât de diferite ale profesiei noastre ( diagnostic epidemiologic, clinic și morfopatologic, chirurgie, farmacologie și farmacoterapie, imunologie, legislație etc), ca și cunoașterea diverselor tehnologii de creștere și exploatare ale diverselor specii de animale, încât cred că toate acestea nu mai pot fi stăpânite, la un nivel optim, de către unul și acelaș specialist. Trebuie găsite căi de organizare a rețelei veterinare, astfel încât să își facă mai mult loc specializările și în practica veterinară largă. Există asemenea căi !. Am petrecut câteva zile în compania a trei medici veterinari practicieni din Germania (foști studenți de ai mei), pe care i-am însoțit pe toată durata zilelor respective, și am rămas deconcertat văzând ce diferență există între obiectul preocupărilor zilnice la ei și la noi. Sintetizând la maximum, pot spune că în activitatea zilnică a medicului veterinar din Germania, care activează în spațiul așa-zis rural (și care parcurge zilnic zeci și sute de Km în mașina sa foarte bine utilată cu tot ce are nevoie- instrumentar și medicamente), predomină net actul medical, în timp ce la noi, la medicii veterinari aflați în poziții similare, predomină net actul funcționăresc, birocratic, partea medicală fiind în cea mai mare parte lăsată pe seama tehnicienilor (ca dealtfel și majoritatea acțiuilor din planul strategic), cu consecințele de rigoare… O explicație ar putea fi găsită în faptul că medicii concesionari, adesea singurii prezenți în multe localități rurale, sunt strâns dependenți de realizarea planului strategic, cel care le asigură veniturile materiale sigure, în timp ce asistența veterinară punctuală, la solicitarea fiecărui proprietar, dată fiind starea materială a majorităîii crescătorilor, este discutabilă. Cel puțin atâta timp cât creșterea animalelor la noi rămîne prea puțin rentabilă.

Ar mai fi foarte multe de comentat referitor la întrebarea Dumneavoastră dar, pentru a o scurta, mergând direct la baza lucrurilor, cred că activitatea sanitară veterinară va cunoaște un reviriment evident la noi abea atunci când, prin lege, posturile de conducere, la toate nivelurile și în toate domeniile profesiei, vor mai putea fi ocupate doar de cei mai buni specialiști, de aceia a căror probitate morală și profesională a fost deja indubitabil dovedită (nu doar clamată) prin activitatea lor anterioară în practică și este unanim recunoscută de toți colegii. Aceștia vor ști în toate împrejurările care sunt măsurile cele mai judicioase de urmat. Nu cred că impostura nu poate fi eliminată, dacă chiar se dorește aceasta. Numirile pe baze politice sau de relaționare amicală, mascate prin concursuri trucate, trebuie cu desăvârșire excluse.Totul poate fi reglementat printr-un statut cu putere de lege, dar redactat clar și fără echivoc, fără să lase loc nici unui fel de eludări abile.

6. Reporter:În ce direcție credeți că va evolua activitatea sanitară veterinară în România?

-În general, direcția va fi similară, așa cum este și normal, cu direcția în care se vor mișca lucrurile în toată Uniunea Europeană. Cred însă că nu direcția ne va putea diferenția prea mult de țările pe care le admirăm cel mai mult, ci viteza și nivelul la care ne vom mișca. Obișnuiți să ne mulțumim cu lucrurile făcute pe jumătate, mă tem să nu persistăm să ne bălăcim în sintagma lui  ”merge și așa”. Ca să vă dau un singur exemplu edificator, amintiți-vă că România s-a angajat încă din 2005 că, până în 2007 și apoi că până în 2009, va implementa măsurile necesare pentru ca laptele și lactatele comercializate în țara noastră să îndeplinească criterile de salubritate, privind NTG și numărul de celule somatice, conforme cu normele UE, astfel încât populația să beneficieze de un lapte calitativ superior și cît se poate de salubru. În loc să realizăm ce am promis, a urmat un șir de jalbe cu care am mers din doi în doi ani la CE cerând noi și noi amânări. Și în loc să facem ce ne-am angajat, noi ne-am propus ca laptele neconform ca număr de germeni și celule somatice să îl valorificăm sub formă de ”brânzeturi fine”! Iar ”cornul și laptele” și astăzi mai face audiență pe la toate posturile de televiziune.

Desigur că vor exista și în viitor unele diferențe de abordare a practicii veterinare, care vor fi dictate de diferențele de dezvoltare economică, de structura șeptelului, de practicile zootehnice tradiționale, de posibilitățile materiale ale proprietarilor etc. Toate acestea vor influența, într-o anumită măsură, practicile veterinare dar, mai presus de toate, importanța acordată zootehniei și rentabilitatea creșterii animalelor vor fi cele care vor împinge medicina veterinară din România pe calea progresului. Or, importanța crescândă a creșterii animalelor, ca principală resursă de alimente pentru populație, și de venituri pentru crescători,în actualul context al schmbărilor climatice determinate de încălzirea globală accelerată, al migrației popoarelor și al exploziei demografice generale, sunt fenomene care se petrec chiar sub ochii noști, ce nu mai pot fi puse la îndoială,

7. Reporter: – În decursul activității Dumneavoastră ați avut parte de momente și întâmplări plăcute dar și mai puțin plăcute. Puteți să ne prezentați unele dintre acestea?

    • Am preferat întotdeauna să nu rețin în memorie momentele neplăcute, care au fost destule, dar care, dacă le-aș fi reținut, nu ar fi făcut decât să-mi altereze tonusul psihic și limpezimea cugetului. Nu am fost nicicând un luptător, preferând să cedez în toate confruntările avute, în special cu unii colegi, pe care i-am deranjat în ascensiunea lor, cu concepțiile și principile mele ”rigide și anacronice” în sensul și a celor mai sus enunțate, conștient fiind cât de derizorie este orice înfrângere și cât de efemeră este orice izbândă. Sau, dacă vreți să acceptați, am dus și eu tot timpul bătălii dure, dar numai cu mine însumi, atunci când, luat de val, m-am suspectat de tentații indezirabile, orcât de palide ar fi fost ele, care, dacă le-aș fi urmat, ar fi putut să îmi afecteze mândria de a nu fi făcut parte dintre învingătorii descurcăreți și bine orientați ai zilelor noastre.

      Concepțiile și criteriile mele, ne adaptate la spiritul vremii, despre ceea ce trebuie să însemneze un cadru universitar și o universitate, mi-au atras, așa cum era și firesc, animozitatea celor prea bine adaptați, dar și adeziunea altora, a celor care pentru mine contează. Conform concepțiilor mele, în aprecierea unui cadru didactic universitar nu ar mai trebui să primeze funcțiile deținute, comitetele și comițiile prin care s-au strecurat, numeroasele plimbări păguboase prin străinătate, titlurile și diplomele dobândite ”la schimb” cu alți colegi bine adaptati, din alte facultăți, și numărul lucrărilor publicate, ci conținutul acestora, rezultatele personale concrete obținute în cercetare, originalitatea, importanța, prioritatea și însemnătatea acestora!.

Momentele mele cele mai neplăcute au fost acelea când mi-am propus să rezolv o problemă în cercetare, fără să reușesc timp de săptămâni, luni sau chiar ani de zile, în pofida unor intense eforturi dar, paradoxal, tocmai de asemenea episoade sunt legate și cele mai plăcute momente din activitatea mea profesională, din viața mea chiar, atunci cînd, în cele din urmă, în unele dintre acestea, am obținut totuși rezultatul scontat.

Cu oarecare amărăciune îmi amintesc și de câteva succese obținute în cercetare, care consider eu că ar fi putut să aducă importante beneficii zootehniei sau medicinei veterinare, dar care nu au stârnit nici cel mai mic interes sau curiozitate, din partea celor care, prin natura funcției deținute sau a specializării pe care o aveau, ar fi fost obligați să fie nerăbdători să se edifice privind autenticitate rezultatelor formulate, cel puțin în cazul anumitor lucrări pe care le-am publicat.

Din fericire am și numeroase momente de care să îmi amintesc cu plăcere, atunci cînd timpul alocat preocupărilor mele actuale îmi permite. Timp care parcă niciodată nu îmi este de ajuns pentru cât de mult știu eu că mi-a mai rămas de făcut, de citit și de scris. Pentru că timpul de înjumătățire a ratei cu care apar noile cunoștințe în toate domeniile, inclusiv în medicina veterinară, scade în ritm vertiginos. Noroc cu internetul care, pe de-o parte mă ajută mult, devenindu-mi indispensabil, dar care, pe de altă parte, îmi și consumă nepermis de mullt din capitalul meu de timp.


Posted in My complete profile, Profesional-stiintific and tagged , by
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox
Inline
Please enter easy facebook like box shortcode from settings > Easy Fcebook Likebox