DIFERENȚE ȘI ASEMANĂRI DINTRE OM ȘI ANIMALE

                         Prof. Dr Radu Moga Mânzat
                                                                                                    Membru de Onoare al Academiei
de Științe Agricole și Silvice

                                                                                       

      Acest eseu reprezintă o încercare de aducere în discuție, completare și detaliere a unui subiect sensibil, acela al diferențelor dintre om și animale, sesizate și descrise de milenii, cât și a asemănărilor dintre acestea, în general evitate cu grijă, din motive mai mult sau mai puțin justificate, la care doresc totuși să mă refer în cele ce urmează. Unele dintre diferențele și asemănările dintre om și animale sunt în avantajul omului, dar altele sunt în favoarea animalelor. Îngeneral, între om și animalele cele mai evoluate există o gamă foarte largă de asemănări și diferențe dar, fără putința de cuantificare și fără ambiția de a le epuiza, risc totuși să postulez că diferențele sunt mai puține și mai benigne decât asemănările. Ceea ce doresc să sugerez în continuare, este că, dacă suma lor este în favoarea omului sau al animalelor, trebuie să judece fiecare dintre noi, pornind de la baza de date de mai jos.

1) Câteva dintre principalele diferențe dintre om și animale
       Încă din antichitate oamenii și-au pus întrebarea și au dorit să identifice  și să marcheze diferențele dintre oameni și animale,  multe dintre acestea consemnate încă în Vechiul Testament, și care fac și obiectul referirilor de mai jos. În acest sens, de-a lungul istoriei s-au confruntatat două concepțiii: cea creaționistă și cea evoluționistă.
  Conform concepției creaționiste, numai asupra omului a suflat Duumnezeu Duhul Sfânt, nu și asupra  animalelor, deși, și acestea din urmă au fost create tot de Dumnezeu. Ample referiri, cu numeroase interpretări se fac în acest sens în Biblie, pornind de la paragraful în care se stipulează că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa. Să se înțeleagă că în prezentele observații mă refer cu prioritate la confesiunea creștină ortodoxă, cea care îmi este mai familiară. Numai omul, consemnau apostolii în Biblie, a fost investit cu gândire și cu capacitatea de a-și transmite gândurile direct către Dumnezeu. Numai omul are capacitatea de exprimare articulată vocală a gândurilor și de reprezentare grafică a sunetelor. Singurul capabil de abstractizări, de trăire și exprimare a unor anumite emoții.  Numai omul este o ființă rațională, dotată cu conștiință (?), doritor de acumulare și stocare a cât mai multor informații, inclusiv dintre cele care nu sunt absolut necesare existenței lui sociale. Omul, se stipulează în Biblie, este singura ființă capabilă de regrete sau de remușcări. Omul este considerat de concepția creaționistă ca fiind o ființă veșnică, capabilă să îi supraviețuiască, într-un anumit sens, chiar și morții. Din punct de vedere filozofic, după Blaga, ”Existența umană este dedicată misterului și revelării acestuia”Spre deosebire de animale, omul trăiește sub spectrul morții, de a cărui iminență este conștient. Cu totul în alți termeni se pune problema în cazul animalelor, care se tem și ele de moarte, dar în mod instinctiv, nu rațional.Apostolii categoriseau oamenii într-o categorie complet distinctă  față de animale, cu sublinierea expresă a superiorității omului față de animale.
 Biblia marchează diferențele dintre om și animale în primul rând pornind de la criteriul materiei costitutive: carnea omului este diferită de cea a animalelor mamifere, a păsărilor și peștilor (ceea ce este desigur  evident).  Conform tezei evoluționiste, diferențele dintre om și animale  sunt determinate de modul de viață și de nutriție, de care depinde structura anatomică a aparatelor, care  la rândul   lor sunt rezultatul adaptării la o anumită funcționare, conform dictonului care spune că ”funcția crează organul”, cu mențiunea că toate aceste diferențe nu sunt majore, și au doar caracter adaptativ specific modului  de viață, în timp ce, conform tezei creaționiste toate acestea sunt un dat,  care nu necesită explicații motivaționale, fiind mai presus de acestea. Dealtfel, de-a lungul ultimelor două secole de confruntări dintre cele două  concepțiii – creaționistă și evoluționistă -, nu au existat puncte de convergență. Omul, spune Biblia, este singura ființă capabilă de abstractizări, de trăiri și exprimare a unor  emoții..
Diferențele dintre om și animale  sunt determinate de modul de viață diferit, de condițiile de viață și de nutriție, de care depinde structura anatomică și fiziologică  a aparatelor, spun evoluționiștii. Probabil că cele mai importante, mai evidente și mai bine cunoscute diferențe dintre om și animale sunt cele comportamentale.
Cele mai multe specii de animale sunt gregare dintotdeauna, preferând  viața ”în familie”, cu părinții alături de progenituri, cel puțin până la o anumită vârstă a puilor. Uneori trăiesc împreună trei sau chiar patru generații. Alte specii de animale duc o viață solitară, după înțărcarea progeniturilor.  În schimb, în cazul oamenilor se constată o tendință tot mai accentuată de separare a generațiilor,  a copiilor de părinți, cel puțin domiciliar, imediat ce reușesc să își câștige singuri existența.
         Spre deosebire de animale, omul este o ființă rațională, care gândește analitic, este capabil să cumpănească și să filosofeze, care posedă limbaj complex și gândire conceptuală, este capabil să aprecieze și să creeze actul artistic,  este capabil să tranzacționeze și să își înregistreze faptele trăite de el sau de alții. Omul este singurul care, având  conștiință, este o ființă etică, dotată cu moralitate, credință și capacitatea de a distinge între bine și rău, ca și singurul care posedă cultul morților. Toate  aceste calități pot fi prezente la ființele din specia umană -, dar nu în mod obligatoriu -, însă  lipsesc animlelor, chiar dacă și  animalele sunt creații ale lui Dumnezeu. Omul este o ființă extrem de complexă, capabilă de o enormă gamă de trăiri și sentimente, dintre cele mai diverse , de la cele mai lăudabile până la cele mai execrabile.  Și omul și unele animalele  pot să exprime anumite emoții, ca bucuria sau tristețea, frica sau curajul, dar numai oamenii pot să exprime,  prin mimică sau pantomimă, sentimente ca: fericirea, satisfacția, timiditatea, râsul, plânsul, disperarea, dorința de cunoaștere, sau speranța. Pe de altă parte , tot numai la oameni, nu și la animale , se pot întâlni caractere reprobabile ca: disprețul, ura, sarcasmul, cruzimea, sadismul, vanitatea. Probabil că au existat dintotdeauna, dar cu siguranță că în ultima vreme s-au exacerbat mult, s-au extins  și s-au ”perfecționat”   unele caractere funeste,  proprii tot numai oamenilor, devenind chiar instrumente aproape indispensabile în politică, ca: minciuna, perfidia, prefăcătoria, fățărnicia, ipocrizia, lichelismul, abjecția, ignominia, josnicia, nemernicia, șarlatania, escrocheria, rapacitatea, voracitatea și ticăloșia.
       Se cuvine însă ca, în cele de mai jos să punctăm în contrapondere si câteva însușiri pe care le au animalele, cu referire specială  la animalele domestice, ce le situează într-o poziție categoric superioară, comparativ cu oamenii.
       Animalele domestice îi slujesc pe oameni necondiționat,  în diverse moduri, fără a conta pe vreo recompensă. Este adevărat că omul le hrănește, dar nu din generozitate ci din obligație,  având nevoie de ele. Animalele îi sunt fidele totuși, dând dovadă de atașament chiar și atunci când sunt tratate neomens sau chiar dacă sunt brutalizate. Animalele sunt capabile de aceeași impresionantă devoțiune atât față de omul bogat cât și față de cerșetor, față de cel arătos ca și față de cel desfigurat, față de cel tânăr ca și față de bătrân, față de cel sănătos, ca și față de cel suferind. Animalele nu sunt capabile de ură, nu poartă ranchiună și nu sunt niciodată stăpânite de dorința de răzbunare. Animalele iartă și sunt capabile de aceeași devoțiune imediat ce pedepsirea lor încetează. Animalele nu sunt capabile de răutate nu sunt crude si nu sunt niciodată sadice. Chiar și atunci când sunt înfometate, bătute și umilite, animarele rămân fidele stăpânului.  În fine, spre deosebire de oameni, animalele nu își ucid semenii !
Da, animalele carnivore  ucid, dar niciodată din plăcere, de fapt ele  pur și simplu nu ucid, ci vânează! Vânează din necesitatea fiziologică   de a-și potoli foamea, dar niciodată mai mult decât este necesar, și niciodată nu își chinuie vânatul
. Am rămas chiar impresionat văzând într-un film documentar expresia clară de regret pe faciesul unei leoaice, în timp ce îi lua viața unei căprioară, prin sufocare, dar fără să o maltrateze în vreun fel.
       Și animalele au hormoni sexuali și se împerechează, dar pentru animale împerecherea nu este o resursă permanentă de plăceri, ci o necesitate pentru perpetuarea speciei, care are loc doar la momentul ovulației femelei, spre deosebide de oameni, la care din contră, sexualitate a devenit un fel de sport obsedant, și la care procrearea de regulă trebuie evitată, desfășurăndu-se de preferință  înafară a perioadei de ovulație.
Dintotdeauna oamenii au  remarcat cu acridie diferențele dintre om și animale, dar s-au arătat prea puțin interesați de asemănările dintre om și animale, pe care le-au ignorat sau chiar le-au negat, motiv pentru care m-am încumetat eu să le dedic rândurile de mai jos.
      2) Câteva dintre principalele asemănări dintre om și animale
În paralel cu scrierile biblice, filozofii antichității și ai evului mediu, iar mai târziu savanții epocii moderne și contemporane nu s-au mulțumit să privească de pe poziții de superioritate doar diferențele dintre om și animale , ci și-au pus și problema asemănărilor dintre om și animale, care, deși evidente, au fost de regulă ignorate, inclusiv în Biblie, fie dintr-un sentiment de pudibonderie de specie infatuată, fie pentru a se evita  orice fel de discuții asociative, dezavantajoase speciei umane, pe care le considerau ”ab inițio” inacceptabile. Din punct de vedere științific, omul nu are cum să fie clasificat în altă categorie taxonomică decât în Regnul animalia, respectiv al animalelor. Cel puțin de dragul dialogului, pentru a nu contraveni perceptelor biblice, aș putea să nu vorbesc despre om ca despre cel mai evoluat dintre animale, –  pentru a nu fi taxat imediat ca având o pledoarie peiorativă, indirect în favoarea teoriei linneene, cum că omul s-ar trage din maimuțe,-  ci ca despre o entitate distinctă de restul animalelor, respectiv ca despre o creație  unică, de sorginte Divină. Deși, cred că aici s-ar cuveni să precizez că evoluționiștii nu pretind pur și simplu că ”omul s-ar trage din maimuță” ci numai că omul actual, inteligent (Homo sapiens) și actualele maimuțe-primate superioare au  doar strămoși comuni, ceea ce este altceva. Disputele de acest gen, în timpul din urmă au avansat mult, intrând pe făgașul dezbaterilor științifice, cu fundament obiectiv, experimental. Astăzi aceste discuții și-au găsit sediul în domenii de preocupare ale anatomiei și fiziologiei comparate, ale etologiei, psihologiei și, în general, al științelor biologice umane și animale. Se cercetează și se scrie mult pe această temă,  aducându-se la lumină o sumedenie de observații notabile, de larg interes, adesea surprinzătoare, atât în ceea ce privește diferențele, cât și în ceea ce privește asemănările dintre om și animale. În acest sens trebuie să mai punctăm și că astăzi a devenit nepotrivit  să mai vorbim  despre asemănări și deosebiri dintre om și animale ”in genere”, ci că mai degrabă ar trebui să vorbim despre asemănări și deosebiri dintre om și anumiți taxoni zoologici  ai regnului animal (animalia), subdivizat în clase, ordine, familii, genuri, sau dintre anumiți taxoni și alți taxoni, tocmai din cauza marilor asemănări și deosebiri existente chiar între diverșii taxoni. Ființele descrise ca făcând parte din Regnul animalia, menționate în vorbirea curentă simplu ca ”animale”, în eseul de față se referă cu prioritate doar la speciile cu organizare superioară, chiar dacă există destule asemănări  și cu cele aflate pe treptele inferioare ale scării zoologice. În termeni științifici, ne limităm deci la comparațiile dintre  om (Homo sapiens), care este singura specie umană existentă în prezent pe Terra, și alte animale din diverse categorii taxonomice ale regnului animal, inclusiv cele humanoide din subspeciile Homo, actualmente dispărute de pe Terra, față de care omul prezenta anumite asemănări sau diferențe. Omul, ne spun evoluționiștii, este o specie care a provenit din unele specii de primate, prin același proces prin care au provenit și unele specii de animale, din alte specii de animale.  În acest context putem considera omul ca fiind o specie unică, superioară față de absolut toate speciile de animale, dar asta numai dacă luăm în considerare ansamblul extraordinarelor sale dotări și abilități, cu bune și cu rele, făcând un fel de medie algebrică între acestea, pentru că din anumite puncte de vedere -și nu puține- se dovedește a fi inferior unor specii de animale. Să luăm doar ca singur exemplu agilitatea: pe câtă vreme omul are o detentă care abia dacă-i depăște cu puțin înălțimeasa, o pisică are o detentă de 4-5 ori mai mare decât înălțimea sa. Ca să nu mai vorbim de viteza la alergare, de reacțiile spontane, de acuitatea vizuală și auditivă etc. Fără a avea pretenția unei prezentări exhaustive, principalele asemănări dintre om și animale, care nu pot fi trecute cu vederea, le putem categorisi în asemănări fenotipice:  morfologice, fiziologice, biochimice, psihologice și comportamentale.
      Ca asemănări consemnăm  și faptul că oamenii posedă cele mai multe dintre atributele proprii  și celorlalte animale  homeoterme vertebrate  din clasa Mamiferelor, cu care se aseamănă izbitor de mult din foarte multe puncte de vedere. Din această perspectivă, evitănd pe cât posibil tentația unei viziuni romanțate, notez că, în timpul din urmă discuțiile au avansat mult, mutându-se  pe terenul dezbaterilor științifice cu fundament obiectiv, experimental, având sediul în domeniile de preocupare ale anatomiei și fiziologiei comparate, ale etologiei, psihologiei și, în general, al științelor biologice umane și animale. Asemănările  morfologice macroscopice exterioare nu se referă  la conformație și aspectul anatomic exterior, ci la similitudinea organelor de simț, a văzului, auzului, mirosului, și al funcționalității membrelor, toate dispuse în pereche, după o simetrie bilaterală, de-o parte și de cealaltă a liniei sagitale. La toate pielea și fanerele cheratinoase (părul, unghile, penele) protejează organismul la exterior: pleoapele protejează globii oculari, pavilioanele urechilor protejează urechea medie și internă. Asemănările morfologice interne sunt  foarte numeroase, și pot fi categorisite în: macroscopice și microscopice.  Aparatele cardio-vascular, respirator, excretor,reproducător, nervos și digestiv se aseamănă izbitor de mult la om și animalele superioare, structural și funcțional,respectiv fiziologic, principalele diferențe fiind în legătură doar cu tipul nutrițional: ierbivor, carnivor sau omnivor și cu transformările survenite în lungul proces parcurs pentru adaptabilitate la condițiile de mediu. Funcționarea diverselor aparate de regulă diferă  din punct de vedere al mecanismelor fizioogice, metabolice etc doar în limitele dictate de modul diferit de viață”. Asemănările morfologice microscopice se referă la arhitectonica tisulară (histologică), de asemenea prea puțin diferită la om și animale. În special la omnivore aceste asemănări pot să meargă până aproape de identitate, și nu numai din punct de vedere histologic, ci și histochimic și fiziologic, până la nivel leptonic. Materia din care este constituit omul și animalele este aceeași, doar modul de organizare a materiei este diferit.  În mod deosebit se remarcă din acest punct de vedere asemănările dintre om și unele omnivore, de largă notorietate  fiind, pentru exemplificare,  preferințele chirurgiei cardiace umane pentru valvele de porc, respectiv pentru substituirea valvelor cardiace umane,  a căror structură histochimică și antigenică  este cea mai apropiată de cea a valvelor de porc .
Asemănările comportamentale dintre om și animale au suscitat, probabil, de-a lungul vremii cel mai mare interes. La animalele  sălbătice manifestările comportamentale sunt numai  instinctive, dar la animalele domestice mai există și numeroase manifestări comportamentale, care apar  ca rezultat al învățării, în contact cu oamenii.  Aici se cuvine că precizăm că există instincte foarte puternice, comune întregului regn animal, care își pun pecetea asupra comportamentului acestora, așa cum este frica în fața unui factor agresiv. Frica este un instinct util, de conservare a vieții și în cele din urmă chiar al speciei,  prezent și la om și la animalele domestice, și la cele sălbatice, și chiar  la animalele cu organizare inferioară. Unele animale devin agresive de frică ! Altele de frică dau dovadă de un curaj extrem. La oameni, reacțiile din cauza fricii sunt foarte complexe: de frică, unii oameni dau dovadă de lașitate, alți din contră sunt capabili de acte de bravură. Dar frica este și utilă, fiind primul instrument psihologic  care avertizează ivirea unei amenințări majore, salvând astfel vieți. Nu pot să trec ușor peste o revelație pe care am avut-o zilele trecute, urmărind o discuție dintre două distinse personalități, foarte cunoscute, despre frică. Aceștia m-au ajutat (indirect) să îmi ofer singur răspunsul la o întrebare pe care mi-am pus-o în mod obsesiv zeci de ani: Anume, cum reușesc dictatorii să transforme propriul popor într-o mulțime de ființe aparent acefale, total aservite unui neom  scelerat și ridicol ? Mă gândeam de exemplu la Hitler, care a transformat o foarte mare parte a unui popor atât de civilizat ca poporul german, într-o grămadă de infractori sau de criminali. Sau cum a reușit Stalin să transforme un popor atât de bisericos, de credincioși ortodocși, ca poporul rus, într-o mulțime de aparenți antihristi ? Și exemplele ar putea continua până în zilele noastre. Da, frica este un simțământ universal, care a existat dintotdeauna la oameni, dar pe cătă vreme în trecut ea era cauzată de posibilitatea unei agresiuni fizice brutale, în vremurile din urmă este cauzată de amenințări mult mai subtile. Da, cu ajutorul fricii, dar nu cu ajutorul fricii de dictator și nici de cei apropiați lui, care ne apăreau  nouă doar ca niște figuri virtuale îndepărtate, ci – și aici este revelația mea– prin intermediul fricii de cei de la nivelul nostru, am devenit manipulabili cu toții, la o scară mult mai mare, chiar fără violență fățișă: Frica de probabila frică (sic) a celor de lângă noi, frica de slăbiciunea de caracter al unora, de prostia altora, de posibila lașitate a unor apropiați  în fața amenințării, frica de oportunismul unor persoane, inclusiv dintre cele mai apropiate. Este o frică manifestată pe orizontală, nu pe verticală, față de care nu s-a găsit încă un leac eficient. Acesta se pare că este mecanismul care face posibilă instalarea și existența dictaturilor. Ei bine, această frică generalizată și nemotivată, față de semenii de lângă tine, pare a fi apărut și devenit proprie doar speciei umane, pe care nu am putut-o identifica și la celelalte specii de animale, cu care omul este de reguă comparat !
        Un fapt remarcabil –ca să revenim în lumea animală-  este că unele specii, sau unii reprezentanți ai speciei, mai ales dintre speciile domestice, preferă compania omului în locul altor animale congenere, chiar și atunci când stăpânii sunt niște oameni foarte răi sau chiar criminali. Impresionante sunt exemplele de pe Internet care relatează cazuri autentice de câini care au rămas credincioși și apropiați de stăpânii lor chiar și după moartea acestora. O întrebare care a suscitat de-a lungul vremii multe controverse, a fost aceea dacă animalele au sau nu au inteligență similară cu a oamenilor, și dacă au conștiință de sine. Multă vreme s-a crezut că nu poate fi vorba de inteligență autentică în cazul animalelor, ci numai de spirit mimetic sau de anumite reflexe condiționate, dobândite prin procesul de învățare, respectiv de dresaj. Astăzi această teză este abandonată, Internetul fiind plin de articole în care foarte numeroși oameni de știință au făcut studii și aduc dovezi indubitabile privind existența inteligenței la unele specii de animale. Cercetătorii biologi de la universitatea din Adelaide au ajuns chiar la concluzia că există animale a căror inteligență nu este mai prejos decât cea a unor persoane de inteligență medie. Este adevărat însă că nu toate animalele sunt la fel de inteligente. Unele specii sunt mai inteligente decât alte specii, iar în cadrul speciei, ca și în cazul oamenilor, unele exemplare sunt mai inteligente decât altele. În ce privește existența conștiinței de sine, dovada a fost adusă prin faptul că unele animale s-au autorecunoscut în oglindă dinntr-o mulțime de alți indivizi similari.
Dintre mamifere, fără a putea să facem o ierarhizare, în top se recunoaște că se află actualele primate, elefanții, câinii, delfinii și alte mamifere marine, șobolanii, porcii și solipedele. Interesant de notat este că și la păsări au fost descrise specii cu remarcabilă inteligență, printre care în primul rând ciorile, papagalii și corbii
Împerechierea în vederea perpetuării speciei este precedată la multe specii de animale de un ritual surprinzător de sofisticat al masculului în jurul femelei, căreia pare că ”i-ar face curte”, uneori cu adevărate demonstrații,  fie de gingășie, fie de forță, cu lupte între masculi pentru impresionarea  și cucerirea grațiilor femelei. Parcă am mai întâlnit noi ceva foarte asemănător și la o altă specie de mamifere, bine cunoscută nouă, nu…?.


Posted in Inm by

PE CÂND TREZIREA DIN ADORMIRE?

În rândurile care urmează încerc să-mi explic, în primul rând mie, cum se face că de atâta amar de vreme ne învârtim în cerc, ne învățând nimic din propria istorie și răspunzând mereu greșit la aceleași provocări amăgitoare. Oare cum de este posibil ca acest popor nefericit să fie din nou păcălit cu aceleași trucuri politice răsuflate ?Vă solicit puțintică răbdare, că poate apoi careva să mă luminați și pe mine. Îmi cer scuze pentru lungimea eseului, dar altfel nu se putea.
Oare de ce, încercând să răspund, îmi stăruie mie în minte imaginea unui nesfârșit ocean, în mijlocul căruia plutește în derivă o barcă, în care ne aflăm noi toți, și cei buni și cei răi, fără nicio destinație și inconștienți că încet, încet ne scufundăm. Dar de fapt, chiar dacă am fi avut vreo destinație, nu am fi avut cum să o urmăm , pentru că noi nu avem nicio busolă, iar la cârma ambarcațiunii nu se află niciun căpitan. Și chiar dacă s-ar iți de undeva vreun căpitan, nu văd ce ar putea să facă, pentru că noi, cei din barcă vâslim simultan în direcții diferite. Dar, dacă nu avem o direcție comună, avem în schimb aspirații identice pe termen scurt: să ne procopsim cât mai rapid, prin orice mijloace, de parcă am vrea să recuperăm tot ce nu am dobândit până la Revoluție. Nu ne mai interesează nimic altceva: nici desăvârșirea profesonală, nici cultura, nici artele, nici imaginea noastră publică, nici omenia, nici bunul simț, nu mai avem rușine de nimic, onoarea, cinstea și caracterul sunt niște vorbe goale, lipsite de conținut, niște cuvinte desuete care de fapt nici nu se mai poartă, fiind total ieșite din uzul comentatorilor.
Evident că până aici nu am spus nimic nou. De mai bine de 30 de ani, comentatorii de toate facturile –politicieni, scriitori, filozofi, dramaturgi, scenariști sau istorici- se străduiesc să înțeleagă ei, ca să ne explice apoi și nouă, de fapt ce s-a întâmplat cu noi, cum de a fost posibil ceea ce cu ani în urmă ar fi părut de neconceput, cărui fapt se datorează schimbarea aceasta fundamentală a mentalității colective, a trăsăturilor fundamentale definitorii poporului român, a ușurinței deprimante cu care concetățenii noștri renunță la valorile tradiționale, ancestrale cu care s-au mândrit secole la rând,- și cu care noi, cei rămași pe aicea continuăm să ne mândrim,- în favoarea unor deprinderi noi, uneori interesante, dar străine spiritului și cugetului românesc. Explicațiile care au fost lansate au fost multiple, aproape tot atâtea câți analiști am ascultat. În general corecte, dar foarte diferite, pentru că fiecare analist a privit lucrurile din punctul său de vedere, prin prisma propriilor sale trăiri, a propriei sale eperiențe de viață, socială și profesională. Am încercat să discern totuși dintre toate aceste explicații câteva linii de forță, câteva concluzii general valabile. Dar nu am reușit. Comună a fost numai strădania tuturor analiștilor de identificare a cauzalității responsabilă pentru diversele transformări în discuție. Atunci am încercat să găsesc răspunsul în propriile mele cugetări la care am ajuns de-a lungul timpului. Concluzia mea cea mai importantă a fost că nu ajungem nicăieri idenificând și imputând pe rând când o cauză când o alta, dar toate, deși corecte, dovedindu-se incomplete și insuficiente pentru a explica întreaga noastră dramă –îndrăznesc să o numesc astfel- prin care a trecut și mai trece încă poporul român. Am conchis astfel că ne găsim în fața unor cauze cu mult mai profunde decât cele punctual identificateși luate ca atare, care vin din istorie și care au fost doar revelate de Revoluția Română din 1989. Încă din Evul Mediu și mai apoi din Isoria Modernă și Contemporană, românilor, situați la răscruce de drumuri, pe niște plaiuri alduite de Dumnezeu, le-a fost scris să se confrunte cu o mulțime de naționalități, unele izgonite de nevoi de prin locurile lor de baștină, altele venite să ne cucerească și să beneficieze de roadele pământului nostru, iar altele trimise pur și simplu să ne conducă. Toți au venit cu mâna goală și cu toții a trebuit sărmanul popor român să își împartă viața, tuturor să le intre în voie, să le facă pe plac. S-a aplecat adesea ca sălcile în bătaia vântului, aunci când nu s-a putut altfel și s-a dovedit când curajos și când maleabil, dar totdeauna dornic de supraviețuire. Trebuie să fim totuși cinstiți și să recunoaștem că am avut și de câștigat de pe urma acestor permanente conviețuiri, de pe urma cărora adesea am avut și mult de învățat, de la care am împrumutat multe din obiceiurile, deprinderile și din cultura lor, că într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, constructiv sau distructiv, toți aceștia până la urmă au contribuit la formarea poporului român, așa cum îl vedem astăzi. De asemenea să recunoaștem că, dintre cei așezați pe meleagurile românești, uni chiar în fruntea bucatelor, s-au dovedit a fi chiar mai români decât românii. Alții din contră, nu au făcut decăt să ne spolieze prin felurite mijloace, unele perfide, altele brutale, dar urmărind aceleși scop: îmbogățirea fără muncă. Tuturor acestora românii au trebuit să le facă față, cu mari sacrificii. Dar summa summarum prin mixarea trăsăturilor tuturor acestora, a rezultat un popor aproape nou, greu de recunoscut în descrierile vechilor cronicari, motiv pentru care eu și evit să mă exprim prin sintagma națiunea română, preferând de regulă să vorbesc despre poporul român, care pe lângă faptul că reflectă o paradicmă mai realistă și mai cuprinzătoare, evită și trimiterea stânjenitoare la etnia diferită a unor populații conviețuitoare cu noi, la bine și la rău, de sute de ani, care să îi facă pe aceștia, nu fără o urmă de sadism al naționaliștilor de paradă, să se simtă mereu străini în țara în care volens nolens s-au născut. Eu cred că nimenea nu trebuie să fie detestat sau umilit pentru că/ sau dacă s-a născut, fără voia lui în România, având o altă etnie, o altă naționalitate. Prin aceasta nu am face decât să-i îndepărtăm de la înhămarea la efortul comun, să îi transformăm din asociați fideli în adversari tăcuți.
Dar, să revenim la tema noastră. Zaruile fiind aruncate, lumea fiind așa cum este (vorba poetului), acuma trebuie să ne punem și noi întrebarea, ca și Lenin: Ce-i de făcut? Eu am mai răspuns: Trebuie să o luăm de la început, căci nu avem de ales! Să trecem de la eseurie constatative la sugestii. Avem nevoie de sugesti sau soluții radicale. Cu soluțiile punctuale vânturate prin parlament nu facem nimic, soluțiile de genul: să mai crească pensiile cu 20%, să impozităm banii furați cu 80%, să mai recuperăm câte ceva din furtișagurile imense făcute de escroci, în virtutea unor legi strâmbe chiar de ei făcute, sau să se mai taie câte ceva din salariile și pensiile nesimțite, eventual înlocuite ulterior de alte venituri necuvenite, cu alte denuiri, doar se prelungește la infinit mizeria dezmoșteniților și creaște avuția șmecherilor. Dar, dacă ne-am concentra cu toții pe măsuri radicale, rezolvarea celor punctuale ar decurge de la sine. Mă refer la măsuri radicale de genul:
– Referendumuri ori de câte ori este nevoie, cu rezultate obligatoriu de implementat în legislație și în practică în termen de o lună de zile.
– Înlocuirea constituției lui Iliescu cu o constituție modernă, sinonimă cu cea a celor mai democratice țări, votată de toate partidele democratice în parlament, după un referendum cinstit.
– Înlocuirea actualei porcării de CCR, care a făcut atâta rău României, cu o curte constituțională compusă din 15 membri (fără niciun fel de privilegii), total apolitici, aleși dintre cei mai distinși și mai competenți juriști, pentru o durată de 5 ani, dintre cei mai respectați și imaculați juriști (nu cei mai titrați), asupra cărora să nu plutească niciun fel de suspiciune de imoralitate.
– Parlament de 300 de parlamentari.
– Avocatul poporului, personaj total apolitic, să fie ales prin referendum popular.
– Sancționarea traseismului politic parlamentar prin excludere din parlament..
– Raportul dintre totalul veniturilor dobândite direct sau indirect din bugetul statului să nu fie mai mare de 1/9.
– Impozitarea progresivă a venitului cumulat
– Desfințarea tuturor pensiilor speciale. Pensiile militarilor se numeasc ”de seviciu”având un regim diferit.Restul pensiilor să se bazeze exclusiv pe contributivitate. Dacă un loc de muncă presupune eforturi speciale sau riscuri deosebite, atunci aceasta trebuie să se reflecte direct în salariul tarifar, și nu în venituri mascate.
– Desființarea tuturor privilegiilor votate în decursul timpului și; dacă există temei pentru venituri suplimentare, acestea să fie reflectate distinct în salariile tarifare.
– Obținerea dovedită de foloase necuvenite să fie pedepsită prin confiscarea extinsă a întregii averi.
– Reforma justiției și limitarea duratei de desfășurare a proceselor.
Nu cred că nu sunteți de acord cu mine că, dacă un astfel de set de cerințe ar fi transformat în legi, toate celelalte probleme s-ar rezolva ca niște consecințe ale acestora. Atenție, nu am deloc pretenția că chiar acesta ar trebui să fie pachetul de măsuri radicale de care avem nevoie. Am dat numai un exemplu. Știu că fiecare dintre voi ar avea de adăugat multe alte sugestii, dar tocmai aceasta este problema: cu cât este mai lungă lista dezideratelor, cu atât ar fi mai diluată și neinteresantă. Ca și apa adăugată într-un vin bun: cu cât mai multă apă, cu atât mai slab rezultatul. Eu cred că un set de nu mai mult de vreo 10 deziderate fundamentale ar avea cel mai percutant efect, redactate clar, succint și ușor de reținut. Un fel de decalog. Intocmit de un colectiv de oameni foarte inteligenți, care să fie însușit de populație și supus candidaților și parlamentarilor în vederea adeziunii.
CELE DE MAI SUS REPREZINTĂ ÎNCERCAREA MEA DE A TRECE DE LA ANALIZE STERILE, FĂRĂ EFECT, LA SUGESTII SAU SOLUȚII. Problema îsă de abia de aici începe, pentru că politicienii sunt convins că s-ar strădui să-i anuleze rezultatele declarându-se întru totul de acord cu fiecare silabă din decalog, ba chiar ar veni cu noi și noi completări originale, dar numai până la momentul votului când, ca prin farmec, toate afirmațiile lor s-ar transforma în măsuri dictate de interesele personale ale lor, sau ale haitei –pardon ale partidului- în care s-au înrolat. Acest lucru poate să fie prevenit, pentru ca să nu fim păcăliți la infinit. Iată câteva sugestii, în cele ce urmează.
Desigur că un nou partid, constituit din persoane apolitice oneste ar fi o soluție ideală. Dar știm cu toții că asemenea oameni de calitate se feresc de partide ca de ciumă. În schimb șmecherii, profitorii și mercenarii s-ar împinge imediat în față, chiar la conducere, dacă se poate.
Cred că la început ar fi nevoie de un singur român inteligent, cinstit și imaculat. Avem oare așa ceva? Acesta ar trebui ajutat să aleagă alte câteva persoane ”pe sprânceană”, care să adere total la principiile decalogului, Decalog care să fie proclamat drept program al noului partid (sau uniune) Orice tentativă de abatere de la dezideratele Decalogului, odată ce a fost acceptat, trebuie sancționată imediat cu excluderea intruderilor. Nu numărul membrilor este cel mai important, ci cel al simpatizanților și susținătorilor! Sunt sigur că participanți sau simpatizanți ar apărea ca ciupercile. Oamenii sunt avizi de o schimbare reală, și nu mai sunt la fel de ușor de prostit ca până acuma. Doar începutul ar fi foarte greu. Important este să nu se permită impostorilor accesul sub nicio formă. Se poate, dacă nu se acceptă excepțiile de niciun fel. Ar trebui chiar înfințat de la bun început un compartiment de ”resurse umane”, resonsabil pentru calitatea membrilor. O asemenea formațiune, după ce a dobândit încrederea publicului, ar avea mare eficiență chiar și acționând în afară a parlamentului. Important ar fi să fie puternic susținută de persoane ”de bine” , a căror încredere ar trebui de asemenea câștigată de la început. Această nouă formațiune nu trebuie să sprijine niciun partid, dar să sprijine, fără negocieri, toate inițiativele partidelor care coincid cu vreo prevedere din Decalog.
Tot succesul noii formațiuni depinde de forța reglementărilor cu care s-ar putea opune infiltrării persoanelor abile croite să deturneze direcția organizației sau viitorului partid.
ÎN FINAL DORESC SĂ SUBLINIEZ ÎNCĂ ODATĂ CĂ IMPORTANT ESTE SĂ ÎNCETĂM SĂ NE LAMENTĂM ȘI SĂ DEMONSTRĂM DOAR CE DEȘTEPȚI SUNTEM NOI ȘI CUM NE PRINDEM NOI LA TRICURILE PRIN CARE SUNTEM ÎNȘELAȚI, ȘI SĂ TRECEM ÎN SCHIMB LA SUGESTII ȘI SOLUȚII CU CARACTER RADICAL !!
Știu că urmează să fiu etichetat ca naiv și utopic, dar eu mă simt ușurat prin faptul că am spus ce trebuia spus și că am făcut inevitabila invitație la discuții.


Posted in Inm by

Răspuns la solicitarea ASAS de propuneri pentru întocmirea Planului Național de Redresare și Reziliență.

Referitor la Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR)) cred că în primul rând trebuie remarcată amplitudinea atotcuprinzătoare a acestuia, care este clar că a absorbit un volum colosal de muncă, energie și cheltuieli pentru identificarea și redactarea finală a celor peste 230 de pagini cu măsuri de reforme și investiții pentru folosirea judicioasă a celor peste 30.44 miliarde alocate țării noastre, destinați îndeplinirii tuturor prevederilor PNRR, din totalul celor 79.9 miliarde, diferența fiind rezervată celorlalți doi piloni, respectiv Planului de politică de Coeziune și a celui de Agricultură. Meritul contributorilor la întocmirea respectivului PNRR este cu atât mai mare cu cât fiecare dintre prevederile incluse trebuie să fie în perfectă concordantă cu fiecare din măsurile concepute în Programul de Dezvoltare a Comisiei Europen, cu Programull Guvernamental de Perspectivă în ansamblu, ca și cu programul fiecărui minister în parte, pentru următorii 4 ani, ce urmează a fi întocmit e de noul guvern, fără a mai pune și problema programelor fiecărui partid politic în parte. Presupunând că programul pe termen lung ceva mai vechi elaborat de ultimul guvern PSD nu mai este de actualitate, tot va fi nevoie de un mare efort, pentru că aproape fiecare măsură concepută interferează cu măsurile din celelalte programe și planuri menționate mai sus, dar nu mă îndoiesc că nu se va reuși, deoarece chiar dacă în alte domenii nu putem pretinde că ne-am situat în ultimii 30 de ani în topul european, în ceea ce privește abilitatea de a întocmi planuri magnifice nu cred că ne putem reproșa ceva.
În ceea ce privește propunerile și observațiile specifice fiecărui domeniu de activitate, m-aș referi numai la un set de măsuri, care cred eu că ar putea să fie cuprinse și să transceadă fiecare dintre respectivele planuri actuale și de perspectivă, cu mari și evidente beneficii pe termen lung. Desigur că aș fi dorit să mă refer și la domeniul cercetării, dar după atâtea încercări zadarnice de stârnire a interesului persoanelor abilitate pentru o excepțională realizare proprie, în care nu am cerut decât ca cineva să verifice dacă pretențiile mele că aș fi realizat ceva cu totul deosebit, prioritar pe plan internațional și util practicii zooveterinare și alimentare, este sau nu este reală, în lipsa oricărui ecou, am înțeles că vremea interesului pentru cerceterea științifică pur românească de valoare, cel puțin pentru domeniul zoo-veterinar, încă nu a venit.
Astfel că observațiile și propunerile mele în legătură cu PNRR se vor referi numai la redresarea învățământului de toate gradele, cu referire specială la reformarea învățământului universitar și post universitar. Vreau să punctez faptul că până în prezent fiecare guvern și fiecare ministru al învățământului (din cei peste 20 din ultimi 30 de ani) s-a angajat ca în timpul ministeriatului său să reformeze învățământul, dintr-o dată la toate nivelurile, ceea ce bineînțeles că nu a fost posibil, așa că totul se termina cu mici modificări, care adesea au făcut mai mult rău decât bine. O reforma de fond a învățământului consider că nu este posibil să se producă decât progresiv, de jos însus, de la educația preșcolară și până la Învățământul post universitar, care să vizeze în egală măsură pe cei supuși măsurilor de instruire cât și pe instructori. Finalizarea unui asemenea proces ar putea să dureze 5-6 ani sau mai mult, dar trebuie totuși început odatăși odată. Desigur că nu trebuie așteptat până spre sfârșitul procesului de reformare pentru a demara reforma și la eșaloanele superioare ale procesului instructiv-educativ și că între timp trebuie trecut operativ la corecterea acelor prevederi care au fost incluse în actualele programe doar în sprijinul anumitor interese de grup, extrem de păguboase pentru Țară.
În ceea ce privește învățământul universitar consider că măsurile imediate ar trebui să se refere la cel puțin trei probleme cardinale : 1) reglementarea cifrelor de școlarizare la nivel național, conform necesarului, 2) condiționarea acordării subvenționării școlarizării de semnarea unui angajament al candidaților la admiterea în învățământul superior privind restituirea investiției statului, dacă la absolvire acestea dorește să practice în străinătate 3) reglementarea domeniilor de competență a universităților, în acord cu colectivele de cadre didactice cu înaltă specializare de care dispun facultățile, atât în ceea ce privește studiile de masterat, cât și în ceea ce privește doctorantura.
1) La ora actuală activitatea multor universități din Romania se aseamănă foarte mult cu activitatea unor SRL-uri al căror unic obiectiv este realizarea de venituri cât mai mari, doar în beneficiul corpului didactic, ca și al întregii structuri a învățământului, pe verticală. Aceasta este o gândire extrem de păguboasă pe termen lung, pentru restul membrilor societății, ceea ce presupun că este bine cunoscut de către toți românii, dar nimic nu se poate schimba, deoarece primează interesele unor persoane abilitate să răspundă de destinele învățământului românesc, la toate nivelurile, și care preferă să se mențină de aproape 30 de ani, aceeași stare de fapt. Dacă ar fi nevoie am putea oricând să detaliem și să justificăm cele de mai sus. Dacă cineva ar face niște calcule concrete ar rezulta niste prejudicii nebănuite, care cred că l-ar horipila pe orice cetățean de bun simț. În toate țările foarte dezvoltate se fac studii privind necesarul de specialiști în perspectivă, studii care stau la baza prognozelor privind nr maxim de studenți admiși în anul întâi, studii care includ pecialiști în diverse domeni, aflate în vogă la un moment dat, numai pentru că unor persoane le convine, ca și cum supraproducția de specialiști ar fi la fel de profitabilă financiar, ca și cea de cartofi.
2) Statul Român dă dovadă de o generozitate uimitoare în subvenționarea învățământului universitar pentru asigurarea necesarului de specialiști din țările foarte dezvoltate. Pregătirea unui student în țările dezvoltate este foarte costisitoare, motiv pentru care acestea nu își permit să preia integral respectivele cheltuieli. În aproape toate acele țări costurile sunt distribuite atât în sarcina statului, cât și în sarcina studentului. Nu se pune problema că unii studenți nu ar putea să-și suporte taxele propriei pregătiri, pentru că în astfel de cazuri societatea este dispusă să îi crediteze, urmând ca după absolvire să restituie creditul, după o perioadă de grație. Statul Român fiind probabil foarte bogat nu pretinde așa ceva, astfel că suportă integral cheltuieli imense pentru pregătirea specialiștilor necesari altor țări, fără nicio pretenție, deși adesea aceștia ar fi mai necesari în România. Consider că în aceste cazuri, normal este ca studenții care vor practica în străinătate să restituie costul pregătirii, creditat de Statul Român, după absolvire. Dar, pentru că PNRR trebuie implementat de îndată, socotesc că chiar începând din toamna anului 2021, candidații la admitere în universități să semneze un angajament conform căruia după absolvire, fie că 1) vor profesa în România un umăr de ani calculat corespunzător cheltuielilor făcute, fie că, 2) dacă vor să lucreze în străinătate vor restitui ulterior costurile școlarizării cu care au fost creditați, la fel ca în Vest.Totul ar fi extrem de echitabil și de corect față de societatea care i-a creditat. Desigur că această reformă va fi mai greude implementat, invocându-se diverse argumente de către anumiți factori personal interesați, decidenți din structurile de conducere, de la nivel ministerial și până la universități și facultăți, pretexte cu totul ne valide. În discuțiile purtate cu un contabil șef la una din universități am aflat că și în cazul studenților străini instruiți în România, care plătesc taxe de școlarizare, tot despre o afacere păguboasă, dar aparent rentabilă este vorba, și nici decum de o afacere profitabiă, deoarece cheltuielile cu pregătirea acestora sunt mai mari decât cvantumul taxelor încasate, acesta fiind și motivul fluxului de studenți străini la noi. Acelaș flux s-ar constata și dacă taxele ar fi mai mari, dar și calitatea serviciilor profesionale ar fi corespunzătoare, respectiv mai bună. Noi am ales să concurăm universitățile vestice prin taxe mai mici, dar de o mai slabă calitate. Să pui să predea în limba franceză sau engleză niște dascăli care cunosc limbile respective foarte vag, mult mai slab decât studenții respectivi, mi se pare o întreprindere ușor ridicolă și regretabilă, care s-ar cuveni să fie remediată rapid, stopând astfel ironiile studenților la adresa dacălilor lor.
3) Studiile postuniversitare la ora actuală au un caracter formal, pierzându-se, în cele mai multe cazuri din vedere tocmai obiectivul acestora. Între interesele profesionale imediate și de perspectivă ale cursanților, și nivelul de competență și expertiză al cadrelor didactice ar trebui să existe o perfectă concordanță. Studiile de masterat au fost concepute pentru a oferi unor absolvenți oportunitatea de instruire la un nivel superior în direcția exercitarii unei anumite activități. Pentru aceasta ar fi necesar ca temele de studiu la masterat să fie propuse exclusiv de către candidat, corespunzător sferei lui de interes în practică, iar MEI să fie acela care să decidă care universitate, din care universitate dispune de cadrul didactic cel mai îndrituit, cel mai bine pregătit în domeniul respectiv, profesorul cel mai reputat, cu cea mai înaltă expertiză în domeniul respectiv din Țară, profesorul de la care să aibă cel mai mult de învățat. În caz contrar, după ce masterandul a parcurs primul stadiu, de documentare bibliografică, ajunge să știe mai mult în domeniul de studiu antamat decât profesorul, care adesea nu are cum să acumuleze în portofoliul său de cunoștințe toate noțiunile parcurse de cursant, a cărui unică preocupare zilnică este domeniul temei sale de studiu. În astfel de cazuri este greu de identificat beneficiul societatății pentru investiția făcută, dar nu la fel de greu de identificat pentru bugetul universității.
În cazul studiilor prin doctorantură, problema se pune în alți termeni, în sensul că fiecare universitate acreditată are un număr de profesori recunoscuți ca find adevărate somități în materie, cadre de o mae probitate morală, cu o bogată și valoroasă activitate ștințifică. Pentru un anumit domeniu pot să existe două sau mai multe cadre de valoare recunoscută. În cazul doctoranturii scopul principal este atestarea cursantului ca fiind un specialist foarte valoros, foarte bine pregătit profesional, foarte capabil , inteligent și dotat intelectual, înarmat cu cunoștințele și capacitatea necesare pentru elaborarea de cercetări cu rezultate originale și inovative, care să reprezinte neapărat o notă de progres absolut pe plan internațional, în domeniul tezei de doctorat. Toată responsabilitatea pentru originalitatea, calitatea și valabilitatea enunțurilor din teză îi revin doctorandului, iar responsabilitatea pentru forma de prezentare și scrupulozitatea încadrării în normele oficiale de redactare satabilite pentru domeniul respectiv (referate examene, lucrări publicate) îi revin conducătorului de doctorat, care are obligația de a nu aviza finalizarea unei teze dacă există suspiciuni de plagiat sau dacă nu poate fi identivicată contribuția autorului la progresul științei în domeniul respectiv. Nicio teză nu trebuie să primească diploma înainte ca teza să fi fost publicată pe un site original sau al conducătorului de doctorat și înainte ca să primeacă avizul de lipsă a plagiaturii din partea colectivului abilitat în acest sens de către MEÎ.


Posted in Profesional-stiintific and tagged by

SĂ  ÎNVĂȚĂM DE LA ELEFANȚI !

          Speciile antropoide, care trăiau cu mai multe sute de mii sau milioane de ani în urmă  în grupuri compuse din mai multe famili, și în care conviețuiau câteva generații la un loc, în bună pace și întrajutorare, într-un teritoriu comun erau specii vegetariene arboricole, neagresive. Din când în când apăreau și unele probleme, atunci când apărea câte un tânăr intruder, atras de feromonii unei famili statornicite într-un anumit teritoriu. Uneori se produceau și mici ”bătălii”, între famili învecinate, care probabil că își râvneau și își disputau un anumit teritoriul. Specia Homo neardenthalensis, apărută mai târziu, care pare specia cea mai apropiată de specia umană, din care nu afirm neapărat că ne tragem, dar cu care orice s-ar spune ne asemănăm foarte  mult, a devenit carnivoră, și a dobândit nu numai unele  abilități și deprinderi de viață comune nouă, de confecționare și utilizare a unor unelte/arme, dar cu care avem și unele trăsături comportamentale similare. Acestea duceau o existență stabilă teritorial dar, după cum se crede, ne lipsită de diferenduri și adversități intraspecifice, între diversele grupări de familii.
Cred că trebuie să începem raționamentul cu observația că și omul face parte dintre speciile gregare, cărora le spunem acuma, cu termenul mai pretențios de ființe sociale.
De multă vreme mă obsedează ideea că omenirea se îndreaptă în mare viteză, ca un bizon, cu capul înainte, spre un zid gros de beton armat. Nici la stânga și nici la dreapta, cu sfîrșit previzibil, catastrofal. Mă obsedează și întrebarea: Pentru care motiv omenirea nu pare deloc preocupată de cauzele profunde și consecințele unei asemenea curse sinucigase? Nu am încă răspunsul, dar îl caut și simt că sunt pe undeva prin apropierea lui. Un lucru îmi este însă clar: nu este la îndemâna tuturor grăitorilor din toate limbile și de toate culorile, care de vreo sută de ani se mulțumesc să tot încerce să înțeleagă ce se întâmplă cu noi, care sunt cauzele diverselor transformări indezirabile din societate, pe care le tot analizeză, una câte una, aparent fără legătură între ele, dar fără să își pună problema existenței unei -sau unor- cauze comune. Eu  am ajuns însă la concluzia că există așa ceva, respectiv niște cauze profunde, radiculare,care își au originea tocmai în codul genetic uman, respectiv în natura umană, de unde nu pot fi șterse, dar care ar putea fi conștientizate, controlate și în mare măsură reprimate dacă ar fi mai atent analizate. Până aici nimic nou. Îmi pare rău că trebuie să ne întoarcem atât de mult în trecut, dar cred că altfel nu putem să înțelegem unde ne aflăm și cum am ajuns aici. Vă rog deci să aveți răbdare. Deocamdată cred că trebuie să începem cu observația că omul face parte  dintre speciile gregare/sociale.
După cum se știe,   în cadrul primelor comunități umane despre a căror vechime avem cunoștință, trăitoare probabil cu mai mult de 12000 de ani în urmă, se știe în mod cert că adversitățile interumane au apărut încă de la bun început. Dar nu între membrii aceleeași familii ci între diversele comunități (grupări de familii). Mamele își îngrijeau cu devotament progenii și trăiau în bună pace cu celelalte familii din cadrul comunității conduse de unul dintre cei mai ”impunători”  masculi. Cu timpul însă la diversele famili s-a dezvoltat simțul proprietății față de teritoriul în care trăiau și care nu era la fel de convenabil peste tot. Primele confruntări violente între diversele comunităti au apărut deci și s-au dezvolltat, conform surselor de informare existente, odată cu apariția și dezvoltarea simțului proprietății. Adversitățile dintre diverse comunități au intrat în modul lor de viață, astfel că membrii fiecărei  comunități – cu timpul ajunse un fel de așezări-stătulețe-, considerau ca un fapt de la sine înțeles, aproape ca pe o datorie, că trebuie să se pregătească de luptă și să atace o comunitate apropiată, de regulă una care avea o situație materială mai bună, dar și când această motivație lipsea, ceea ce este mai greu de explicat. Astăzi se știe că în genomul fiecărei ființe umane  este sădită nevoia de apartenență/ aderență: apartenența la o familie restrânsă (părinți, copii, soți) sau extinsă (cumnați, nepoți, veri etc), apartennența la o naționalitate, la o comunitate locală, la o patrie, la o religie, la o profesie, la o doctrină, etc. Îmi închipui aceste apartenențe ca niște cercuri concentrice în interiorul cărora se dispun celelalte persoane din societate, într-o anumită ordine și după anumite priorități. Ordinea crescătoare sau descrescătoare a suprafeței acestora cercuri concentrice va trebui să fie stabilită în viitor, deși unele circumscrieri sunt clare de pe acum. De exemplu, un individ va fi întotdeauna tentat să adere la poziția unui alt individ, aflat în interiorul aceluiași cerc comunitar/familial, indiferent de partea cui este adevărul, în confruntatea cu un alt membru al societății, circumscris unui cerc comunitar mai larg, ca cel al familiei estinse. Un alt individ va fi tentat să adere de preferință la interesele interlocutorului aflat în cercul celor de aceeași naționalitate cu el, în confruntarea cu un altul,  situat în afară a acestui cerc, deși în interiorul cercului mai larg reprezentat de aceeași patrie, și așa mai departe. Totuși, extinderea acestor cercuri nu este nelimitată. Cuprinderea unui număr foarte mare de persoane, care excede limitările influențate de ordinea de priorități amintită, și independent de acestea, devine posibilă numai atunci când criteriile comunitare, de regulă liber-consimțite, devin surclasate de criterii colectiviste aflate sub egida unor dogme sau a unei discipline autoritare, de tipul dictaturii. Menționez că excepțiile de la această regulă nu lipsesc, dar sunt întotdeauna motivate de anumite interese particulare, egoiste.
Ceea ce surprinde cititorul care se informează în acest domeniu este sălbăticia cu care se desfășurau, încă din antichitate, luptele dintre comunități și cruzimea cu care erau tratati învinșii, a căror singură vină era doar aceea că făceau parte din altă comunitate. În Epoca modernă ș Contemporană maniera în care au fost tratate aceste confruntări s-a mai schimbat, dar adversitățile au rămas.Un fapt cu adevărat ilustrativ mi s-a părut situația survenită când Moise, după ce și-a condus poporul aflat în robie în Egipt, spre Pământul Făgăduinței, s-a urcat pe Muntele Sinai, unde a primit de la Dumnezeu pentru poporul său o serie de învățături înțelepte, sintetizate sub forma Decalogului, ca ghid în conviețuirea membrilor ” poporului ales ”. Ajungând pe teritoriul actualului Ierusalim, acest popor greu încerat desoartă, în loc să își păstreze unitatea și voința de  propășire în spiritul Decalogului, nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să se dividă în două regate (Iudeea și Israel), care la rândul lor s-au divizat într-un total de 12 stătulețe care, la rândul lor, s-au angajat într-un șir nesfârșit de lupte atât între ele, cât și contra altor state din apropiere, rezultatul fiind  fie căderea în sclavie, fie capturarea de sclavi, dar întotdeauna cu multe, pierderi de vieți omenești, provocate atât în cursul luptelor cât și după șfârșitul acestora, înfăptuite de către învingători, cu multă cruzime, pentru pedepsirea celor învinși. Același lucru s-a petrecut pretutindeni în lume, în Asia și Europa, din cele mai vechi timpuri, intervalurile fără războaie între țări mai mult sau mai puțin învecinate fiind scurte, dar și atunci marcate de diverse forme de asuprire,  rezultate din războaiele anterioare. Aș ilustra printre altele numeroasele războaie de cucerire și dominație care au avut loc în secolul 19, cu participarea Rusiei, Turciei, Angliei, Franței și a altori puteri, fiecare dintre acestea având ca principal scop extinderea teritorială, în detrimentul altor țări, mai puțin pregatite militar, urmate după numai câțiva ani de marea conflagrație a Primului Război Mondial. Desigur că aproape toate țările participante la această conflagrație nu aveau nimic în comun cu pretextul invocat de primii beligeranți, respectiv uciderea arhiducelui Franz Ferdinant, moștenitorul tronului Austriei. Era vorba de fapt de dorința de extindere teritorială a unor țări socotite mai puternica, în detrimentul altor țări, mai  puțin pregătite, cu prețul vieții a multe milioane de oameni nevinovați și  a dramei nenumăratelor familii, care nu aveau nimic de-a face cu scopurile conducătorilor țărilor beligerante. După nici 20 de ani , mai înainte ca rănile Primului Război Mondial să se fi vindecat, aceleași țări au declanșat un al doilea război mondial, revanșard, cu mult mai multe victime nevinovate, asupra cărora nici nu vreau să mai insist, fiidu-ne încă prea proaspete în memorie ! Ceea ce vreau să reținem înșă, este că oamenii, decând există și sunt organizați social, sunt mânați de unul și același instinct răzbuinic, împotriva contemporanilor lor, cu sau fără o motivație validă. Asocierile și alianțele stabilite cu ocazia războaielor locale sau al conflagrațiilor nu au la bază legături tradiționale de prietenie dintre națiuni, popoare sau conducătorii lor, ci pur și simplu coincidențe de interese, sau dorința de a-și valorifica superioritatea la un moment dat, într-un domeniu sau altul, atunci când se consideră că superioritatea militară le permite reanimarea unor pretexte istorice mai vechi sau mai recente, atunci când nu este vorba chiar de jaf în cea mai nudă și abjectă formă de exprimare. Dar întotdeauna la originea tuturor acestor cofruntări socotesc că se află impulsul implacabil înăscut al oamenilor spre dominație, stăpânire și violență, care are nevoie numai de condițiile potrivite pentru a se developa și dezlănțui.
Un fapt  oarecum asemănător se petrece în lumea animală. O mare parte a speciilor animale trăiesc în bune relații cu mediul ambiant, cu avantaje reciproce, uneori chiar în simbioză. Mă refer acum în primul rînd la ierbivore, dar nu numai. Acestea conviețuiesc în bună pace cu alte viețuitoare ierbivore, uneori în colectivități enorme, al căror număr nu este plafonat decât de epuizarea suportului nutrițional. În schimb, concomitent cu acestea au apăru și s-au înmulțit și alte specii, care trăiesc pe seama ierbivorelor, mă refer la carnivore,  al căror număr este limitat tocmai de numărul ierbivorelor pe care le vânează. Trebuie însă totuși remarcat că acestea nu își chinuiesc niciodată prada pe care o vânează, doar din nevoia de a se hrăni, din nevoia de supraviețire. Este chiar impresionant modul în care câte un jaguar sau o panteră ștrangulează în liniște gâtul unei gazele sau a unei căprioare, având o expresie facială care exprimă, după impresia mea, mai degrabă  regretul că este nevoit să facă așa ceva decât violență sau sadism.Pe acest fond a apărut și o a treia categorie de viețuitoare, aceea a omnivorelor, periculoase atât pentru ierbivore cât și pentru carnivore. Mă refer desigur la specia umană. La această specie apar pentru prima dată caractere niciodată prezente la vreo specie de animale, carnivore sau ierbibore, ca:  agresivitatea nemotivată de inaniție, răutatea, invidia, ura și chiar sadismul, dar și lașitatea, perfidia, parșivenia sau perversitatea. De remarcat însă că la specia umană aceste tare caracterologice, spre deosebire de carnivore,  care de regulă nu se atacă în cadrul speciei, la oameni adversitățile se manifestă de predilecție asupra congenerilor, indiferent de nivelul cercului comunitar sau colectiv pe care se află, de la cel comunitar restrâns și până la cel național, profesional, doctrinar etc. pentru că tarele generatoare respective nu pot fi explicate altfel decât prin existența unor gene recesive sau dominante indestructibile.
Și acum aș dori să răspund la întrebarea pe care uni dintre Dumneavoastră presupun că și-au pus-o deja: Care este legătura dintre textul și titlul articolului ? Ei bine, haideți să ne închipuim cum ar fi dacă am trăi într-o lume din care să lipsească toate tarele caracterologice umane care elefanților le lipsesc. O lume cu familii compuse din 3-4 generații, părinții cu copii, cu bunicii și străbunicii laolaltă, care trăiesc și se deplasează strâns uniți, între care nu numai că nu există niciun fel de disensiuni, dar chiar este vădită afecțiuunea cu care sunt protejați membrii mai bătrâni, cei mai neputincioși și cei foarte tineri și mai jucăuși. Când un leu sau alt animal de pradă flămând, le dă târcoale, puiul de elefant este împins ușor în centrul turmei și în fața leului se înfățișează elefantul cel mai puternic. Restul turmei își urmează drumul liniștiți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, parcurgând zeci de kilometri zilnic în căutarea hranei, dar fără a căuta și pricină alteor viețuitoare. Nu atacă alte animale și nu se tem de niciun fel de alte animale. Nu se agită, nu se infurie și nu se sperie de nimic, urmându-și alene traseul, conștienți că zilele nu au intrat în sac și că au suficient timp ca să ajungă uneva unde să existe suficientă apă și vegetație. Nu mai multă decât au nevoie. Nu își fac provizii. Dacă pe drum câte un membru al turmei clachează, toată turma se oprește și îl apără de prădători  așteaptând să își revină, iar dacă din nu știu care motive acesta nu își mai poate reveni, turma nu îl abandonează multă vreme, pentru a nu îl lăsa pradă fiarelor urmăritoare. Așa că nu trebuie să ne mire longevitatea acestei specii, care nu rareori ajunge la 100 de ani, chiar și în condițiile vitrege ale unui ambient parcimonios, și care sunt  demne de tot respectul nostru. Al meu în orice caz. Singurele ființe de care, deși nu se tem, dar care le sunt cu adevărat niște dușmani periculoși sunt………ați ghicit, braconierii!  Nu mă refer la țăranii care luptă pentru apărarea recoltelor lor, ci la braconierii aceia mizerabili, care omoară o frumusețe de elefant pentru colții lui, cu care să mângâie orgoliul unor îmbuibați vanituoși. Nu greșesc dacă îi voi numi, atât pe acei braconieri cât și pe beneficiarii lor, adevăratele fiare, de existența cărora pe lume eu mă rușinez. Nici vânătorii de toate felurile, care cu nonșalanță se consideră ”sportivi” nu merită mai multă considerație din partea mea.

   


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by

O nouă  abordare imunoprofilactică a Covid 19, care ne este destinată

Toată lumea știe că pentru elaborarea unui vaccin contra unei boli bacteriene sau vireal e este absolut necesară parcurgerea anumitor etape obligatorii, bine precizate prin regulamente internațional  recunoscute, atât pentru  garantarea eliminării oricăror riscuri pentru pacienți, cât și pentru asiguraea unei anumite eficacități imuologice bine preconizată.  Parcurgerea acestor etape necesare atât pentru producerea, cât și pentru testarea/verificare noului vccin, urmată de producerea masivă și distribuirea largă nu se poate realiza de regulă –de la caz la caz- mai devreme de 1,5-2 ani, ceea ce în cazul de față, a confrunării cu această nouă pandemie, pare a fi prea îndeplungată.  Peste 160 de variante de vaccinuci, preparate după toate cele 6 procedee cunoscute în vaccinologie au intrat în competiție, în mai multe țări pentru a realiza  primii un astfel de vaccin. S-a pus însă și problema unei soluții  noi, revoluționare, care să scurteze acest interval de timp, la cel mult un an.  Primii care au venit cu o astfel de soluție  novatoare sunt cercetătorii de la Pfizer (SUA) si  BioNTch (Germania), care oferă două variante de vaccinuri  preparate după o tehnologie similară, ce ar asigura protecție în proporție undeva între 90-95%.  Această tehnologie pe mine, ca infecționist, m-a lăsat fără cuvinte prin caracterul său total inovativ, ingenios și curajos, ne având nimic în comun cu tot ce știam noi despre reguluile și condițiile producerii unui nou vaccin. Acesta nu folosește ca masă antigenică nici virioni întregi, inactivați sau atenuați, și nici fragmente de virioni, ceea ce ar exclude riscul  apariției spontane de tulpini  virale sălbatice prin mecanisme de recombinare genetică.
Foarte succint, mecanismul  inducerii imunității ar consta în inocularea la  persoana vccinată a unui ARN messager (ARNm), preparat în laborator cu ajutorul unui ADN matricial, care ARNm va obliga celulele gazdei să producă o proteină similară cu proteina virală. La rândul său, prezența acesteia va determina organismul vaccinat să producă atât anticorpi, cât și celule imune specializate, care să  recunoască rapid virusul sălbatic, în cazul infecției,  pe care îl va neutraliza. O asemenea  abordare nu a mai fost folosită nicicând în vaccinologie și –dacă se va dovedi corectă- atunci foarte probabil că va putea rezolva și situația altor maladii  umane și animale rămase nerezolvate din punct de vedere imunoprofilactic.
Din punctul meu de vedere, oricâte asigurări am primi noi, destinatarii finali, din partea producătorilor,  privind inocuitatea, siguranța și eficacitatea  noului produs, tot nu cred că este înțelept să se debuteze prin administrarea  aproape simultan la majoritatea cetățenilor de pe Planetă. Sunt prea multe necunoscute care mai pot oferi surprize, prea mult imprevizibil și hazard,  ca să nu socotesc  că ar fi existat  și alte posibilități de aplicare a acestui vaccin, mai înțelepte și mai puțin hazardate, aplicabile în paralel.  Dacă ar fi doar să iau în considerare marele impediment de asigurare  a lanțul frigorific la minus 70-80 de grade, de la producător  la ultimul beneficiar din mediul rural, suportul  logistic și uman necesar distribuirii în timp util al vaccinului, tot  m-aș gândi de două ori dacă avem capacitatea să ne angajăm imediat  și dintr-o dată la o acțiune de o asemenea anvergură. Se pare însă că vaccinul a fost deja comandat și că nu mai avem de făcut altceva decât să mergem  cu Dumnezeu înainte cu încredere în savanții americani și germani. Dar să nu uităm că mai existau și mai există pentru viitor și alte variante, mai puțin enigmatice, care pot fi de asemenea avute în vedere.

 

 

 


Posted in Profesional-stiintific and tagged , by

ÎN SFÂRȘIT O VESTE  MINUNATĂ

I-am auzit ieri la TV Antena 3 pe domnii profesori doctori candidați PSD pe locurile fruntașe pentru senat și camera deputaților, dând explicații clare despre componența sintagmei comunicată zilnic de ”nou infectați și de noi decedați” din ultimele 24 de ore. În mod deosebit mi-a reținut atenția informația că, la categoria ”decedați  din cauza Covid” sunt înregistrate zilnic toate persoanele care fuseseră testate ”Covid pozitive”, indiferent dacă au mai prezentat sau nu si alte comorbidități, cu precizarea că eventualele accidente traumatice rutiere sau de altă natură, ca umare a unor agresiuni, foc, înec, etc nu sunt considerate ”comorbidități” și deci nu sunt înregistrate ca ”mort de Covid”. Mărturisesc că știrea aceasta m-a mai liniștit, pentru că trebuie să recunoaștem că, pentru o persoană care, de exemplu, avea   2-3 boli cronice, și mai contracta și Coviv 19, aceasta putea să însemne sfârșitul, conform dictonului că ” la un car de oale ajunge o singură măciucă pentru ca să se aleagă praful din toate” Atunci unde este vestea bună ?
  
Păi, vestea bună este că, punând în cârca persoanelor decedate și înregistrate ca moarte de Covid  și  persoanele care pe lângă Covid sufereau și de diverse boli cronice, exact în aceeași măsură va determina scăderea, spre zero, din toate statisticile, a numărului persoanelor moarte din acele alte cauze, ca de exemplu din cauza bolilor cardio-vasculare, a cancerului, diabetului, tuberculozei, a diverselor boli neuro-endocrine etc., etc. Că doar acestea nu puteau să figureze de două ori prezente, în două statistici diferite: atât în lista celor care au murit de Covid, cât și în lista celor care au murit din alte cauze, respectiv a diverselor comorbidități, că ar fi incorect ! Vorba aceea: Ori e albă ori e neagră. Iată cum și în acest caz se confirmă zicala că ” În tot răul este și un bine” ( în cazul nostru chiar mai multe) A crescut deci mortalitatea într-o singură nouă maladie, dar în schimb a scăzut mortalitatea – și va mai continua să scadă până spre dispariție-, a atâtor alte groaznice maladii (evident, totul scriptic). Acesta este cu adevărat încă un mare și răsunător succes al medicinei românești contemporane, față de care societatea nu va putea să rămână indiferentă, și pentru care va trebui să găsească noi forme de recunoștinșță !     


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged by

IPOTEZĂ

Astăzi, 29.10.20 am citit un rezumat al unui articol apărut pe MEDIAFAX.ro în care se relatează” o ipoteză surprinzătoare a specialiștilor în biologie” lansată de oamenii de ștință de la INSTITUTUL de SĂNĂTATE PUBLICĂ DIN ANGLIA, pe baza probelor prelevate de la 20000 persoane, care au constatat că persoanele care au avut gripă, au avut șanse să contracteze și SAR-Cov-2 (Coronavirus 19) cu 58% mai mici, din datorită intervenției fenomenului de interferență între virusul gripal și Corona. De asemenea că la ”nivel global OMS a constatat că rata infecțiilor gripale a scăzut cu 98% față de anul precedent”, tot datorită existenței fenomenului de interferență virală, fenomen care, după părerea mea s-a putut observa cu ochiul liber și la noi în țară. Precizez că fenomenul, după părerea mea DELOC SURPRINZĂTOR , denumit de autori interferență virală a fost semnalat mai de vreme de subsemnatul, ultima dată în postarea din 24.10.20. sub numele, poate că mai sugestiv, de concurență virală. Prin aceasta am încercat să mai aplanez din temerea lansată în spațiul mediatic de către  specialiștii noștri epidemiologi de conjunctură, cum că odată cu venirea sezonului rece vor reapărea și infecțiile gripale, care ar putea să agraveze/complice mult situația. Incidența infecțiilor a crescut într-adevăr în ultima vreme, însă din alte cauze, perfect previzibile, dar se pare surprinzătoare pentru decidenții noștri de conjunctură.
În aceeași ordine de idei, mi-am pus mai demult întrebarea care este explicația pentru care propagarea unei pandemii de regulă nu depășește rata de 70-80-%. Oamenii de știință au studiat temeinic, până la nivel leptonic, care sunt condițiile necesare pentru ca un virus pandemic să se grefeze și să afecteze un asemena procent al populației.  Foaret puține sunt însă studiile sau relatările care să fi stabilit care este cauza pentru care restul de 20-30 % din populație nu contractează infecția. Au fost emise unele supoziții, cum ar fi reprimarea patogenității virusului pe măsură ce crește rezistența celulelor țintă ș.a. Întrebarea pe care mi-am pus-o și eu obsesiv a fost însă cu referire chiar la explicația pentru care propagarea infecției se oprește la acest nivel, dincolo de care populația de regulă NU contractează infecția , în ideea că tocmai în aceasta ar putea să se găsească cheia problemei: țesutul de elecție al acestor persoane posedă un factor productiv, eugenic sau din contră, este lipsit de un anume element  eugenic, sau conține un anume factor disgenic multiplicării virusului respectv? În ultimele 10 luni s-au făcut impresionant de multe și amănunțite cercetări, tocmai pentru elucidarea răspunsului la aceste întrebări. S-a constatat astfel că celelalte patru coronavirusuri, mult mai benigne, ca și alte virusuri prezente adesea într-o populație, pot să inducă o anumită stare de nereceptivitate, și chiar un efect booster de imunitate încrucișată față de infecția cu virusul Covid 19, care ar explica existența unui număr de persoane care nu vor contracta infecția cu SARS-covid 2. În plus, infecția naturală cu un astfel de virus parțial înrudit antigenic cu virusul Covid 19 ar putea să inducă și o creștere a eficienței celulelor imunocompetente specifice, în consonanță cu conceptul de ”memorie imună înăscută (trained immunity)”, recent recunoscut. Până în prezent, în diverse țări  au fost demarate cercetări pentru producerea a 166 de vaccinuri, unele aflate chiar în faza finală, pe baza tuturor celeor 6 tipuri de vaccinuri existente, între care tipul cel mai tentant este acela al masei antigenice constituită din virus gripal cu patogenitate atenuată.
În acest context îndrăznesc să avansez și eu o ipoteză, care cel puțin teoretic nu poate fi contrazisă, având valoare axiomatică, cel puțin până când vre-un cercetător s-ar învrednici să o verifice prin cercetări experimentale și investigații de laborator. Rezultatele cercătării ar putea avea mare valoare practică.
Ipoteza avansată pornește de la realitatea că de regulă primăvara și toamna apar infecțiile gripale, care au același tropism cu Coronavirusul 19, lăsând o imunitate umorală și celulară specifică, pentru câteva luni. Persoanele care au contractat o asemenea infecție se pare că cel puțin pentru o perioadă de timp devin nereceptive la Covid 19. În această situație pare tentantă ideea  vaccinării populației, cel puțin într-o primă fază, cu un vaccin antigripal  triviral atenuat (două tulpini A și una de tipB), de tipul vaccinului FLUENZ. Avantajele unui asemenea concept ar ave armătoarele avantaje deloc neglijabile:
       1) Întrucât se cunoaște că între virusul SARS-Cov-2 și virusurile gripale există o relație imunologică de imunitate încrucișată, este de așteptat ca persoanele vaccinate cu acest vaccin să devină rezistente la virusul Corona 2, cel puțin pentru o perioadă de timp.
       2) Vaccinul Fluenz existent pe piață, a parcurs demult toate fazele de testare privind inocuitatea si riscul efectelor secundare (evident cu respectatrea tuturor precauțiilor prevăzute în protocol), putând fi achiziționat și introdus imediat în practică pe un mare eșantion de persoane, fară mari riscuri.
3) Vaccinurile atenuate de tip Fluenz au și avantajul că, în cazul persoanelor suspecte de contaminare recentă pot să inducă imunitate  în numai 4-5 zile, instalată posibil înainte de epuizarea perioadei de incubație a virusului SARS-Cov-2.
4) Calea de administrare a vaccinului gripal coincide cu calea cea mai frecventă de infecție cu Coronavirus putând să blocheze în acest caz infecția chiar la poarta de intrare, care este mucoasa nazo-faringeană.
5) Eficacitatea acestei metode va putea fi comparată ulterior cu cea a vaccinurilor specifice anti Covid, aflate în lucru, după ce acestea vor fi verificate și aprobate.


Posted in Cugetari/Reflectii, Profesional-stiintific and tagged , by

AFORISM

Se spune că cei ce iubesc animalele nu pot fi oameni răi. Ba pot! Acesta nu este un truism. Aș putea să etalez o lungă listă de mari lideri care ni s-au prezentat ca mari iubitori de animale, dar care s-a dovedit că au urât oamenii sau chiar au exterminat oameni. În schimb, îndelungile mele cugetări privind relațiile dintre oameni și animale mi-au inspirat aforismul  că OAMENII CARE ÎȘI IUBESC SAU CEL PUȚIN ÎȘI RESPECTĂ SEMENII, CU SIGURANȚĂ CĂ IUBESC SAU CEL PUȚIN  RESPECTĂ ȘI ANIMALELE!  ȘI INVERS, OAMENII CARE NU IUBESC ȘI NICI MĂCAR NU RESPECTĂ  ANIMALELE, CU SIGURANȚĂ CĂ NU IUBESC ȘI NICI NU ÎȘI RESPECTĂ DEFEL SEMENII !!!   Acesta da, acesta este un truism !


Posted in Cugetari/Reflectii by

BOIERII DE IERI, BARONII DE AZI

                                                      Radu Moga Mânzat
Nu mai acuzați străinii c-au spoliat această țară,
Și că ne-au făcut în lume, de rușine și ocară.
Nu mai acuzați străinii c-au venit și c-au furat,
Când de fapt știți foarte bine, c-au luat ce li s-a dat.
Nu ei v-au făcut să fiți așa slabi și-așa de mici.
N-ați răbdat în fruntea Țării oameni mari și patrioți,
Ca să nu se vadă bine cât puteți voi fi de hoți
Am avut de-a lungul vremii și bărbați adevărați,
Dar cu timpul, pân-la unul, rând pe rând au fost trădați.
De ce l-ați urât pe Cuza, și de ce l-ați alungat?
Dar pe primul lui ministru, cine să-l fi împușcat ?
Pe Maniu și Antonescu, nu tot voi i-ați lichidat?
Pe Mihai, regele nostru, din țară l-ați alungat,
Ca să puneți omul vostru președinte la palat.
Dar pe bietul Ceaușescu, împușcat nejudecat,
La crăciun în 89, acuzat chiar de-avocat,
Pentru niște vini scornite, și de nimeni însușite
Iar pe cei ce l-au ucis, în loc să îi judecați,
I-ați votat în fruntea Țării, și de-atuncea îi urmați.
Mândră țară ne-a dat Domnul, ca s-avem ce stăpâni,
Munți înalți, păduri și mare, plus întinsele câmpii
Să lăsăm ca moștenire, la nepoți, de la copii.
S-au luptat cu prețul vieții, respectând un legământ,
Moșii și strămoșii noștri, pentru-al nostru sfânt pământ.
Dar ce n-au putut străinii să ne smulgă prin război
Iată, reușesc acuma să obțină de la voi.
Sărman popor nefericit, din-totdeauna jefuit,
Când de boieri, când de baroni,
Când de actuali sau foști patroni !
Epigoni fără rușine, vă prefaceți a nu știi
Că ce-ați scos voi la vânzare, pentru a vă-mbogăți
Nu-i al vostru, nici al nostru, ci al celor ce-or veni !


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged by

  MINIESEU PRIVIND VOTUL UNIVERSAL.

  (numai pentru prietennii care au răbdare să citească în întregime- 5 pg.)

Mergând pe direcția obsesiei mele din ultimii 2-3 ani de a săpa la rădăcina tuturor relelor din societatea noastră, am ajuns la o concluzie surprinzătoare pentru mine și greu de acceptat. Anume, vreau să afirm încă de la bun început că, după îndelungi cugetări, am dobândit convingerea că la rădăcina tuturor relelor cu care ne confruntăm cu toții în zilele noastre se află VOTUL UNIVERSAL, rău înțeles și rău aplicat !!
         Nu mi-a fost greu să găsesc suficiente argumente care să-mi betoneze această convingere, dar nu știu dacă sunt suficeiente și pentru a zdruncina convingerile moștenite de secole ale politologilor, sociologilor, filozofilor și istoricilor. Știu: voi fi ironizat și inevitabil voi fi întrebat dacă m-am gândit cumva și ce ar trebui pus în loc. Sincer să fiu, m-am gândit, fără a găsi un răspuns cert, dar poate că o să-l gândim împreună, dacă nu cumva vă repugnă ideea prestării efortului necesar.
Dar să începem cu începutul. Dintotdeauna oamenii, chiar din comuna primitivă, au simțit nevoia de a trăi împreună, în grupuri mai mici, familiale, sau mai mari, de triburi, și apoi de ginte, însă întotdeauna s-a simțit nevoia unuor buni conducători. Ne putem întreba oare cum ajungea unul dintre membri colectivității să fie conducătorul necontestat, urmat de toți ceilalți. Nu am dovezi, dar pare evident că nu altfel decât prin faptul că în mod tacit era recunoscut ca cel mai înzestrat,  cel mai deștept, cel mai iscusit, dar și cel mai curajos. Toți ceilalți îl recunoșteau, îl ascultau și îl urmau pur și simplu. Știm că dintotdeauna fiecare comunitate se simțea -și chiar era-  amenințată de alte comunități – triburi sau ginte, în special de cele limitrofe. Până aici nu cred că existau deosebiri majore față de modul de viață al unor specii de animale, la care era prezentă nevoia de a supraviețui în fața vicisitudinilor naturii, a concurenței altor animale din aceeși specie sau al altor specii de animale, născute ca animale de pradă.
Concomitent s-a născut și nevoia de a-i proteja și hrăni pe membii mai neputincioși ai familiei, respectiv ai tribului: progeni, bătrâni, bolnavi. Presupun că v-a impresionat și pe dumneavoastră din acest punct de vedere la TV câte o emisiune din viața elefanților, a unor canide sălbatice, a unor mamifere marine etc.
Nu cred că în comuna primitivă conducătorul era acceptat ca urmare a unor dezbateri, și cu atât mai puțin a unor alegeri. Abia mai târziu, cu mai mult de 5-6 mii de ani î.e.n. se pare că au apărut primele comunități umane oarecum organizate, nu foarte mari, care se conduceau totuși după anumite reguli nescrise, la îneput, dar infailibile, ca cele care se refereau la suprafața stăpânirii teritoriale comune (precursoare ale țărișoarelor-state de mai târziu), ca și a proprietății fiecărei familii, a conducerii colective  sau autoritare, a unui membru recunoscut necondiționat de către toți ceilalți, deși nu mai era vorba doar de legături de rudenie între membri comunității. Ei bine, deja din acestă fază comunitățile umane s-au aflat în fața dilemei: pe ce criteriu ar trebui să-și aleagă conducătorii? Cam în acea perioadă, ca urmare a diferențelor dintre participanți ca origine, dar mai ales ca urmare a dimensiunii proprietăților, ca sursă a inegalității dintre membrii colectivităților,  au apărut și primele divergențe, care se cereau deja a fi cumva rezolvate. Cam din secolul VI îen se pare că au apărut primele elemente care ar pute fi asimilate ca precursoare ale docrinei democratice, elemente care aveau ca scop echitatea (nu egalitatea) în respectarea drepturilor tuturor membrilor comunității, datorate în principal lui Pericle ( 490-429) un filozof extrem de înțelept, de cultivat, dar și de autoritar. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că încă în secolul V, Socrate (470-400 î.c), înaintea lui Platon (427-347),era preocupat de organizarea cu echitate a societății, ca adept militant pentru participarea directă a tuturor  membrilor la conducerea treburilor obștiei, ceea ce cred că ar putea fi considerate ca primele preocupări importante privind opțiunea pentru forma de organizare socială preferabilă: autoritară sau democratică ,  chiar dacă de la Socrate nu ne-au rămas niciun fel de înscrisuri. Cred că nu greșim dacă l-am considera pe Socrate ca prima victimă din istorie care a plătit cu viața –fiind otrăvit cu cucută- pentru delictul de opinie politică.  Democrația nu este deci o formă de organizare socială avansată, a vremurilor actuale sau recente, așa cum poate că mai cred uni dintre politicieni, ci din contră, formele de conviețuire socială care s-ar putea numi ”democratice” se pare că au fost chiar primele forme din istorie, agreate încă de oamenii primitivi, socializați în triburi sau ginte. Aceste forme se pare că au apărut deja odată cu proprietatea individuală, cea care a generat pentru prima dată inegalități între oameni, și ca urmare divergențe, care se cereau cumva rezolvate. Putem să mai subliniem deci încă o dată, fără teama de a greși, că democrația este cea mai veche formă de guvernare, apărută înaintea tuturor celorlalte forme: absolutiste, autoritare,dictaturi, monarhice, tiranice, teocratice, socialiste, comuniste etc., care s-au alternat apoi permanent de-a lungul istoriei,  succedându-se reciproc și înlocuindu-se una pe alta, pe măsură ce își dovedeau inconsistența și slăbiciunile, în speranța că următoarea formă va fi mai bună decât precedenta. Deși denumirea de ”democrație ” se traduce din limba greacă prin”puterea poporului”, în realitate de regulă puterea nu aparținea întregului popor, cel puțin femeile și săracii fiind excluși de la actul de conducere/guvernare. Ceea ce s-a constatat încă din perioada democrației ateniene, a fost că democrația nu poate avea rezultatele scontate decît dacă în societate clasa mijlocie este clasa dominantă. Foarte semnificativă este situația Atenei din epoca lui Pericle cănd, la începutul secolului al V-le clasa de mijloc cuprindea cca 2/3 din cetățenii Atenei, care era epoca înfloritoare a democrației ateniene dar spre sfârșitul epocii respective clasa de mijloc s-a restrâns mult numeric, în favoarea  celei sărace, care și-a putut impune astfel interesele, ceea ce s-a soldat cu decăderea democrației ateniene. A fost un exemplu cunoscut din antichitate de pericol pe care îl reprezintă polarizarea socială, pericol care a fost apoi ignorat în cele mai multe țări. Un exemplu care confirmă zicerea că istoria este știința care ne învață că omenirea nu este capabilă să învețe nimic din istorie  S-a recurs chiar la unele experimente pe milioane de oameni, cu urmări nefaste, ca acelea în care s-a spus: dacă sursa inegalităților sociale și a nemulțumirilor consecutive, este proprietatea privată, atunci soluția (simplistă)  este desființarea acesteia (!), ceea ce a dus la apariția unor societăți, inclusiv în românia, din unele puncte de vedere retardate cu sute de ani, ca să nu mai pomenim aici de consecințele tragice pe care le-a generat. Este procesul de polarizare la care asistăm și noi neputincioși în prezent.
           Cert este că, de-a lungul istoriei, de la începuturile ei și până în zilele noastre, întemeietorii niciunei forme de organizare a societăților sau a vreunui partid politic nu și-au permis să ignore sau să omită ideea de democrație, fie explicit în statutul de organizare și funcționare a societății, fie chiar în titlu, știut fiind că democrația (prost înțeleasă)  exprimă năzuința celor mai mulți dintre susținătorii formațiunilor respective statale, sociale sau a oricărui partid politic, inclusiv, culmea, al adepților partidelor și statelor totalitare !.
Politicienii din toate timpurile au realizat că penru a se cocoța în vârful piramidelor- sociale, statale, administrative și mai aes politice-,  au nevoie de sufrgiile unui procent cât mai mare de alegători, indiferent de necesitățile lor reale.
De asemenea, au realizat că 40-50% dintre cetățeni nu sunt  preocupați să beneficieze de alegeri libere și corecte  Unii pur și simplu pentru că nu înțeleg nimic din tot ce li se întâmplă lor sau din ce se întâmplă în jurul lor, alții pentru că  le repugnă ciorovăiala politică, alții pentru că suferă de o credulitate incurabilă, inghițind pe nemestecate toate  promisiunile fără acoperire cu care sunt împroșcați cu nerușinare, iar alții pur și simplu pentru că le place sau le displace un candidat, pe care îl consideră simpatic sau antipatic.
Alți circa 40% dintre cetățeni, care știu pentru ce și pentru cine vor să voteze, în marea lor majoritate, de fapt aproape în exclusivitate, vor exprima un vot părtinitor, în directă conexiune doar cu situația lor materială și cu poziția lor socială de moment. Puțin le pasă acestora din urmă de măsura în care un candidat sau o formațiune politică întruchipează sau nu ideea de democrație sau de libertate pentru ceilalți.
În fine, o mică parte dintre cetățeni sunt suficient de lucizi intelectual pentru a discerne între autentic și fals, între adevăr și minciună, între buna credință și fariseism., dar  vocea acestora are o pondere atât de mică încât se pierde în corul oportuniștilor și practic se ignoră, ca nesemnificativă.
Peste tot, politicienii au înțeles că tocmai cei neinițiați, acei 40-50 % dintre alegători, de care am pomenit mai sus, prin inconștiența lor sunt cei care în cele din urmă validează și statuează în cea mai mare măsură aspirațiile unor politicieni, cu a căror deziderate, inconștienții alegători nu au  în fond nicio- sau aproape- nicio contingență. Aceștia sunt masa de manevră preferată a politicienilor, lor li se adresează  în perorațiile lor, direct sau indirect. Până la urmă totul se tranșează prin vot. Atâta au înțeles politicienii noștri, ca și alegătorii, că fiind în democrație până na urmă totul se tranșează prin votul majoritar de jumătate plus  unu!  Încă din antichitate s-a pus problema că nu este corect ca drepul la vot să se acorde fără niciun discernământ, tuturor catățenilor, că atâta vreme cât cetățenii nu sunt egali, nici dreptul lor la vot nu poate fi egal, acesta fiind de-a lungul istoriei condiționat de anumite calități ale cetățeanului. În Roma Antică și mai departe în Evul Mediu s-a folosit sistemul cenzitar (recensământ făcut la intervale de 5 ani, cu multiple obiective, printre care și stabilirea dreptului la vot). Averea, vârsta, stagiul militar și sexul aveau rol hotărâtor. Femeile nu au avut dreptul la vot niciodată și nicăieri, până de curând. Au dobândit acest drept abia în 1792 în Franța, în 1893 în Noua Zeelandă și de-abia în 1919 în România ! De la momentul întemeierii României Mari datează deci votul universal , care a dăinuit și dăinuie până în zilele noastre în România. Aceasta însemnează că  în România au dreptul de vot și de a fi votați toți cetățenii români majori, bărbați și femei, care nu au interdicții în acest sens de natură juridică sau de sănătate. Nu contează averea, discernământul lor, dacă sunt aparent normali și nu se pune problema probității lor morale. Ni se spune că aceasta este o culme a perfecționării democratice, a legislației electorale. În realitate, prin aceasta se asigură existența unei mari mase de manevră (acei cca 40% de care vorbeam mai sus) atât de dragă politicienilor, pentru că cu ajutorul ei își pot face toate jocurile. Este un fapt extrem de dăunător și de periculos, o frână puternică în dezvoltarea oricărei societăți. Paradoxul este că toți susținătorii notorii ai votului universal într-un stat democratic au recunoscut meritele votului democratic universal, dar în același timp i-au cunoscut și deficiențele. S-a spus chiar că democrația și votul universal sunt ” cele mai rele cu putință, cu excepția tuturor celorlalte sisteme anterioare„…Chiar de la bun început, de-a lungul istoriei s-a tot încercat să se corecteze aceste deficiențe ale votului universal, cu  scopul minimizării posibilităților de manipulare a rezultatului votului, în special prin intermediul păturii sărace a societății, a femeilor, locuitorilor fără cetățenie, și alte categorii care sunt cel mai ușor de manipulat. Un progres pe linia  cosmetizării democrației clasice s-a făcut totuși atunci când s-a stabilit că majoritatea democratică nu trebuie să ducă la anihilarea minorității, că libertatea individuală trebuie respectată și că individul este liber să trăiască așa cum dorește, cu condiția să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți. Din păcate însă aceasta a rămas literă moartă, recunoscută de toată lumea dar nerespectată de către nimeni, pentru că faptic întotdeauna tot majoritatea numerică/procentuală contează.
          Propagandiștii niciunei formațiuni politice nu și-au permis în ultima sută de ani să nu revendice democrația ca fundament al doctrinei pentru care militează, numai că uni au poreclit-o socială, alții socialistă, alții muncitorească, proletară, națională, creștină, dar toți propovăduiau dreptatea, egalitatea și dreptul universal la vot. Cu alte cuvinte aceeași Mărie, mereu cu altă pălărie. Politicienii nu au explicat nici pănă astăzi în mod satisfăcător, cum a fost posibil ca în Germania să vină la putere un criminal ca Adolf  Hitler, prin votul universal clar exprimat al populației, sub umbrela unui partid social-democrat muncitoresc, de sorginte național- socialistă, care clama dreptatea socială, democrația și naționalismul. Cuvinte mari pe gustul majorității cetățenilor, care au făcut din partidul lui Hitler cel mai puternic partid social democrat din Europa; cum a fost posibil ca tot prin vot în Italia să vină la putere o persoană vădit dezaxată, pe care după numai 3-4 ani, același popor să o linșeze. Partidul comunist a venit la putere și s-a menținut ca  atare în Rusia, cu mici modificări de titulatură, aproape  100 de ani, tot prin vot universal, cu sufragii de aproape 100%. În multe alte țări s-a întâmplat și se întâmplă chiar și în zilele noastre, la fel. Ba am trăit să vedem chiar și un fel de monarhie socialist-muncitorească dinastică , susținută de votul universal al populației în proporție de peste 99%.!
        Oare ce trebuia să se mai întâmple pentru ca să se ajungă la concluzia că votul universal este putred până la rădăcină, este anacronic și că democrația și votul universal trebuie regândite, pentru că au devenit prea ușor manipulabile, anacronice și chiar frenatoare?. Oare ce fac politologii, sociologii, filozofii și istoricii noștri? Așteaptă să apară vreun Mesia sau să se reîncarneze niște gânditori de talia lui Marx sau Lenin, sau să apar cine știe ce extremiști oportuniști gata să profite de degringolada din Țară? Se mulțumesc numai să ne tot descrie și să ne tot explice ce s-a întâmplat și ce ni se întâmplă acum, dar nu vreau să-și pună mintea la contribuție pentru a identifica adevăratele cauze ale actualei situații, care sălășluiesc -printre altele- în însăși biologia umană, să le analizeze și să încerce cel puțin ca, plecând de la acestea, să imagineze un model de societate fundamental nouă, mai bună și mai funcțională. Cred că sunt prea comozi pentr așa ceva. Oare așteaptă să ajungă cuțitul la os și să rezolve masele populare situația în mod anarhic, la fel ca în 1989 , în avatajul oportuniștilor de conjunctură, care la adică s-ar găsi cu siguranță, în număr mare? Trebuie să înțelegă cohorta aceasta de teoreticieni și de politicienofili că România se  găsește pe un drum înfundat, că ceea ce a fost bun în ultimul secol nu mai corespunde situației actuale. Trăim într-o cu totul altă societate. Așteptăm de la aceștia o gândire constructivă, nu doar una constatativă, pentru că așa ceva avem și noi. Știu, este o problemă extrem de grea, dar asta nu înseamnă că nu trebuie antamată totuși sau că trebuie amânată până când ne-o rezolvă altcineva. Principalele probleme actuale sunt: cine ar trebui să aibă dreptul de vot și cum trebuie el exprimat. Votul direct este greu de realizat (dar nu imposibil, ca de exemplu prin referendum cu rezultat obligatoriu aplicat prin lege), iar votul reprezentativ pare să fie punctul nevralgic, din cauza ușurinței cu care se se pot cațăra în pozițiile cheie reprezentative, persoanele cele mai josnice, lipsite de orice urme de moralitate, dar dotate din plin de la natură cu alte însușiri, ca: perfidia, lipsa de scrupule, lăcomia și nerușinarea, care par a fi chiar  condiții indispensabile pentru accederea în cele mai înalte funcții (nu numai la noi). Fac precizarea importantă că cele de mai sus nu se referă doar la funcțiile politice ci la întreaga viață socială, în orice instituție, institut, consiliu, comisie, birou de conducere etc., ocuparea funcțiilor de conducere pare posibilă numai susținută de trăsăturile de caracter menționate. În spatele fecărui astfel de lider se alinează imediat o pletoră de susținători- nu puțini- profitori lipsiți de orice urme de morală. Desigur că există și rare excepții, ca de exemplu unii primari buni gospodari, dar excepțiile nu schimbă regula. Eu mărturissc că am fost șocat să constat unde am ajuns cănd am aflat că unul dintre cei mai redutabili, respectați și cunoscuti membri fondatori ai Grupului de Dialog Social și-a dat demisia din GDS în semn de protest pentru modul cum a fost justificată instalarea în funcția de conducere o persoană ștearsă, nou-venită parcă de nicăieri, în detrimentul unei personalități notorii: ”așa a hotărât majoritatea” s-a spus cu satisfacție de către un alt nou-venit. GDS nu și-a mai sporit prestanța prin includerea de noi personalități cu mare prestanță, ci s-a procopsit cu un aflux de persoane șterse care doreau ca tocmai apartenența la GDS să le sporească lor prestigiul. Tot așa, rând pe rând, aproape toate persoanele meritorii din toată societatea au fost înlocuite din funcțiile de conducere cu persoane apărute de nicăieri, dar aservite conducătorilor unor formațiuni politice. De fiecare dată așa ceva a fost și este posibil cu ajutorul prea ușor manipulabilului instrument numit votul democratic majoritar, direct sau indirect.
În concluzie îmi doresc ca politologii, filozofii, sociologii și istoricii apoliticisă se așeze la masa verde și să dezbată cu onestitate situația căutând soluții serioase pentru redresarea situației, altele decât cele punctuale obișnuite, ca de exemplu că dl cutare de la multinațională sau regia X trebuie înlocuit, că d-na cutare de la învățământ trebuie dată afară că numai prostii a făcut etc. Ar trebui  să se ia taurul de coarne, și să se dezbată problemele majore actuale ale societății, ca de exemplu: , să dezbată dacă trebuie mers în continuare cu o constituție osificată compusă de ”părintele constituției” Antonie Iorgovan & co  pe gustul tovarășului Ion Iliescn, dacă trebuie neapărat să acceptăm un CCR compus din ”politruci apolitici”, dacă este bine ca judecătorii să fie subordonați (indirect) partidului de guvernământ, via ministrul de justiție și să ni se dea de înțele că dacă nu primesc privilegii și salarii uriașe, le vor accepta de la împricinați (ceea ce mie îmi miroase a șantaj, dacă nu cumva trebuie radiat din constituție referendumul, din moment ce a juns doar un subiect de bășcălie, dacă procurorii pot să aibă dreptul să înmormânteze dosarele cu zecile de ani,fără să răspundă în vreun fel, dacă trebuie să asistăm neputincioși la procesul de romizare a unor instituții, dacă învățământul trebuie să rămână o fabrică de diplome fără acoperire,  faptul că în Romania votul se defășoară în tote situațiile după cel mai perimat mod clasic al votului majoritar și multe, foarte multe alte probleme esențiale.
Ar trebui găsit un cadru de tipul GDS, dar foarte inteligent  reglementat și mai atent legiferat, în care să fie exclusă infiltrarea intruderilor neaveniți, format din 10-15 mari personalități ( nu ca titluri și funcții actuale, ci ca notorietate și recunoaștere de către confrați și opinia publică), apolitice acoperind profesiile menționate, care să formeze un fel de ”brainstorm” în care să se dezbată pe rând, cu mult spirit de răspundere, curaj profesional și dezinteres personal fiecare  problemă majoră și să vină cu propuneri radicale de redresare, pe care nu trebuie să facă altceva decât să le publice – indiferent unde-, ca rezultat al dezbaterii. Vă asigur că dacă totul s-ar desfășura cu maximum de onestitate, responsabilitate, competență și spirit de sacrificiu al intereselor personale, impactul social ar fi foarte mare. Știu că voi fi taxat ca fiind un utopic, dar oare chiar să nu existe în România 10-15 personalități care să-și sacrifice dezinteresat timpul și chiar o parte din  bunăstarea personală, ca buni patrioți, în interesul semenilor lor? În trecutul nu  prea îndepărtat am avut asemenea patrioți, și nu puțini !

 


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by