Interdependențe dintre globalizare, creșterea demografică, degradarea mediului ambiant și calamitățile naturale.
In lipsa unui interlocutor interesat, îmi face plăcere uneori să discut cu mine însumi, în încercarea de a-mi limpezii gândurile. Mai ales în anumite perioade când mă obsedează unele întrebări referitoare la diverse fenomene ciudate, cărora nu le pot da o explicație cu ajutorul judecății mele prea mult timp tributară unei baze de date trăite și în mare măsură perimată. Da, am senzația că trăiesc într-o cu totul altă lume, pe care nu o recunosc, o lume care se bazează pe alte valori și care se conduce după alte criterii, cu totul străine mie, pe care nu le înțeleg. Și pentru că totul este în permanentă schimbare, îmi place să-mi aștern gândurile sub forma unor eseuri, pe care să nu le uit și pe care să le recitesc mai târziu, mirându-mă cum de a fost posibil să gândesc astfel cândva. Scriu deci în primul rând pentru mine, dar nu mă deranjează dacă cele scrise le citește și altcineva,- referindu-mă în special la cercul relativ constant al vizitatorilor site-ului și ai facebook-ului meu.
Iată, de pildă, de multă vreme mă preocupă, în momentele mele de cugetare, care oare să fie explicația pentru faptul că omenirea adesea adoptă hotărâri absolut adacadabrante, care sfidează cele mai elementare percepte ale logicii, aflate inclusiv la îndemâna minții celor dotați cu cele mai primitive exerciții de gândire. Asta în pofida faptului că societatea dispune de destule minți luminate, de spirite deschise, de mari personalități dotate cu multă inteligență, dar la a căror dreaptă cumpănire nu se apelează. Aș putea da sute de exemple în care hotărâri luate la cel mai înalt nivel, ca și la nivelul unor organisme locale, îmi inspiră imaginea unor tauri care se îndreaptă cu toată forța, cu capul înainte, spre un zid gros de beton, pe care nici măcar nu flutură vreun steguleț roșu care să le justifice îndârjirea.
Haideți să luăm un exemplu concret. Suntem cu toții asaltați zilnic de știri din ce în ce mai insistente, mai alarmante și mai deprimante despre fenomenele meteorologice extreme, ca inundații sau secete prelungite cauzatoare de moarte prin inaniție a oamenilor și animalelor, creștere a nivelului mărilor și oceanelor, furtuni și uragane ne mai văzute, despre epuizarea rezervelor de hidrocarburi – generatoare de criză energetică-, sau despre marile migrații a unor întrgi popoare, în fața cărora este clar că actualmente, și mai ales în viitor, Occidentul este absolut neputincios, despre escaladarea climatului de război și amenințări tot mai stăruitoare cu atacuri nucleare, despre extinderea pericolului de îmbolnăvire în masa a populațiilor ca urmare a abuzului de aditivi alimentari și furajeri de care se pare că este tot mai greu (spre imposibil) să ne ferim, despre diminuarea rezervelor de apă potabilă și foarte multe altele, a căror enumerare exhaustivă mi-ar lua prea mult timp. Desigur că se pun și întrebări pertinente privind cauzele generatoare pentru fiecare din aceste calamități în parte, și specialiștii caută și găsesc explicațiile așteptate, dar cei mai mulți pun încălzirea globală la baza tuturor, sau aproape a tuturor relelor. Până de curând, încălzirea globală a fost considerată de unii doar ca un fenomen natural implacabil, ciclic sau aleator dar, mai recent, cam toată lumea recunoaște că este vorba în principal despre rezultatul activităților umane. Există și o categorie restrânsă de mari decidenți total neinformați, ca de exemplu domnul Donald Trump, care consideră că încălzirea globală este numai o farsă sau un moft. Dar care ar putea fi cauzele probabile ale încălzirii globale? (more…)
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged defrișarea pădurilor, degradarea mediului, explozie demografică, globalizare, Leonardo DiCaprio by Radu Moga Manzat
Cugetări privind evoluția societății umane în noile condiții.
Între degradarea mediuluin de viață de pe Terra, globalizare și explozia demografică există o legătură indisolubilă și permanentă. O consecință a acestora, dar în același timp și o cauză, este adâncirea permanentă a polarizării sociale. Nu se pricepe că oricum o dăm la întors, adevărul rămâne că dintotdeauna oamenii foarte bogați au trăit și trăiesc încă în primul rând de pe urma muncii celor săraci. Pentru fiecare om bogat sau foarte bogat trebuie să trudească mulți sau foarte mulți oameni săraci, indiferent de țara în care trăiesc aceștia din urmă. Faptul că oamenii bogați și cei foarte bogați pot să trăiască astăzi, mai mult decât în trecut, pe seama celor săraci, a devenit posibil datorită globalizării. Se invocă exemplul unor țări în care și clasa de mijloc este formată tot din oameni ”avuți”, dar nu se recunoaște că în astfel de țări și aceștia trăiesc, parțial și indirect, tot din truda celor săraci, dar a celor săraci din țările subdezvoltate, ceea ce a devenit posibil prin anumite mecanisme ce țin tot de globalizare. Fac precizarea că aici, prin termenul de ”săraci”, în lipsa unui alt termen mai adecvat, îi cuprind atât pe cetățenii cei mai oropsiți, cât și pe cei ce au un loc de muncă ce le asigură un nivel de viață la limita decenței, dar fără posibilitatea de a face și ceva economii din munca lor. Nu trebuie să fim nici marxiști, nici comuniști, pentru a observa că direcția în care se merge este catastrofică. Politicienii, sociologii, economiștii și toți oamenii de știință știu asta dar ridică neputincioși din umeri, pentru că situația este cu totul nouă, iar ”expertiza” specialiștilor nu ajută la formularea niciunei rețete tămăduitoare. Oricâtă indignare sau mirare aș stârni, eu cred că plus valoarea o realizează aproape exclusiv cei ce muncesc, din clasele săracă și de mijloc, direct sau indirect, cu eficiență diferită, în timp ce investitorii nu fac decât să își însușească cea mai mare parte din această plus valoare, sub formă de dividende din profit, pe care și-o trec în conturile personale. Cu timpul bogații devin tot mai bogați iar săracii devin tot mai săraci sau rămân la fe de săraci. Să luăm un exemplu minimal. Dacă un investitor străin – unic acționar- investește 100 milioane euro într-o țară subdezvoltată sau în curs de dezvoltare, după darea în funcțiune a investiției poate să realizeze ușor un beneficiu personal anual de cel puțin 5 milioane euro (5%). Aceasta însemnează 50 milioane în 10 ani !. Constatăm că la bilanțul de la finele deceniului investitorul devine fericitul deținător al unui capital de 150 milioane, iar în 20 de ani valoarea investiției se dublează, ajungând la 200 milioane, fără să-și fi „pierdut” timpul cu afacerea respectivă, adică fără să se fi rupt muncind – munca fiind treaba angajaților-, în timp ce angajații săi au trudit din greu pentru a menține afacerea patronului pe linia de plutire, asigurându-și astfel, desigur, și veniturile lor personale, în cvantumuri diferite, dar în general doar undeva la limita decenței. Dar după 40 de ani, vă puteți închipuii cum ar arăta lucrurile? Si astfel diferențele dintre bogații investitori și angajații lor devin în mod inevitabil tot mai mari și implicit tot mai greu suportabile. Oare până unde se poate înainta astfel, în linie dreaptă? Cunoaște cineva răspunsul? Eu unul cunosc numai unele legi universal valabile, printre care și principiile mecanicii newtoniene, pe care de-a lungul timpului mulți filozofi le-au transpus în societate. Dacă vrem să ne referim la masa mare a celor ce trăiesc excusiv din munca lor, ca la o forță, și la numărul restrâns al investitorilor, ca la o altă forță, atunci, conform primului principiu, al inerției, creșterea oricăreia dintre cele două forțe sociale se va opri sau va fi deturnată numai atunci când i se va opune o altă forță, iar cel de al treilea principiu spune că acțiunii oricărei forțe (sociale, în acest caz) i se va opune în mod obligatoriu o altă forță, (cel puțin) egală dar de sens contrar. Dacă ar fi să acceptăm ca valabilă transpunerea acestor principii mecaniciste în viața socială, nu ne-ar mai rămâne decât să ne întrebăm care ar putea fi acele forțe, când și în ce fel ar putea ele să acționeze. Evident că în viața socială lucrurile sunt mai complicate, fiecare dintre cele două forțe principale în discuție fiind în realitate câte un vector format prin însumarea mai multor activități concurente, de magnitudini și direcții diferite.
Posted in Cugetari/Reflectii by Radu Moga Manzat
Când Legea cererii și a ofertei operează în învățământul superior….!
Publicat, în modul cel mai inutil cu putință, în 17.11.2015 și republicat astăzi 29.11.2016 , cu mici adăugiri, dar rămânând la fel de actual și de inutil.
Asupra faptului că învățământul superior din România a suferit după anul 1990 o permanentă degradare, nu se mai îndoiește nimenea. Din păcate nu sunt semne nici acuma că această decădere tinde să se oprească, ci dinpotrivă, că se adâncește. Acesta este motivul pentru care m-am străduit să înțeleg care să fie explicația, iar concluziile mele, care poate că nu sunt cele mai corecte, le împărtășesc în continuare celor cărora, la fel ca mie, le pasă. Corifeii trecerii de la economia planificată socialistă la economia de piață capitalistă au considerat (sau s-au prefăcut a înțelege astfel), că economia de piață cuprinde toate domeniile vieții sociale, fără nicio excepție. Au fost incluse de-a valma cu economia, fără niciun discernământ, diversele domenii ale științei și culturii, artele, educația, cercetarea și credința, fiind supuse acelorași reguli rigide ale obligativității profitului, dar nu a oricărui profit, ci preferabil al profitului pe termen scurt. Și, ca să înțelegem ce a urmat, propun să ne oprim, de această dată, asupra modului cum a operat, și mai operează încă, Legea cererii și a ofertei, în învățământul superior din România. Precizez că prezentele reflecții nu au altceva la bază decât discuțiile neoficiale pe care le-am purtat cu foarte numeroase cadre didactice universitare, cunoștințe personale, din domenii diferite ale învățământului superior. (more…)
Posted in Cugetari/Reflectii by Radu Moga Manzat
Moarte ursuleților!
Recunosc că m-a marcat mult clipul cu ursulețul de la Sibiu. Nu aș fi crezut că este posibil așa ceva. O mulțime de oameni, majoritatea polițiști și jandarmi, hăituind un ursuleț drăgălaș, flămând și teribil de speriat, care fugea înebunit de frică , cât mai departe de ceata de voinici dezlănțuită. Ne cunoscând topografia orașului pentru a găsi cât mai repede vreo străduță de ieșire din oraș spre pădure, unde credea el că este cel mai departe de vitejii urmăritori ? Pe acoperișuri!. Cât mai departe și cât mai sus. Chiar pe coama acoperișurilor. Numai că acestea erau foarte alunecoase, așa că a încercat să coboare și să o rupă la fugă. Degeaba, urmăritorii erau pe urmele lui. Atunci a încercat să se ascundă într-un ghiveci cu flori. A fost repede reperat și amenințat de vacarmul urmăritorilor care se apropiau, așa că, disperat -și asta m-a impresionat cel mai mult- s-a ridicat pe labele din spate încercând să se cațere cu ghearele pe zidul neted alăturat! Încercare desigur imposibilă, dar fatală pentru ursuleț, pentru că astfel a devenit o țintă bună pentu pușcoacele apărătorilor ordinii publice. În acel moment, după aproape trei ore de hăituială, pușcoacele au răsunat și mititelul a căzut secerat. În ghiveci, printre florile pregătite parcă anume să îl reprimească în sânul naturii atât de generoasă cu noi, cei ce nu o merităm.. După asta s-a așternut liniștea, iar biruitorii și-au îndreptat mândri atenția spre șeful lor, care dăduse ordinul de exterminare, și din parea căruia desigur că așteptau acum laude binemeritate pentru vitejia lor. Am aflat că seful poliției, ne având încredere în lunetiștii lui, ar fi dat chiar ordin ca, pentru siguranță, fiara să fie călcată cu mașina. Acesta nu a recunoscut, dar a demisionat. Pentru mine, care nu am fost martor la toate acestea, apare clar că bietul ursuleț căutase înebunit vreo străduță pe care să o tundă spre pădure. Trebuia numai să fie lăsat în pace să o găsească.
O părere mult mai avizată decât a mea a fost solicitată marelui vânător român, spaima urșilor și mistreților din România, ca și a leilor din Africa, tenismenul Ion Țiriac, acest Tartarin din Tarascon brașovean care, după ce s-a întors cu un milon de DM din Germania după Revoluție, pentru a sprijini poporul român cu sfaturi, explicându-le cum se pot face bani în România, noile condiți, a exemplificat totul practic, lipindu-și la milionul cu care venise în Romînia, încă un miliard de euro. Așa că Tartarin Brașoveanul și-a încheiat răspunsul la întrebarea reporterului, legat de episodul de l Sibiu, pe un ton sentențios cu: ”Sigur că da dom’le, trebuia împușcat, pentru că era o sălbăticiune!!” Ați priceput? Eu abea acuma îmi explic eforturile D-lui Tartarin de a stârpi sălbăticiunile de pe meleagurile Patriei, care nu au ce să caute umblând libere de colo până colo prin păduri, pe planeta aceasta care ne aparține numai nouă, oamenilor civilizați, a spus marele proprietar și investitor, referindu-se desigur în primul rând la sine. Și eu care credeam că este vorba numai de satisfacerea unui instinct criminal, a unui instinct de cruzime, de nevoia atavică de a vedea sîngele și creerii spulberați ai unor făpturi nevinovate, lipsite de apărare în fața invadatorilor. Înțeleg că demult, când și stămoșii D-luiTartarin erau niște biete sălbăticiuni, trebuiau lichidați fără milă (lucru care s-a cam și întâmplat prin America, cu numai vreo 400-500 de ani în urmă), și astfel nu se mai ajungea la vânătorii civilizați de astăzi, care aud că uneori, în lipsă de vânat suficient, se mai împușcă și între ei, pe la partidele de vânătoare. Să fie oare mâna zeiței Themis?
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged Sibiu, Țiriac, ursulețul împușcat, vânători by Radu Moga Manzat