PE CÂND TREZIREA DIN ADORMIRE?

În rândurile care urmează încerc să-mi explic, în primul rând mie, cum se face că de atâta amar de vreme ne învârtim în cerc, ne învățând nimic din propria istorie și răspunzând mereu greșit la aceleași provocări amăgitoare. Oare cum de este posibil ca acest popor nefericit să fie din nou păcălit cu aceleași trucuri politice răsuflate ?Vă solicit puțintică răbdare, că poate apoi careva să mă luminați și pe mine. Îmi cer scuze pentru lungimea eseului, dar altfel nu se putea.
Oare de ce, încercând să răspund, îmi stăruie mie în minte imaginea unui nesfârșit ocean, în mijlocul căruia plutește în derivă o barcă, în care ne aflăm noi toți, și cei buni și cei răi, fără nicio destinație și inconștienți că încet, încet ne scufundăm. Dar de fapt, chiar dacă am fi avut vreo destinație, nu am fi avut cum să o urmăm , pentru că noi nu avem nicio busolă, iar la cârma ambarcațiunii nu se află niciun căpitan. Și chiar dacă s-ar iți de undeva vreun căpitan, nu văd ce ar putea să facă, pentru că noi, cei din barcă vâslim simultan în direcții diferite. Dar, dacă nu avem o direcție comună, avem în schimb aspirații identice pe termen scurt: să ne procopsim cât mai rapid, prin orice mijloace, de parcă am vrea să recuperăm tot ce nu am dobândit până la Revoluție. Nu ne mai interesează nimic altceva: nici desăvârșirea profesonală, nici cultura, nici artele, nici imaginea noastră publică, nici omenia, nici bunul simț, nu mai avem rușine de nimic, onoarea, cinstea și caracterul sunt niște vorbe goale, lipsite de conținut, niște cuvinte desuete care de fapt nici nu se mai poartă, fiind total ieșite din uzul comentatorilor.
Evident că până aici nu am spus nimic nou. De mai bine de 30 de ani, comentatorii de toate facturile –politicieni, scriitori, filozofi, dramaturgi, scenariști sau istorici- se străduiesc să înțeleagă ei, ca să ne explice apoi și nouă, de fapt ce s-a întâmplat cu noi, cum de a fost posibil ceea ce cu ani în urmă ar fi părut de neconceput, cărui fapt se datorează schimbarea aceasta fundamentală a mentalității colective, a trăsăturilor fundamentale definitorii poporului român, a ușurinței deprimante cu care concetățenii noștri renunță la valorile tradiționale, ancestrale cu care s-au mândrit secole la rând,- și cu care noi, cei rămași pe aicea continuăm să ne mândrim,- în favoarea unor deprinderi noi, uneori interesante, dar străine spiritului și cugetului românesc. Explicațiile care au fost lansate au fost multiple, aproape tot atâtea câți analiști am ascultat. În general corecte, dar foarte diferite, pentru că fiecare analist a privit lucrurile din punctul său de vedere, prin prisma propriilor sale trăiri, a propriei sale eperiențe de viață, socială și profesională. Am încercat să discern totuși dintre toate aceste explicații câteva linii de forță, câteva concluzii general valabile. Dar nu am reușit. Comună a fost numai strădania tuturor analiștilor de identificare a cauzalității responsabilă pentru diversele transformări în discuție. Atunci am încercat să găsesc răspunsul în propriile mele cugetări la care am ajuns de-a lungul timpului. Concluzia mea cea mai importantă a fost că nu ajungem nicăieri idenificând și imputând pe rând când o cauză când o alta, dar toate, deși corecte, dovedindu-se incomplete și insuficiente pentru a explica întreaga noastră dramă –îndrăznesc să o numesc astfel- prin care a trecut și mai trece încă poporul român. Am conchis astfel că ne găsim în fața unor cauze cu mult mai profunde decât cele punctual identificateși luate ca atare, care vin din istorie și care au fost doar revelate de Revoluția Română din 1989. Încă din Evul Mediu și mai apoi din Isoria Modernă și Contemporană, românilor, situați la răscruce de drumuri, pe niște plaiuri alduite de Dumnezeu, le-a fost scris să se confrunte cu o mulțime de naționalități, unele izgonite de nevoi de prin locurile lor de baștină, altele venite să ne cucerească și să beneficieze de roadele pământului nostru, iar altele trimise pur și simplu să ne conducă. Toți au venit cu mâna goală și cu toții a trebuit sărmanul popor român să își împartă viața, tuturor să le intre în voie, să le facă pe plac. S-a aplecat adesea ca sălcile în bătaia vântului, aunci când nu s-a putut altfel și s-a dovedit când curajos și când maleabil, dar totdeauna dornic de supraviețuire. Trebuie să fim totuși cinstiți și să recunoaștem că am avut și de câștigat de pe urma acestor permanente conviețuiri, de pe urma cărora adesea am avut și mult de învățat, de la care am împrumutat multe din obiceiurile, deprinderile și din cultura lor, că într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, constructiv sau distructiv, toți aceștia până la urmă au contribuit la formarea poporului român, așa cum îl vedem astăzi. De asemenea să recunoaștem că, dintre cei așezați pe meleagurile românești, uni chiar în fruntea bucatelor, s-au dovedit a fi chiar mai români decât românii. Alții din contră, nu au făcut decăt să ne spolieze prin felurite mijloace, unele perfide, altele brutale, dar urmărind aceleși scop: îmbogățirea fără muncă. Tuturor acestora românii au trebuit să le facă față, cu mari sacrificii. Dar summa summarum prin mixarea trăsăturilor tuturor acestora, a rezultat un popor aproape nou, greu de recunoscut în descrierile vechilor cronicari, motiv pentru care eu și evit să mă exprim prin sintagma națiunea română, preferând de regulă să vorbesc despre poporul român, care pe lângă faptul că reflectă o paradicmă mai realistă și mai cuprinzătoare, evită și trimiterea stânjenitoare la etnia diferită a unor populații conviețuitoare cu noi, la bine și la rău, de sute de ani, care să îi facă pe aceștia, nu fără o urmă de sadism al naționaliștilor de paradă, să se simtă mereu străini în țara în care volens nolens s-au născut. Eu cred că nimenea nu trebuie să fie detestat sau umilit pentru că/ sau dacă s-a născut, fără voia lui în România, având o altă etnie, o altă naționalitate. Prin aceasta nu am face decât să-i îndepărtăm de la înhămarea la efortul comun, să îi transformăm din asociați fideli în adversari tăcuți.
Dar, să revenim la tema noastră. Zaruile fiind aruncate, lumea fiind așa cum este (vorba poetului), acuma trebuie să ne punem și noi întrebarea, ca și Lenin: Ce-i de făcut? Eu am mai răspuns: Trebuie să o luăm de la început, căci nu avem de ales! Să trecem de la eseurie constatative la sugestii. Avem nevoie de sugesti sau soluții radicale. Cu soluțiile punctuale vânturate prin parlament nu facem nimic, soluțiile de genul: să mai crească pensiile cu 20%, să impozităm banii furați cu 80%, să mai recuperăm câte ceva din furtișagurile imense făcute de escroci, în virtutea unor legi strâmbe chiar de ei făcute, sau să se mai taie câte ceva din salariile și pensiile nesimțite, eventual înlocuite ulterior de alte venituri necuvenite, cu alte denuiri, doar se prelungește la infinit mizeria dezmoșteniților și creaște avuția șmecherilor. Dar, dacă ne-am concentra cu toții pe măsuri radicale, rezolvarea celor punctuale ar decurge de la sine. Mă refer la măsuri radicale de genul:
– Referendumuri ori de câte ori este nevoie, cu rezultate obligatoriu de implementat în legislație și în practică în termen de o lună de zile.
– Înlocuirea constituției lui Iliescu cu o constituție modernă, sinonimă cu cea a celor mai democratice țări, votată de toate partidele democratice în parlament, după un referendum cinstit.
– Înlocuirea actualei porcării de CCR, care a făcut atâta rău României, cu o curte constituțională compusă din 15 membri (fără niciun fel de privilegii), total apolitici, aleși dintre cei mai distinși și mai competenți juriști, pentru o durată de 5 ani, dintre cei mai respectați și imaculați juriști (nu cei mai titrați), asupra cărora să nu plutească niciun fel de suspiciune de imoralitate.
– Parlament de 300 de parlamentari.
– Avocatul poporului, personaj total apolitic, să fie ales prin referendum popular.
– Sancționarea traseismului politic parlamentar prin excludere din parlament..
– Raportul dintre totalul veniturilor dobândite direct sau indirect din bugetul statului să nu fie mai mare de 1/9.
– Impozitarea progresivă a venitului cumulat
– Desfințarea tuturor pensiilor speciale. Pensiile militarilor se numeasc ”de seviciu”având un regim diferit.Restul pensiilor să se bazeze exclusiv pe contributivitate. Dacă un loc de muncă presupune eforturi speciale sau riscuri deosebite, atunci aceasta trebuie să se reflecte direct în salariul tarifar, și nu în venituri mascate.
– Desființarea tuturor privilegiilor votate în decursul timpului și; dacă există temei pentru venituri suplimentare, acestea să fie reflectate distinct în salariile tarifare.
– Obținerea dovedită de foloase necuvenite să fie pedepsită prin confiscarea extinsă a întregii averi.
– Reforma justiției și limitarea duratei de desfășurare a proceselor.
Nu cred că nu sunteți de acord cu mine că, dacă un astfel de set de cerințe ar fi transformat în legi, toate celelalte probleme s-ar rezolva ca niște consecințe ale acestora. Atenție, nu am deloc pretenția că chiar acesta ar trebui să fie pachetul de măsuri radicale de care avem nevoie. Am dat numai un exemplu. Știu că fiecare dintre voi ar avea de adăugat multe alte sugestii, dar tocmai aceasta este problema: cu cât este mai lungă lista dezideratelor, cu atât ar fi mai diluată și neinteresantă. Ca și apa adăugată într-un vin bun: cu cât mai multă apă, cu atât mai slab rezultatul. Eu cred că un set de nu mai mult de vreo 10 deziderate fundamentale ar avea cel mai percutant efect, redactate clar, succint și ușor de reținut. Un fel de decalog. Intocmit de un colectiv de oameni foarte inteligenți, care să fie însușit de populație și supus candidaților și parlamentarilor în vederea adeziunii.
CELE DE MAI SUS REPREZINTĂ ÎNCERCAREA MEA DE A TRECE DE LA ANALIZE STERILE, FĂRĂ EFECT, LA SUGESTII SAU SOLUȚII. Problema îsă de abia de aici începe, pentru că politicienii sunt convins că s-ar strădui să-i anuleze rezultatele declarându-se întru totul de acord cu fiecare silabă din decalog, ba chiar ar veni cu noi și noi completări originale, dar numai până la momentul votului când, ca prin farmec, toate afirmațiile lor s-ar transforma în măsuri dictate de interesele personale ale lor, sau ale haitei –pardon ale partidului- în care s-au înrolat. Acest lucru poate să fie prevenit, pentru ca să nu fim păcăliți la infinit. Iată câteva sugestii, în cele ce urmează.
Desigur că un nou partid, constituit din persoane apolitice oneste ar fi o soluție ideală. Dar știm cu toții că asemenea oameni de calitate se feresc de partide ca de ciumă. În schimb șmecherii, profitorii și mercenarii s-ar împinge imediat în față, chiar la conducere, dacă se poate.
Cred că la început ar fi nevoie de un singur român inteligent, cinstit și imaculat. Avem oare așa ceva? Acesta ar trebui ajutat să aleagă alte câteva persoane ”pe sprânceană”, care să adere total la principiile decalogului, Decalog care să fie proclamat drept program al noului partid (sau uniune) Orice tentativă de abatere de la dezideratele Decalogului, odată ce a fost acceptat, trebuie sancționată imediat cu excluderea intruderilor. Nu numărul membrilor este cel mai important, ci cel al simpatizanților și susținătorilor! Sunt sigur că participanți sau simpatizanți ar apărea ca ciupercile. Oamenii sunt avizi de o schimbare reală, și nu mai sunt la fel de ușor de prostit ca până acuma. Doar începutul ar fi foarte greu. Important este să nu se permită impostorilor accesul sub nicio formă. Se poate, dacă nu se acceptă excepțiile de niciun fel. Ar trebui chiar înfințat de la bun început un compartiment de ”resurse umane”, resonsabil pentru calitatea membrilor. O asemenea formațiune, după ce a dobândit încrederea publicului, ar avea mare eficiență chiar și acționând în afară a parlamentului. Important ar fi să fie puternic susținută de persoane ”de bine” , a căror încredere ar trebui de asemenea câștigată de la început. Această nouă formațiune nu trebuie să sprijine niciun partid, dar să sprijine, fără negocieri, toate inițiativele partidelor care coincid cu vreo prevedere din Decalog.
Tot succesul noii formațiuni depinde de forța reglementărilor cu care s-ar putea opune infiltrării persoanelor abile croite să deturneze direcția organizației sau viitorului partid.
ÎN FINAL DORESC SĂ SUBLINIEZ ÎNCĂ ODATĂ CĂ IMPORTANT ESTE SĂ ÎNCETĂM SĂ NE LAMENTĂM ȘI SĂ DEMONSTRĂM DOAR CE DEȘTEPȚI SUNTEM NOI ȘI CUM NE PRINDEM NOI LA TRICURILE PRIN CARE SUNTEM ÎNȘELAȚI, ȘI SĂ TRECEM ÎN SCHIMB LA SUGESTII ȘI SOLUȚII CU CARACTER RADICAL !!
Știu că urmează să fiu etichetat ca naiv și utopic, dar eu mă simt ușurat prin faptul că am spus ce trebuia spus și că am făcut inevitabila invitație la discuții.


Posted in Inm by

Răspuns la solicitarea ASAS de propuneri pentru întocmirea Planului Național de Redresare și Reziliență.

Referitor la Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR)) cred că în primul rând trebuie remarcată amplitudinea atotcuprinzătoare a acestuia, care este clar că a absorbit un volum colosal de muncă, energie și cheltuieli pentru identificarea și redactarea finală a celor peste 230 de pagini cu măsuri de reforme și investiții pentru folosirea judicioasă a celor peste 30.44 miliarde alocate țării noastre, destinați îndeplinirii tuturor prevederilor PNRR, din totalul celor 79.9 miliarde, diferența fiind rezervată celorlalți doi piloni, respectiv Planului de politică de Coeziune și a celui de Agricultură. Meritul contributorilor la întocmirea respectivului PNRR este cu atât mai mare cu cât fiecare dintre prevederile incluse trebuie să fie în perfectă concordantă cu fiecare din măsurile concepute în Programul de Dezvoltare a Comisiei Europen, cu Programull Guvernamental de Perspectivă în ansamblu, ca și cu programul fiecărui minister în parte, pentru următorii 4 ani, ce urmează a fi întocmit e de noul guvern, fără a mai pune și problema programelor fiecărui partid politic în parte. Presupunând că programul pe termen lung ceva mai vechi elaborat de ultimul guvern PSD nu mai este de actualitate, tot va fi nevoie de un mare efort, pentru că aproape fiecare măsură concepută interferează cu măsurile din celelalte programe și planuri menționate mai sus, dar nu mă îndoiesc că nu se va reuși, deoarece chiar dacă în alte domenii nu putem pretinde că ne-am situat în ultimii 30 de ani în topul european, în ceea ce privește abilitatea de a întocmi planuri magnifice nu cred că ne putem reproșa ceva.
În ceea ce privește propunerile și observațiile specifice fiecărui domeniu de activitate, m-aș referi numai la un set de măsuri, care cred eu că ar putea să fie cuprinse și să transceadă fiecare dintre respectivele planuri actuale și de perspectivă, cu mari și evidente beneficii pe termen lung. Desigur că aș fi dorit să mă refer și la domeniul cercetării, dar după atâtea încercări zadarnice de stârnire a interesului persoanelor abilitate pentru o excepțională realizare proprie, în care nu am cerut decât ca cineva să verifice dacă pretențiile mele că aș fi realizat ceva cu totul deosebit, prioritar pe plan internațional și util practicii zooveterinare și alimentare, este sau nu este reală, în lipsa oricărui ecou, am înțeles că vremea interesului pentru cerceterea științifică pur românească de valoare, cel puțin pentru domeniul zoo-veterinar, încă nu a venit.
Astfel că observațiile și propunerile mele în legătură cu PNRR se vor referi numai la redresarea învățământului de toate gradele, cu referire specială la reformarea învățământului universitar și post universitar. Vreau să punctez faptul că până în prezent fiecare guvern și fiecare ministru al învățământului (din cei peste 20 din ultimi 30 de ani) s-a angajat ca în timpul ministeriatului său să reformeze învățământul, dintr-o dată la toate nivelurile, ceea ce bineînțeles că nu a fost posibil, așa că totul se termina cu mici modificări, care adesea au făcut mai mult rău decât bine. O reforma de fond a învățământului consider că nu este posibil să se producă decât progresiv, de jos însus, de la educația preșcolară și până la Învățământul post universitar, care să vizeze în egală măsură pe cei supuși măsurilor de instruire cât și pe instructori. Finalizarea unui asemenea proces ar putea să dureze 5-6 ani sau mai mult, dar trebuie totuși început odatăși odată. Desigur că nu trebuie așteptat până spre sfârșitul procesului de reformare pentru a demara reforma și la eșaloanele superioare ale procesului instructiv-educativ și că între timp trebuie trecut operativ la corecterea acelor prevederi care au fost incluse în actualele programe doar în sprijinul anumitor interese de grup, extrem de păguboase pentru Țară.
În ceea ce privește învățământul universitar consider că măsurile imediate ar trebui să se refere la cel puțin trei probleme cardinale : 1) reglementarea cifrelor de școlarizare la nivel național, conform necesarului, 2) condiționarea acordării subvenționării școlarizării de semnarea unui angajament al candidaților la admiterea în învățământul superior privind restituirea investiției statului, dacă la absolvire acestea dorește să practice în străinătate 3) reglementarea domeniilor de competență a universităților, în acord cu colectivele de cadre didactice cu înaltă specializare de care dispun facultățile, atât în ceea ce privește studiile de masterat, cât și în ceea ce privește doctorantura.
1) La ora actuală activitatea multor universități din Romania se aseamănă foarte mult cu activitatea unor SRL-uri al căror unic obiectiv este realizarea de venituri cât mai mari, doar în beneficiul corpului didactic, ca și al întregii structuri a învățământului, pe verticală. Aceasta este o gândire extrem de păguboasă pe termen lung, pentru restul membrilor societății, ceea ce presupun că este bine cunoscut de către toți românii, dar nimic nu se poate schimba, deoarece primează interesele unor persoane abilitate să răspundă de destinele învățământului românesc, la toate nivelurile, și care preferă să se mențină de aproape 30 de ani, aceeași stare de fapt. Dacă ar fi nevoie am putea oricând să detaliem și să justificăm cele de mai sus. Dacă cineva ar face niște calcule concrete ar rezulta niste prejudicii nebănuite, care cred că l-ar horipila pe orice cetățean de bun simț. În toate țările foarte dezvoltate se fac studii privind necesarul de specialiști în perspectivă, studii care stau la baza prognozelor privind nr maxim de studenți admiși în anul întâi, studii care includ pecialiști în diverse domeni, aflate în vogă la un moment dat, numai pentru că unor persoane le convine, ca și cum supraproducția de specialiști ar fi la fel de profitabilă financiar, ca și cea de cartofi.
2) Statul Român dă dovadă de o generozitate uimitoare în subvenționarea învățământului universitar pentru asigurarea necesarului de specialiști din țările foarte dezvoltate. Pregătirea unui student în țările dezvoltate este foarte costisitoare, motiv pentru care acestea nu își permit să preia integral respectivele cheltuieli. În aproape toate acele țări costurile sunt distribuite atât în sarcina statului, cât și în sarcina studentului. Nu se pune problema că unii studenți nu ar putea să-și suporte taxele propriei pregătiri, pentru că în astfel de cazuri societatea este dispusă să îi crediteze, urmând ca după absolvire să restituie creditul, după o perioadă de grație. Statul Român fiind probabil foarte bogat nu pretinde așa ceva, astfel că suportă integral cheltuieli imense pentru pregătirea specialiștilor necesari altor țări, fără nicio pretenție, deși adesea aceștia ar fi mai necesari în România. Consider că în aceste cazuri, normal este ca studenții care vor practica în străinătate să restituie costul pregătirii, creditat de Statul Român, după absolvire. Dar, pentru că PNRR trebuie implementat de îndată, socotesc că chiar începând din toamna anului 2021, candidații la admitere în universități să semneze un angajament conform căruia după absolvire, fie că 1) vor profesa în România un umăr de ani calculat corespunzător cheltuielilor făcute, fie că, 2) dacă vor să lucreze în străinătate vor restitui ulterior costurile școlarizării cu care au fost creditați, la fel ca în Vest.Totul ar fi extrem de echitabil și de corect față de societatea care i-a creditat. Desigur că această reformă va fi mai greude implementat, invocându-se diverse argumente de către anumiți factori personal interesați, decidenți din structurile de conducere, de la nivel ministerial și până la universități și facultăți, pretexte cu totul ne valide. În discuțiile purtate cu un contabil șef la una din universități am aflat că și în cazul studenților străini instruiți în România, care plătesc taxe de școlarizare, tot despre o afacere păguboasă, dar aparent rentabilă este vorba, și nici decum de o afacere profitabiă, deoarece cheltuielile cu pregătirea acestora sunt mai mari decât cvantumul taxelor încasate, acesta fiind și motivul fluxului de studenți străini la noi. Acelaș flux s-ar constata și dacă taxele ar fi mai mari, dar și calitatea serviciilor profesionale ar fi corespunzătoare, respectiv mai bună. Noi am ales să concurăm universitățile vestice prin taxe mai mici, dar de o mai slabă calitate. Să pui să predea în limba franceză sau engleză niște dascăli care cunosc limbile respective foarte vag, mult mai slab decât studenții respectivi, mi se pare o întreprindere ușor ridicolă și regretabilă, care s-ar cuveni să fie remediată rapid, stopând astfel ironiile studenților la adresa dacălilor lor.
3) Studiile postuniversitare la ora actuală au un caracter formal, pierzându-se, în cele mai multe cazuri din vedere tocmai obiectivul acestora. Între interesele profesionale imediate și de perspectivă ale cursanților, și nivelul de competență și expertiză al cadrelor didactice ar trebui să existe o perfectă concordanță. Studiile de masterat au fost concepute pentru a oferi unor absolvenți oportunitatea de instruire la un nivel superior în direcția exercitarii unei anumite activități. Pentru aceasta ar fi necesar ca temele de studiu la masterat să fie propuse exclusiv de către candidat, corespunzător sferei lui de interes în practică, iar MEI să fie acela care să decidă care universitate, din care universitate dispune de cadrul didactic cel mai îndrituit, cel mai bine pregătit în domeniul respectiv, profesorul cel mai reputat, cu cea mai înaltă expertiză în domeniul respectiv din Țară, profesorul de la care să aibă cel mai mult de învățat. În caz contrar, după ce masterandul a parcurs primul stadiu, de documentare bibliografică, ajunge să știe mai mult în domeniul de studiu antamat decât profesorul, care adesea nu are cum să acumuleze în portofoliul său de cunoștințe toate noțiunile parcurse de cursant, a cărui unică preocupare zilnică este domeniul temei sale de studiu. În astfel de cazuri este greu de identificat beneficiul societatății pentru investiția făcută, dar nu la fel de greu de identificat pentru bugetul universității.
În cazul studiilor prin doctorantură, problema se pune în alți termeni, în sensul că fiecare universitate acreditată are un număr de profesori recunoscuți ca find adevărate somități în materie, cadre de o mae probitate morală, cu o bogată și valoroasă activitate ștințifică. Pentru un anumit domeniu pot să existe două sau mai multe cadre de valoare recunoscută. În cazul doctoranturii scopul principal este atestarea cursantului ca fiind un specialist foarte valoros, foarte bine pregătit profesional, foarte capabil , inteligent și dotat intelectual, înarmat cu cunoștințele și capacitatea necesare pentru elaborarea de cercetări cu rezultate originale și inovative, care să reprezinte neapărat o notă de progres absolut pe plan internațional, în domeniul tezei de doctorat. Toată responsabilitatea pentru originalitatea, calitatea și valabilitatea enunțurilor din teză îi revin doctorandului, iar responsabilitatea pentru forma de prezentare și scrupulozitatea încadrării în normele oficiale de redactare satabilite pentru domeniul respectiv (referate examene, lucrări publicate) îi revin conducătorului de doctorat, care are obligația de a nu aviza finalizarea unei teze dacă există suspiciuni de plagiat sau dacă nu poate fi identivicată contribuția autorului la progresul științei în domeniul respectiv. Nicio teză nu trebuie să primească diploma înainte ca teza să fi fost publicată pe un site original sau al conducătorului de doctorat și înainte ca să primeacă avizul de lipsă a plagiaturii din partea colectivului abilitat în acest sens de către MEÎ.


Posted in Profesional-stiintific and tagged by