LABIRINTUL ROMÂNESC

             În ultimii 154 de ani, în România au fost votate 8 constituții : 3 până la al doilea război  mondial și 5 după al dilea război mondial. Toate cele 5 constituții care au fost elaborate în ultimii 72 de ani, respectiv după cea din anul 1948, au fost concepute și votate de fiecare dată sub egida unui  comunist, în calitate de șef al statului  (secretar al PMR, președinte RSR), inclusiv ultima, cea din 2003, care este încă în viguare !
Mai concret, după  ce puterea a căzut practic în mâna comuniștilor, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej, în 1948 a fost votată prima constituție zisă
democratică, constituție care, deși anula principalele trăsături liberale ale celor trei constituții anterioare, nu i-a mulțumit pe comuniști, care doreau puterea deplină, astfel că după numai 4 ani, în anul 1952 au organizat elaborarea unei noi constituții, de inspirație sovietică, care suprima principalele drepturi  și libertăți democratice în favoarea dictaturii proletariatului, și consfințea rolul conducător al Partidului, tot sub conducerea tov. Gh. Gh.Dej.
Următoarea constituție a fost votată în anul 1965, care se vroia să marcheze o cotitură, prin venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, Constituție care a fost elaborată după numai un an și cinci luni de la preluarea puterii.      Noua constituție recunoștea rolul conducător  al comuniștilor, prin schimbarea numelui PMR în PCR și consfințea Marea Adunare Națională ca forul suprem legiuitor, ce își desfășura activitatea cu recunoașterea rolului conducător al Partidului Comunist Român !
Tot această constituție legifera, pentru prima dată, înființarea Curții Constituționale a României, ca principal instrument politic de zădărnicire a oricăror tentative de îndepărtare a  principalilor conducători comuniști de la butoanele puterii, chiar și atunci când aceștia s-ar afla în opoziție.
Următoarea constituție, care a fost inspirată de Ion Iliescu și redactată de un grup de apropiați ai acestuia, încă de dinaintea Revoluției din 1989, oficializați în Adunarea Constituantă, a fost votată cu largă majoritate în anul 1991, după numai  un an de la preluarea frâielor puterii de către Ion Iliescu . Totuși, Ion Iliescu nu a fost pe deplin mulțumit cu toate articolele votate, care se pare că nu betonau îndeajuns la putere tovarășii de drum ai Presedintelui.
Cu ocazia celei de a doua președinții (de fapt a treia!), Ion Iliescu a impus revizuirea constituției din 1991 ”pe ici pe colo, prin punctele esențiale”, astfel că de fapt a rezultat o nouă constituție, după numai doi ani de la reinstalarea la Controceni și întru totul pe gustul Președintelui Iliescu: Constituția României din anul 2003

Să recapitulăm:
Constituția  din  1948  Gheorghe Gheorghiu Dej          După 1 an de la preluarea integrală a puterii
Constiția   din 1952      Gheorghe Gheorghu Dej           După  4 ani
Constituția  din  1965   Nicolae Ceaușescu                     După  1 an șDi 5 luni de la instalare
Constituția  din  1991   Ion Iliescu                                     După 1 an și 6 luni de la instalare
Constituția  din  2003   Ion Iliescu                                     După  3 ani  de la reinstalare

Și acuma să facem câteva foarte succinte observații:
De câte ori  un  lider comunist a fost instalat în cea mai înaltă poziție de conducere a Statului, prima, cea mai urgentă și mai imperioasă acțiune a sa a fost să își întărească poziția lui și a acoliților săi, printr-o nouă consituție, astfel încât să devină imposiilă înlăturarea lor și a descendenților lor de la putere, în următoarea sută de ani (nu este o glumă!). Și, se pare că până în prezent stratagema a funcționat.
         Un fapt care nu a avut cum să nu îmi dea de gândit, este că totuși , în intervalul 1948-2020 au existat și 18 ani în care cea mai înaltă funcție în stat –aceea de Președinte- nu a fost ocupată de un reprezentant al vechiului clan (cel puțin nu declarat fățiș), dar niciunul dintre cei trei președinți în cauză nu a făcut tot posibilul în acest scop, nici măcar spre sfârșitul mandatului. Exemplific cu ultimul președinte, căruia chiar textul actual al Constituției i-ar fi permis cel puțin să inițieze o revizuire a Constituției (art.150, alineatul 1) gest absolut necesar și important, chiar dacă în final mașina de vot pesedistă ar fi zădărnicit tentativa. Or, este cum nu se poate mai clar că, atâta timp cât PSD deține președinția ambelor camere parlamentare și a Curții Constituționale, absolut nimic important nu se poate întreprinde, dacă nu este pe gustul și în interesul celor din opoziție !

Nota bene: Eu nu sunt un adversar al comunismului. Comunismul imaginat de Marx și Engels consider că este o doctrină teoretic foarte frumoasă și interesantă, care mustește de bune intenții și nevoia de dreptate socială, dar care, din păcate, în practică s-a dovedit utopică și periculoasă, făcând posibilă răzbaterea la suprafață a celor mai josnice porniri existente în genomul filogenetic al oamenilor. Viclenia, perfidia, tupeul, nesimțirea, prefăcătoria, lipsa de scrupule și de caracter păreau ingredientele de bază indispensabile unei rețete  de succes pentru cei dornici să se cațere în vârful piramidei puterii, ingridiente care se pare că nu și-au pierdut prea mult din valoare până în zilele noastre. Senzația că din această cauză ne mișcăm cu toții zadarnic într-un labirint fără nicio ieșire este -cred- cea care i-a determinat pe vreo 5 milioane de români să plece în bejenie. (more…)


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , by

Și iarăși, și iarăși, despre Covid 19

Sunt  foarte dezamăgit când văd cum, zi de zi se confirmă toate observațiile mele și cum se adeveresc toate prognosticele  făcute încă de la începutul pandemiei, fără ca decidenții noștri să dea semne că au început să priceapă câte ceva din ceea ce aș denumi ”propagarea unei pandemii”.
Există un grup de așa-ziși specialiști (?) în ceva despre care habar nu aveau până ieri, ceva ce nu au mai întâlnit niciodată, și care nici nu a mai existat până acum în lume. Dar ei fac regulile și dau ora exactă ”în calitate de specialiști” .Tot ce se pare că înțeleg și știu dumnealor  este că trebuie să purtăm măști și să păstrăm distanța, iar argumentul suprem este că ”așa se procedează în toată lumea” uitând că și ”specialiștii” străini sunt la fel de ”specialiști” în ceva ce nu mai văzuseră înainte. Dar să și gândească cât de cât , să conceapă ei un program logic,  aplicat la realitățile concrete –nici vorbă. Pe mine mă încearcă un sentiment de jenă când îmi amintec cum , cu câteve luni în urmă se fuduleau decidenții noștri că noi românii nu avem decât 50-100 de nou-infectați zilnic (din doar 500-1000 de testați,ceea ce nu ne mai spuneau), în timp ce grecii și iitalienii aveau de 4-5ori mai multi (dar din 10000-12000 testați) Luni de zile nu s-a făcut nicio deosebire între nr . de teste și nr. de testați!
Eu am rămas cu gura căscată când  l-am auzit ieri chiar pe Donald Tramp la conferința de la Tusla  stigând  iritat –desigur influențat de specialiștii lui – că ”să se facă mai puține teste, pentru că cu cât se testează mai mult, cu atât mai mulți infectați vor fi descoperiți”, ceea ce lui, ca președinte, nu îi dă bine și nici spitalelor.  Dl Tramp ”descoperise America”.  În sfârșit, aflase și dl. Tramp, adevărul pe care ar fi trebuit să-l știe de 4 luni. Așa că a recomandat politica struțului (adică nu vrem să știm care este realitatea), pe care specialiștii noști o descoperiseră cu mult mai devreme.
  Eu, ca simplu cetățean, plătitor de taxe și impozite, afectat direct și indirect de numeroasele și babanele greșeli făcute în gestionarea crizei pandemiei (nu le numesc prostii, pentru că nu doresc să jignesc pe nimeni, dar incompetențe le putem numi) am repetat tot timpu în van că se procedează ilogic, cotrar legităților după care se derulează o pandemie.
             Prima este aceea că o pandemie nu se lasă dusă (eliminată) până nu își ia tributul său de 60-80% din subiecții susceptibili dintr-o zonă. Altfel nu ar fi pandemie ci endemie. Prin măsurile instituite astăzi în populație de fapt nu se combate pandemia, ci se evită pe cât posibil noile infecții zilnice, ceea ce nu face decât să prelungească durata  pandemiei. Argumentul că astfel se previne copleșirea capacității de internare a spitalelor este fals. De fapt este vorba de o lipsă de competență în gestionarea echilibrului zilnic necesar dintre nr. de noi infectați descoperiți și capacitatea de internare a spitalelor. În acest sens este absurd să se ocupe locurile în spitale cu depistații asimptomatici sub pretextul că și aceștia ar putea fi eliminatori de virus. Aceasta se poate întâmpla în perioada de incubație, dar numai la extrem de puțini, în mică măsură,și numai  cu câteve ore-o zi-două înainte de sesizarea  clinică. Pe lângă faptul că astfel de cazuri ar putea fi ușor gestionate și în alt mod decât internîndu-le, puneți în balanță ponderea lor infimă în comparatie cu numărul de cazuri similare ce apar simultan și anonim în restul milioanelor de cetățeni, de care nu se știe nimic, pentru că nu au fost descoperite prin testare, și de care nu aveți cum să vă ocupați, stimați decienți, până când nu vă sunt prezentate la consultație din alte cauze morbide.  Abea cu asemenea ocazii bolnavii sunt  testați și pentru Covid și, dacă se întâmplă să fie pozitivi  sau chiar să moară, atunci cauza morții este etichetetă Covid (unele spitale au renunțat la această practică incorectă) Activitatea morbidă a virusului  SARSCOV  2 nu este, și nu poate fi contestată de nimeni.  Dar nici nu trebuie exagerată. Trebuie numai bine înțeleasă și corect gestionată,  Virusul SARS Cov 2 produce modificări predominant exsudative, care pot fi fatale la pacienții cu alterări preexistente la nivelul pulmonilor și al sistemului cardio-vascular, dar la indivizii sănătoși virusul fie că este distrus și eliminat încă de la poarte de intrare, fie că, dacă aceasta a fost depășită, vor apărea niște manifestări clinice ușoare (fruște), rezolvate de propriile forțe de apărare ale organismului, umorale și celulare, urmate de instalarea imunității specifice, a cărei amploare depinde de tipul de infecție suferit. La indivizii cu modificări patologice la nivelul aparatului respirator sau cardio-circulator suprapunerea acțiunii virusului  Covid poate fi fatală, întocmai ca ”picătura care mai lipsea pentru umplerea paharului”
Consider că din tot ce am scri până în prezent despre Covid 19 se desprind și concluziile în legătură cu procedura recomandabilă pentru viitor. Repet că eu scriu numai pentru uzul prietenilor și urmăritorilor mei, și  că noi nu dăm lecții nimănui, dar avem totuși dreptul să ne formăm și să ne exprimăm părerile noastre, atâta vreme cât tot ceea ce se decide, se răsfrânge asupra noastră. Noi suferim consecințele incompetenței decidenților. Cu atât mai mult cu cât se știe că pentru proasta și incompetenta gestionare a crizei de până acum nu răspunde nimeni !


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , by

Alte observații privind evoluția Covid 19

                 O maximă pe care ar fi rostit-o un filozof grec –nu-mi amintesc numele lui- a fost: ”Când mă analizez mă admir, dar când mă compar mă desfid”. Extrapolând această maximă, aș face trimitere expresă la actuala echipă medico-politico-guvernamentală de gestionare a crizei pandemiei Covid 19, care ne-a anesteziat cu lăudăroșenile lor , bazate pe date incerte, dar evită cu ostentație să compare datele reale  de la noi cu datele reale din alte țări. Prin date reale înțeleg datele primare raportate din teren, sintetizate și raportate  la factori obiectivi, imuabili.
O mare nedumerire a mea, pe lângă toate celelalte acumulate în ultimele 4-5 luni, se referă la permanenta justificare practicată de politicieni, a  măsurilor aberante pe care nu rareori ni le impun, cum că ”așa ne-au sfătuit specialiștii”. Care specialiști, mă întreb eu? Specialiști într-o maladie care a apărut acum pentru întâia oară în lume? O maladie despre care nimenea nu știa nimic. Dar absolut nimic ! Ceea ce nu i-a oprit pe toți, medici, guvernnți, politicieni și gazetari să aibă și să propage păreri proprii, care mai de care mai aberante. Ca de exemplu să ne dezinfectăm gardurile, casele și soselele, să purtăm măști (de fapt niște botnițe) inclusiv când mergem pe ulița satului etc. Este adevărat că se inspirau și din măsurile luate în alte țări, în care inspiratorii erau alți medici, la fel de ”experimentați” în Covid 19, ca ai noștri. Ne afișau pe burtierele televiziunilor niște cifre a căror valori creșteau de la o zi la alta, menite să ne îngrozească, dar care în realitate nu aveau nicio semnificație. Personal am tot scris pe blogul meu, încă de la bun început, că acele cifre ar trebui să se sprijine pe ceva real și comparabil, și să se raporteze la ceva concret și imuabil (suprafață, mia de locuitori, număr de testări etc), pentru că simplul fapt că ele vor fi afișate pe burtiere TV nu justifică scoaterea lor ca atare, ca ”din burtă”, fără nicio prelucrare statistică. Singura raportare a noilor cifre era față de cifrele din ziua precedentă, care erau tot niște cifre sterile, scoase ”ad burtibus”, fără nicio semnificație reală.
          Desigur că eu nu am scris și nu scru nicidecum pentru uzul decidenților, ci doar pentru prietenii mei de pe Facebook și Web site, cu care cred că sunt în consonanță, mai mult pentru a ne încredința pe noi înșine că noi  nu am înghițit ”pe nemestecate ” tot ce ni s-a servit până acum. Astăzi, mai concret în ultimele 7-8 zile, se pare că decidenții au început să înțeleagă că au fost pe un drum greșit, și încearcă să mai dreagă busuiocul, dar nu în totalitate Decidenții, acolo sus, credeau că rolul lor este doar să ne demonstreze nouă, celor de jos, că acolo sus sunt oameni responsabili, care se preocupă și muncesc pentru noi, că totul este sub control. Așa că au avut nevoie de vreo trei luni până să realizeze că ceva nu merge, nu se leagă, că fără raportări corecte și concrete la niște factori obiectivi, sunt imposibile comparațiile, singurele în măsură să ne ilumineze dacă mergem bine sau rău. Ne fuduleam că avem rezultate mai bune decât alte țări, din Occident, cu o populație de 3-4 ori mai numeroasă, cu cifre absolute neprelucrate statistic în vederea unor comparații valide, ne luând în considerare că cifrele comunicate de acele țări aveau o altă bază reală a datelor primare, cu altă semnificație, dar se evitau -și evită- comparațiile cu țările mult mai mici, vecine nouă, care aveau, și au, rezultate mai bune.
Am tot spus că pentru mine nu este clar deloc dacă acești decidenți chiar nu înțeleg fondul problemei, sau se prefac că nu înțeleg, pentru că există niște realități care, deși sunt evidente, sunt totuși ignorate,  cu toate că nu sunt mai presus decât nivelul logicii lui Gâgă. O să mai fac o încercare lămuritoare în cele ce urmează.
Să plecăm de la adevărul axiomatic, niciodată contestat de către epidemiologii cunoscători, care ne spune că o pandemie –la om sau animale- nu se stinge într-un anumit teritoriu/zonă până când 60-80% dintre subiecții receptivi nu au contractat infecția, cu indiferent ce consecințe. Pentru că dacă s-ar stinge de la sine nu s-ar mai numi pandemie, și nici măcar epidemie, ci endemie.
Să acceptăm în mod aprioric că, în țara noastră există cel puțin 14000000 de persoane susceptibile, din totalul populației de cca 20000000. Restul, de vreo 6000000 pot fi considerate refractare în mod natural (nu imunologic, specific). Aceasta însemnează că media de 70% din 14000000 este de 98ooooo de persoane susceptibile (cifrele beneficiază de o  aproximare nesemnificativă). Pe de altă parte , să luăm în calcul datele oficiale comunicate prin buletinul de astăzi 11.06.20 al Grupului de Comunicare Strategică al sursei de presă Covid 19 Știri Oficiale pentru țara noastră, la zi: 21 182 persoane identificate ca infectate , din  totalul celor 531619 teste efectuate până astăzi. Dar atenție, nu știm câte persoane au fost de fapt testate, pentru că o persoană pozitivă este testată de mai multe ori ! Dacă am considera că nr. de teste efectuate până în prezent este egal cu nr. de persoane testate, ar rezulta că numai 3,98 % din indivizii testați au fost găsiți infectați cu Covid 19, dar, dacă ținem cont că o persoană pozitivă este testată de cel puțin 2-3 ori, înseamnă că în realitate numărul persoanelor găsite pozitive dintre cele testate este chiar de 2-3 ori mai mic. Cifra reală a persoanelor testate la zi ni se ascunde permanent ! Aceasta ar mai însemna că mai puțin de 2 %  din indivizii testați contractaseră infecția până în prezent, dintre care 1369 au decedat, respectiv  0.0098 % din populația receptivă a României. Oare câți dintre acestia ar fi decedat oricum, în intervalul acela de 3-4 luni, și fără suprapuneea infecției virale ? Căci nota bene, tot conform comunicatului GSP menționat anterior, toate cele 1369 persoane decedate înregistrate până în prezent sufereau și de alte maladii debilitante, niciuna nu a fost găsită  cu infecție exclusiv virală !.. Adică, dacă s-ar păstra ritmul actual de propagare a infecției, însemnează că ar trebui să mai treacă încă mulți ani până să se atingă  numărul infecțiilor posibile și chiar probabile. Cam neplăcut, nu? Dsigur că lucrurile nu trebuie luate ca atare strictus dictium cifric, pentru că în practică mai intervin și multe variabile, care pot deturna rezultatul unui raționament matematic, dar nu cu foarte mult.
Putem reține deci că, generalizând fără teama de a greși,  ștrangularea intempestivă și costisitoare a tendinței naturale de  răspândire a infecției în populație va putea să aibă consecințe exact contrare celor scontae. Personal, consider că cheia controlului pandemiei nu constă în permanenta luptă de blocare a apariției de noi cazuri de infecție, care este un fenomen natural greu și costisitor de realizat, ci în prevenirea contractării infecției de către persoane cunoscute ca fiind suferinde de anumite boli debilitante ale sistemului imunologic, concomitent cu menținerea unui permanent echilibru între numărul de noi cazuri clinice  apărute și asigurarea posibilității de internare și tratare a acestora în condiții moderne, civilizate.  Internarea și tratarea cazurilor pozitive asimptomatice nu se justifică.  Ar fi deci vorba despre mutarea accentului de pe efortul de prevenire a apariției de noi cazuri de infecție, în general, dintre care marea majoritate sunt oricum asimptomatice și deci consider că binevenite, fiind imunogene, pe asigurarea condițiilor civilizate de tratament prompt și competent al  pacienților Covid pozitivi cu comorbidități, concomitent și în egală măsură pentru  infecția virală și comorbidități. Evedent că toate acestea sunt posibile numai printr-o mai mare implicare a competenței și inteligenței celor investiți să traducă în fapte un asemenea program, la nivel național.
          În concluzie, consider că cea mai importantă și dificilă problemă în controlul acestei pandemi ar consta în identificarea și internarea foarte promptă a  reactanților Covid pozitivi cu comorbidități, și tratarea lor concomitent contra infecției Covid și a celorlalte maladii însoțitoare, posibil supresoare ale imunității antivirale. Obiectiv greu de realizat, dar aceasta se pare că ar fi cheia, însă fără derogări.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

Despre știința și arta comunicării

   
                                                                                                                         Radu Moga Mânzat

Există cel puțin patru domenii lingvistice care sunt adiacente aceleeași paradigme tematice: dialogul, conversația, convorbirea și comunicarea. Le-am numit domenii și nu termeni sau mijloace, pentru că descrierii semantice a fiecăruia dintre acestea i se rezervă un spațiu larg în literatura de specialitate,  fiecare dintre acestea operând  cu instrumentație care ține atât de domeniul științei, cât si cel al artei.
Mărturisesc că, în 1990, când am aflat că la unele facultăți au apărut discipline noi de predare, ca cea a  comunicării, ca știință de nivel universitar, mi s-a părut o chestiune ușor neserioasă. Eram prizonierul mentalității mele proletcultiste, urmare a unei îndelungate existențe închistată în dogma șablonardă a materialismului dialectic. Abea mult mai târziu am înțeles ce importanță uriașă poate să aibă o comunicare corectă între oameni sau între oameni și instituții, după toate regulile și în toate situațiile posibile. Am înțeles că, pentru a comunica cu maximum de elocință, este obligatorie respectarea unor reguli/norme ștințifice cărora unii vorbitori, mai talentați, reușesc chiar să le imprime o tentă ce ține de domeniul artelor. Le numesc reguli și nu principii, pentru a sublinia caracterul  imperativ al regulilor, comparativ cu cel liber- consimțit al pricipiilor etice, pe care de fapt se bazează. Astăzi cred chiar că am căzut în extrema opusă, mergând până la a crede că dacă noi, românii, am fi fost capabili să comunicăm corect în ultimii 30 de ani, după toate regulile și în toate împrejurările, cu siguranță că am fi fost astăzi mult mai sus în scara valorică a națiunilor europene, decât locul jenant pe care îl ocupăm acum. Am ajuns să mă îngrozesc când mă gândesc la adâncimea subsolului de la care am pornit noi în 1990 la escaladarea viitorului, nu numai în ceea ce privește știința și tehnologia, dar și, poate chiar mai mult,  în ceea ce privește educația în general, în contextul căreia, nivelul educației civice de la care am pornit,  aș spune  că avea chiar o tușă maladivă.
M-am hotărât să aștern astăzi aceste rânduri tocmai pentru că, cu nespusă amărăciune,  constat că educația noastră, în special în ceea ce privește normele de conviețuire socială, pare iremediabil împotmolită în trecut. Și totuși, cred că trebuie făcut ceva. Cel puțin cred  că trebuie încercat. Și, mai cred că începutul trebuie făcut pritr-o educație insistentă, la toate nivelurile, privind necesitatea însușirii și respectării tuturor regulilor -legilor, aș putea spune- unei comunicări civilizate, de către toți concetățenii, indiferent de craca pe care s-au cocoțat în ierarhia socială, și indiferent de împrejurări. Vreau să spun că, aceste reguli sunt importante începând de la simplele discuții private duale, între prieteni sau în familie, și până la nesfârșitele și inutilele ciorovăieli din timpul talk șhow-urilor televizate sau al perorațiilor vorbitorilor, de la cea mai înaltă tribună oficială.
Trebuie să recunosc faptul că factorul declanșator care m-a determinat să antamez acest subiect tocmai acum a fost observația că nici măcar în cercul puținilor mei prieteni care mi-au mai rămas, și pe care îi prețuiesc foarte mult, cerc  aflat în inevitabilă, permanentă și rapidă restrângere, nu mai reușesc să comunic  cu toată răbdarea și solicitudinea necesare și reciproc utile. Nu înțeleg din ce cauză aproape  toți au căzut în patima limbariței. Aproape toți îmi par teribil de nevorbiți, dorind parcă acum,  la spartul târgului, să compenseze un cumplit deficit logoreic acumulat de-a lungul vieții. Au tendința evident neostoită de a-și etala cât mai pe larg punctul lor de vedere, referitor la orice, la care iarăși evident că și țin foarte mult, pentru că –nu-i așa, nici nu s-ar putea altfel- vor cu tot dinadinsul să ți-l inoculeze intempestiv și ție, în detrimentul unor eventuale timide alte păreri, la care trebuie neapărat să renunți definitiv. Cel mai puternic și percutant argument în favoarea  propriei lor păreri este faptul că ”așa cred ei”. Nu au habar că o ideie trebuie etalată o singură dată, ca atare, așa că cel mai adesea o repetă o dată –de două sau mai multe ori , până consideră că ți-au înghesuit-o bine în conștiință, în locul propriilor tale păreri care, oricum nu erau valide.
După părerea mea, orice conversație, orice dialog, trebuie să se circumscrie unui cadru,  guvernat de respectarea strictă a următoarelor reguli:
-1) Vorbitorul trebuie să își dozeze singur dimensiunea  exprimării unei idei, pe care să o concentreze astfel ca la o repriză/șarjă/frază (să o numim astfel) să se încadreze în limitele a 2-4 minute, până la plafonul maxim de 5 minute, dacă ideea este socotită ca deosebit de importantă. Depășirea acestei durate poate conduce la falimentarea ab initio a succesului conversației. După care trebuie neapărat să se oprească,  pentru 2-3 secunde, pentru a oferi interlocutorului posibilitatea de a interveni,  în cazul că acesta are completări sau obiecții, cu referire strictă la afirmațiile vorbitorului, dar să intervină tot cu o intervenție care să nu depășească 2-4 minute. Extrem de detestabil este obiceiul larg adoptat de unii vorbitori de a preveni intervenția interlocutorului ascultător, în pauza menționată (cu teama că astfel le-ar fi fragmentată alocuțiunea), fie  printr-un ăăăă prelungit (vezi trucul permanent al unui fost președinte), fie printr-o mimică sugestivă cum că vrea să continue. În schimb ascultătorul adesea intervine prin diverse exclamații mai mult sau mai puțin onomatopeice, fie printr-o anumită  gestică a corpului,  care să sugereze că aici ar dori  să intervină. După aceasta  vorbitorul poate să reinsereze subiectul antamat anterior prin adăugiri sau prin emanarea unor noi idei, dar tot numai în limita de timp mai sus menționată a frazării, urmată de inevitabila pauză în favoarea interlocutorului, ș.a.m.d. Până la urmă este vorba despre o chestiune de bun- simț înnăscut, prezent la multe persoane, dar nu la toate.
-2) Interlocutorul trebuie să se dovedească a fi ”un bun ascultător”. Să aibă răbdare, să asculte expozeul vorbitorului  pe întreaga durată a celor 2-5 minute, fără să își manifeste dezaprobarea  în vreun fel, sonor sau vizual (prin mimică sau gestică), dar în niciun caz să nu intervină peste vorbitor, nici aprobator și nici -mai ales- dezaprobator, uneori ridicând chiar tonu, pentru a-l acoperi pe vorbitor cu propriile contra argumente. Aceasta este cea mai mare greșeală pe care ar putea-o face interlocutorul, greșeală care, repetată de mai multe ori, compromite în mod cert succesul conversației. Se ajunge la atare situații atunci când interlocutorul este conștient de incapacitatea sa de a purta un dialog decent, știind că nu este capabil să-și noteze liniștit în memorie ce și unde ar avea ceva de comentat, incapabil să rețină toate observațiile dorite și să le prezinte atunci când vorbitorul va face bine-cuvenita scurtă pauză. De teamă că o să uite, interlocutorul neinspirat face însă tentativa de intervenție, peste vorbitor, prin aceasta dându-și de fapt dovada limitelor capacității sale intelectuale. Dacă nu are de făcut referiri la expunerea  primului vorbitor, interlocutorul va putea să etaleze propria ideie, dar tot cu respectarea duratei maxime admise pentru o repriză de până la 3-4-5 minute, după care urmează pauza obligatorie de 2-3 secunde pentru facilitarea intervenției primului vorbitor, dacă acesta dorește să intervină. Și așa mai departe, pe rând, fiecare participant devenind când vorbi tor, când ascultător. Alternanța la vorbire nu este obligatorie, dacă unul dintre participanți este de felul lui mai  taciturn, și nu dorește des să intervină,  pauza aceea de 2-3 secunde, după fiecare  repriză a vorbitorului  trebuie  totuși și neapărat respectată! Numai dacă unul dinre partcipanți  nu pare să aibă habar, nici despre regulile unei conversații civilizate și nici nu pare să mustească de bun-simț, vorbind  în neștire sau întrerupându-și acoperindu-și frecvent partenul,  atunci se impune fie să i se atragă atenția, fie să fie abandonat ca partener de dialog.
În fine, trebuie știut că un dialog reușit, în care să aibă loc un schimb fructuos de idei, poate să aibă loc numai dacă participanții sunt compatibili, nu neapărat din punct de vedere al nivelului pregătirii intelectuale, cât mai ales al inteligenței native și al înțelepciunii. Pentru aceasta , posibilii participanți vor trebui să se evalueze reciproc, cu anticipație, dacă se poate. O excepție o face situația când un vorbitor dorește să comunice ceva unui grup de ascultători sau unei mulțimi heterogene. Evident că într-o asemenea situație vorbitorul trebuie să adopte un limbaj accesibil tuturor ascultătorilor, și  o conduită  care ține de tehnica și știința retoricii.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by