Prof. Dr. Radu Moga Manzat – WebsiteProf. univ. specialitatea boli infeţioase. Medic veterinar primar. Membru de Onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice din Romania

Aug 30th   MINIESEU PRIVIND VOTUL UNIVERSAL.

  (numai pentru prietennii care au răbdare să citească în întregime- 5 pg.)

Mergând pe direcția obsesiei mele din ultimii 2-3 ani de a săpa la rădăcina tuturor relelor din societatea noastră, am ajuns la o concluzie surprinzătoare pentru mine și greu de acceptat. Anume, vreau să afirm încă de la bun început că, după îndelungi cugetări, am dobândit convingerea că la rădăcina tuturor relelor cu care ne confruntăm cu toții în zilele noastre se află VOTUL UNIVERSAL, rău înțeles și rău aplicat !!
         Nu mi-a fost greu să găsesc suficiente argumente care să-mi betoneze această convingere, dar nu știu dacă sunt suficeiente și pentru a zdruncina convingerile moștenite de secole ale politologilor, sociologilor, filozofilor și istoricilor. Știu: voi fi ironizat și inevitabil voi fi întrebat dacă m-am gândit cumva și ce ar trebui pus în loc. Sincer să fiu, m-am gândit, fără a găsi un răspuns cert, dar poate că o să-l gândim împreună, dacă nu cumva vă repugnă ideea prestării efortului necesar.
Dar să începem cu începutul. Dintotdeauna oamenii, chiar din comuna primitivă, au simțit nevoia de a trăi împreună, în grupuri mai mici, familiale, sau mai mari, de triburi, și apoi de ginte, însă întotdeauna s-a simțit nevoia unuor buni conducători. Ne putem întreba oare cum ajungea unul dintre membri colectivității să fie conducătorul necontestat, urmat de toți ceilalți. Nu am dovezi, dar pare evident că nu altfel decât prin faptul că în mod tacit era recunoscut ca cel mai înzestrat,  cel mai deștept, cel mai iscusit, dar și cel mai curajos. Toți ceilalți îl recunoșteau, îl ascultau și îl urmau pur și simplu. Știm că dintotdeauna fiecare comunitate se simțea -și chiar era-  amenințată de alte comunități – triburi sau ginte, în special de cele limitrofe. Până aici nu cred că existau deosebiri majore față de modul de viață al unor specii de animale, la care era prezentă nevoia de a supraviețui în fața vicisitudinilor naturii, a concurenței altor animale din aceeși specie sau al altor specii de animale, născute ca animale de pradă.
Concomitent s-a născut și nevoia de a-i proteja și hrăni pe membii mai neputincioși ai familiei, respectiv ai tribului: progeni, bătrâni, bolnavi. Presupun că v-a impresionat și pe dumneavoastră din acest punct de vedere la TV câte o emisiune din viața elefanților, a unor canide sălbatice, a unor mamifere marine etc.
Nu cred că în comuna primitivă conducătorul era acceptat ca urmare a unor dezbateri, și cu atât mai puțin a unor alegeri. Abia mai târziu, cu mai mult de 5-6 mii de ani î.e.n. se pare că au apărut primele comunități umane oarecum organizate, nu foarte mari, care se conduceau totuși după anumite reguli nescrise, la îneput, dar infailibile, ca cele care se refereau la suprafața stăpânirii teritoriale comune (precursoare ale țărișoarelor-state de mai târziu), ca și a proprietății fiecărei familii, a conducerii colective  sau autoritare, a unui membru recunoscut necondiționat de către toți ceilalți, deși nu mai era vorba doar de legături de rudenie între membri comunității. Ei bine, deja din acestă fază comunitățile umane s-au aflat în fața dilemei: pe ce criteriu ar trebui să-și aleagă conducătorii? Cam în acea perioadă, ca urmare a diferențelor dintre participanți ca origine, dar mai ales ca urmare a dimensiunii proprietăților, ca sursă a inegalității dintre membrii colectivităților,  au apărut și primele divergențe, care se cereau deja a fi cumva rezolvate. Cam din secolul VI îen se pare că au apărut primele elemente care ar pute fi asimilate ca precursoare ale docrinei democratice, elemente care aveau ca scop echitatea (nu egalitatea) în respectarea drepturilor tuturor membrilor comunității, datorate în principal lui Pericle ( 490-429) un filozof extrem de înțelept, de cultivat, dar și de autoritar. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că încă în secolul V, Socrate (470-400 î.c), înaintea lui Platon (427-347),era preocupat de organizarea cu echitate a societății, ca adept militant pentru participarea directă a tuturor  membrilor la conducerea treburilor obștiei, ceea ce cred că ar putea fi considerate ca primele preocupări importante privind opțiunea pentru forma de organizare socială preferabilă: autoritară sau democratică ,  chiar dacă de la Socrate nu ne-au rămas niciun fel de înscrisuri. Cred că nu greșim dacă l-am considera pe Socrate ca prima victimă din istorie care a plătit cu viața –fiind otrăvit cu cucută- pentru delictul de opinie politică.  Democrația nu este deci o formă de organizare socială avansată, a vremurilor actuale sau recente, așa cum poate că mai cred uni dintre politicieni, ci din contră, formele de conviețuire socială care s-ar putea numi ”democratice” se pare că au fost chiar primele forme din istorie, agreate încă de oamenii primitivi, socializați în triburi sau ginte. Aceste forme se pare că au apărut deja odată cu proprietatea individuală, cea care a generat pentru prima dată inegalități între oameni, și ca urmare divergențe, care se cereau cumva rezolvate. Putem să mai subliniem deci încă o dată, fără teama de a greși, că democrația este cea mai veche formă de guvernare, apărută înaintea tuturor celorlalte forme: absolutiste, autoritare,dictaturi, monarhice, tiranice, teocratice, socialiste, comuniste etc., care s-au alternat apoi permanent de-a lungul istoriei,  succedându-se reciproc și înlocuindu-se una pe alta, pe măsură ce își dovedeau inconsistența și slăbiciunile, în speranța că următoarea formă va fi mai bună decât precedenta. Deși denumirea de ”democrație ” se traduce din limba greacă prin”puterea poporului”, în realitate de regulă puterea nu aparținea întregului popor, cel puțin femeile și săracii fiind excluși de la actul de conducere/guvernare. Ceea ce s-a constatat încă din perioada democrației ateniene, a fost că democrația nu poate avea rezultatele scontate decît dacă în societate clasa mijlocie este clasa dominantă. Foarte semnificativă este situația Atenei din epoca lui Pericle cănd, la începutul secolului al V-le clasa de mijloc cuprindea cca 2/3 din cetățenii Atenei, care era epoca înfloritoare a democrației ateniene dar spre sfârșitul epocii respective clasa de mijloc s-a restrâns mult numeric, în favoarea  celei sărace, care și-a putut impune astfel interesele, ceea ce s-a soldat cu decăderea democrației ateniene. A fost un exemplu cunoscut din antichitate de pericol pe care îl reprezintă polarizarea socială, pericol care a fost apoi ignorat în cele mai multe țări. Un exemplu care confirmă zicerea că istoria este știința care ne învață că omenirea nu este capabilă să învețe nimic din istorie  S-a recurs chiar la unele experimente pe milioane de oameni, cu urmări nefaste, ca acelea în care s-a spus: dacă sursa inegalităților sociale și a nemulțumirilor consecutive, este proprietatea privată, atunci soluția (simplistă)  este desființarea acesteia (!), ceea ce a dus la apariția unor societăți, inclusiv în românia, din unele puncte de vedere retardate cu sute de ani, ca să nu mai pomenim aici de consecințele tragice pe care le-a generat. Este procesul de polarizare la care asistăm și noi neputincioși în prezent.
           Cert este că, de-a lungul istoriei, de la începuturile ei și până în zilele noastre, întemeietorii niciunei forme de organizare a societăților sau a vreunui partid politic nu și-au permis să ignore sau să omită ideea de democrație, fie explicit în statutul de organizare și funcționare a societății, fie chiar în titlu, știut fiind că democrația (prost înțeleasă)  exprimă năzuința celor mai mulți dintre susținătorii formațiunilor respective statale, sociale sau a oricărui partid politic, inclusiv, culmea, al adepților partidelor și statelor totalitare !.
Politicienii din toate timpurile au realizat că penru a se cocoța în vârful piramidelor- sociale, statale, administrative și mai aes politice-,  au nevoie de sufrgiile unui procent cât mai mare de alegători, indiferent de necesitățile lor reale.
De asemenea, au realizat că 40-50% dintre cetățeni nu sunt  preocupați să beneficieze de alegeri libere și corecte  Unii pur și simplu pentru că nu înțeleg nimic din tot ce li se întâmplă lor sau din ce se întâmplă în jurul lor, alții pentru că  le repugnă ciorovăiala politică, alții pentru că suferă de o credulitate incurabilă, inghițind pe nemestecate toate  promisiunile fără acoperire cu care sunt împroșcați cu nerușinare, iar alții pur și simplu pentru că le place sau le displace un candidat, pe care îl consideră simpatic sau antipatic.
Alți circa 40% dintre cetățeni, care știu pentru ce și pentru cine vor să voteze, în marea lor majoritate, de fapt aproape în exclusivitate, vor exprima un vot părtinitor, în directă conexiune doar cu situația lor materială și cu poziția lor socială de moment. Puțin le pasă acestora din urmă de măsura în care un candidat sau o formațiune politică întruchipează sau nu ideea de democrație sau de libertate pentru ceilalți.
În fine, o mică parte dintre cetățeni sunt suficient de lucizi intelectual pentru a discerne între autentic și fals, între adevăr și minciună, între buna credință și fariseism., dar  vocea acestora are o pondere atât de mică încât se pierde în corul oportuniștilor și practic se ignoră, ca nesemnificativă.
Peste tot, politicienii au înțeles că tocmai cei neinițiați, acei 40-50 % dintre alegători, de care am pomenit mai sus, prin inconștiența lor sunt cei care în cele din urmă validează și statuează în cea mai mare măsură aspirațiile unor politicieni, cu a căror deziderate, inconștienții alegători nu au  în fond nicio- sau aproape- nicio contingență. Aceștia sunt masa de manevră preferată a politicienilor, lor li se adresează  în perorațiile lor, direct sau indirect. Până la urmă totul se tranșează prin vot. Atâta au înțeles politicienii noștri, ca și alegătorii, că fiind în democrație până na urmă totul se tranșează prin votul majoritar de jumătate plus  unu!  Încă din antichitate s-a pus problema că nu este corect ca drepul la vot să se acorde fără niciun discernământ, tuturor catățenilor, că atâta vreme cât cetățenii nu sunt egali, nici dreptul lor la vot nu poate fi egal, acesta fiind de-a lungul istoriei condiționat de anumite calități ale cetățeanului. În Roma Antică și mai departe în Evul Mediu s-a folosit sistemul cenzitar (recensământ făcut la intervale de 5 ani, cu multiple obiective, printre care și stabilirea dreptului la vot). Averea, vârsta, stagiul militar și sexul aveau rol hotărâtor. Femeile nu au avut dreptul la vot niciodată și nicăieri, până de curând. Au dobândit acest drept abia în 1792 în Franța, în 1893 în Noua Zeelandă și de-abia în 1919 în România ! De la momentul întemeierii României Mari datează deci votul universal , care a dăinuit și dăinuie până în zilele noastre în România. Aceasta însemnează că  în România au dreptul de vot și de a fi votați toți cetățenii români majori, bărbați și femei, care nu au interdicții în acest sens de natură juridică sau de sănătate. Nu contează averea, discernământul lor, dacă sunt aparent normali și nu se pune problema probității lor morale. Ni se spune că aceasta este o culme a perfecționării democratice, a legislației electorale. În realitate, prin aceasta se asigură existența unei mari mase de manevră (acei cca 40% de care vorbeam mai sus) atât de dragă politicienilor, pentru că cu ajutorul ei își pot face toate jocurile. Este un fapt extrem de dăunător și de periculos, o frână puternică în dezvoltarea oricărei societăți. Paradoxul este că toți susținătorii notorii ai votului universal într-un stat democratic au recunoscut meritele votului democratic universal, dar în același timp i-au cunoscut și deficiențele. S-a spus chiar că democrația și votul universal sunt ” cele mai rele cu putință, cu excepția tuturor celorlalte sisteme anterioare„…Chiar de la bun început, de-a lungul istoriei s-a tot încercat să se corecteze aceste deficiențe ale votului universal, cu  scopul minimizării posibilităților de manipulare a rezultatului votului, în special prin intermediul păturii sărace a societății, a femeilor, locuitorilor fără cetățenie, și alte categorii care sunt cel mai ușor de manipulat. Un progres pe linia  cosmetizării democrației clasice s-a făcut totuși atunci când s-a stabilit că majoritatea democratică nu trebuie să ducă la anihilarea minorității, că libertatea individuală trebuie respectată și că individul este liber să trăiască așa cum dorește, cu condiția să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți. Din păcate însă aceasta a rămas literă moartă, recunoscută de toată lumea dar nerespectată de către nimeni, pentru că faptic întotdeauna tot majoritatea numerică/procentuală contează.
          Propagandiștii niciunei formațiuni politice nu și-au permis în ultima sută de ani să nu revendice democrația ca fundament al doctrinei pentru care militează, numai că uni au poreclit-o socială, alții socialistă, alții muncitorească, proletară, națională, creștină, dar toți propovăduiau dreptatea, egalitatea și dreptul universal la vot. Cu alte cuvinte aceeași Mărie, mereu cu altă pălărie. Politicienii nu au explicat nici pănă astăzi în mod satisfăcător, cum a fost posibil ca în Germania să vină la putere un criminal ca Adolf  Hitler, prin votul universal clar exprimat al populației, sub umbrela unui partid social-democrat muncitoresc, de sorginte național- socialistă, care clama dreptatea socială, democrația și naționalismul. Cuvinte mari pe gustul majorității cetățenilor, care au făcut din partidul lui Hitler cel mai puternic partid social democrat din Europa; cum a fost posibil ca tot prin vot în Italia să vină la putere o persoană vădit dezaxată, pe care după numai 3-4 ani, același popor să o linșeze. Partidul comunist a venit la putere și s-a menținut ca  atare în Rusia, cu mici modificări de titulatură, aproape  100 de ani, tot prin vot universal, cu sufragii de aproape 100%. În multe alte țări s-a întâmplat și se întâmplă chiar și în zilele noastre, la fel. Ba am trăit să vedem chiar și un fel de monarhie socialist-muncitorească dinastică , susținută de votul universal al populației în proporție de peste 99%.!
        Oare ce trebuia să se mai întâmple pentru ca să se ajungă la concluzia că votul universal este putred până la rădăcină, este anacronic și că democrația și votul universal trebuie regândite, pentru că au devenit prea ușor manipulabile, anacronice și chiar frenatoare?. Oare ce fac politologii, sociologii, filozofii și istoricii noștri? Așteaptă să apară vreun Mesia sau să se reîncarneze niște gânditori de talia lui Marx sau Lenin, sau să apar cine știe ce extremiști oportuniști gata să profite de degringolada din Țară? Se mulțumesc numai să ne tot descrie și să ne tot explice ce s-a întâmplat și ce ni se întâmplă acum, dar nu vreau să-și pună mintea la contribuție pentru a identifica adevăratele cauze ale actualei situații, care sălășluiesc -printre altele- în însăși biologia umană, să le analizeze și să încerce cel puțin ca, plecând de la acestea, să imagineze un model de societate fundamental nouă, mai bună și mai funcțională. Cred că sunt prea comozi pentr așa ceva. Oare așteaptă să ajungă cuțitul la os și să rezolve masele populare situația în mod anarhic, la fel ca în 1989 , în avatajul oportuniștilor de conjunctură, care la adică s-ar găsi cu siguranță, în număr mare? Trebuie să înțelegă cohorta aceasta de teoreticieni și de politicienofili că România se  găsește pe un drum înfundat, că ceea ce a fost bun în ultimul secol nu mai corespunde situației actuale. Trăim într-o cu totul altă societate. Așteptăm de la aceștia o gândire constructivă, nu doar una constatativă, pentru că așa ceva avem și noi. Știu, este o problemă extrem de grea, dar asta nu înseamnă că nu trebuie antamată totuși sau că trebuie amânată până când ne-o rezolvă altcineva. Principalele probleme actuale sunt: cine ar trebui să aibă dreptul de vot și cum trebuie el exprimat. Votul direct este greu de realizat (dar nu imposibil, ca de exemplu prin referendum cu rezultat obligatoriu aplicat prin lege), iar votul reprezentativ pare să fie punctul nevralgic, din cauza ușurinței cu care se se pot cațăra în pozițiile cheie reprezentative, persoanele cele mai josnice, lipsite de orice urme de moralitate, dar dotate din plin de la natură cu alte însușiri, ca: perfidia, lipsa de scrupule, lăcomia și nerușinarea, care par a fi chiar  condiții indispensabile pentru accederea în cele mai înalte funcții (nu numai la noi). Fac precizarea importantă că cele de mai sus nu se referă doar la funcțiile politice ci la întreaga viață socială, în orice instituție, institut, consiliu, comisie, birou de conducere etc., ocuparea funcțiilor de conducere pare posibilă numai susținută de trăsăturile de caracter menționate. În spatele fecărui astfel de lider se alinează imediat o pletoră de susținători- nu puțini- profitori lipsiți de orice urme de morală. Desigur că există și rare excepții, ca de exemplu unii primari buni gospodari, dar excepțiile nu schimbă regula. Eu mărturissc că am fost șocat să constat unde am ajuns cănd am aflat că unul dintre cei mai redutabili, respectați și cunoscuti membri fondatori ai Grupului de Dialog Social și-a dat demisia din GDS în semn de protest pentru modul cum a fost justificată instalarea în funcția de conducere o persoană ștearsă, nou-venită parcă de nicăieri, în detrimentul unei personalități notorii: ”așa a hotărât majoritatea” s-a spus cu satisfacție de către un alt nou-venit. GDS nu și-a mai sporit prestanța prin includerea de noi personalități cu mare prestanță, ci s-a procopsit cu un aflux de persoane șterse care doreau ca tocmai apartenența la GDS să le sporească lor prestigiul. Tot așa, rând pe rând, aproape toate persoanele meritorii din toată societatea au fost înlocuite din funcțiile de conducere cu persoane apărute de nicăieri, dar aservite conducătorilor unor formațiuni politice. De fiecare dată așa ceva a fost și este posibil cu ajutorul prea ușor manipulabilului instrument numit votul democratic majoritar, direct sau indirect.
În concluzie îmi doresc ca politologii, filozofii, sociologii și istoricii apoliticisă se așeze la masa verde și să dezbată cu onestitate situația căutând soluții serioase pentru redresarea situației, altele decât cele punctuale obișnuite, ca de exemplu că dl cutare de la multinațională sau regia X trebuie înlocuit, că d-na cutare de la învățământ trebuie dată afară că numai prostii a făcut etc. Ar trebui  să se ia taurul de coarne, și să se dezbată problemele majore actuale ale societății, ca de exemplu: , să dezbată dacă trebuie mers în continuare cu o constituție osificată compusă de ”părintele constituției” Antonie Iorgovan & co  pe gustul tovarășului Ion Iliescn, dacă trebuie neapărat să acceptăm un CCR compus din ”politruci apolitici”, dacă este bine ca judecătorii să fie subordonați (indirect) partidului de guvernământ, via ministrul de justiție și să ni se dea de înțele că dacă nu primesc privilegii și salarii uriașe, le vor accepta de la împricinați (ceea ce mie îmi miroase a șantaj, dacă nu cumva trebuie radiat din constituție referendumul, din moment ce a juns doar un subiect de bășcălie, dacă procurorii pot să aibă dreptul să înmormânteze dosarele cu zecile de ani,fără să răspundă în vreun fel, dacă trebuie să asistăm neputincioși la procesul de romizare a unor instituții, dacă învățământul trebuie să rămână o fabrică de diplome fără acoperire,  faptul că în Romania votul se defășoară în tote situațiile după cel mai perimat mod clasic al votului majoritar și multe, foarte multe alte probleme esențiale.
Ar trebui găsit un cadru de tipul GDS, dar foarte inteligent  reglementat și mai atent legiferat, în care să fie exclusă infiltrarea intruderilor neaveniți, format din 10-15 mari personalități ( nu ca titluri și funcții actuale, ci ca notorietate și recunoaștere de către confrați și opinia publică), apolitice acoperind profesiile menționate, care să formeze un fel de ”brainstorm” în care să se dezbată pe rând, cu mult spirit de răspundere, curaj profesional și dezinteres personal fiecare  problemă majoră și să vină cu propuneri radicale de redresare, pe care nu trebuie să facă altceva decât să le publice – indiferent unde-, ca rezultat al dezbaterii. Vă asigur că dacă totul s-ar desfășura cu maximum de onestitate, responsabilitate, competență și spirit de sacrificiu al intereselor personale, impactul social ar fi foarte mare. Știu că voi fi taxat ca fiind un utopic, dar oare chiar să nu existe în România 10-15 personalități care să-și sacrifice dezinteresat timpul și chiar o parte din  bunăstarea personală, ca buni patrioți, în interesul semenilor lor? În trecutul nu  prea îndepărtat am avut asemenea patrioți, și nu puțini !