Câte ceva despre nesimțirea la români
Câte ceva despre NESIMȚIREA la români
Una dintre cele mai evidente și definitorii trăsături de caracter la români este, fără doar și poate, NESIMȚIREA. Am fost tentat de mai multe ori să-mi descarc indignarea postând câte ceva în acest sens pe internet. Am renunțat însă când am realizat că de fapt este vorba despre o trăsătură întâlnită la toate popoarelor, bine încrustată în genomul uman ( nu și al animalelor). Ceea ce diferă însă este pregnanța încrustări. Aceasta diferă mult de la un individ la altul dar, dacă luăm în considerare media statistică a acesteia la români, în comparațiec alte popoare, constatăm că aici ne situam în vârful piramide, ca lideri absoluți, la mare distanță de urmăritorii noștri, de pe locul doi. Observați cu câtă grijă evit substantivul națiune, în favoarea celui de popor, având în vedere că, de regulă, un popor este un amalgam de mai multe națiuni, în proporții diferite. Exemple justificative pentru recunoașterea locului fruntaș necontestat pe care îl deținem în ierarhia popoarelor nesimțite sunt atât de numeroase, încât ar fi o greșeală și să încercăm să argumentăm prin detaliere, respectiv să exemplificăm, când la o sumară analiză a faptelor am ajunge imediat la convingerea că, tot ce facem noi românii, în speță guvernanții noștri împreună cu toti cei aflați pe undeva pe sus, pe la butoane, este impregnat/îmbâcsit/cu nesimțire, respectiv cu minciuni, ipocrizie, perfidie, fariseism, josnicie, prefăcătorie, lăcomie și, în ultimă instanță, cu nemernicie. Nu-i vorbă, că nici majoritatea celorlalți românași, care nu s-au putut cățăra până la butoane, nu s-au lăsat cu mult mai prejos.
Mă uitam ieri la un reportaj în care o reporteriță, scandalizată de tonele de gunoaie aruncate pe câmp și pe lângă șosea, l-a incriminat pe primarul local ca principal vinovat, pentru că nu face nimic să stopeze nesimțirea celor care, adesea, chiar în situația existenței tomberoanelor, aruncă gunoaiele în jurul acestora. Îi incrimina și pe polițiști, care nu îi amendează pe vinovați, și pe dascăli, pentru că nu îi educă îndeajuns pe copii. Dar oare ce ar putea să facă toți aceștia când nesimțirea este atât de adânc încrustată în genomul românilor? Se știe că nesimțirea este o boală veche la rommâni. Nu din întâmplare tov. Ceaușescu , văzând cu cine are de-a face, a înțeles că cu oameni ca noi nu ajunge nicăieri, și că, pentru înfăptuirea înaltelor sale idealuri are nevoie de alți oameni, mai cinstiți, dedicați înfăptuirii socialismului științific. Și așa, crezându-se un fel de Dumnezeu, Ceaușescu s-a dedicat creierii unei alte specii umane, respectiv așa-numitului Om Nou. Ceaușescu nu și-a putut desăvârși însă opera, deoarece uni dintre cei mai faimoși dișcipoli ai săi, absolvenți ai școlii sale de formare a oamenilor noi, l-au împușcat. Așa, pur și simplu. Sub semnătura celui mai pervers dintre oamenii noi – tov ION ILIESCU, care la ora aceea evident că nu ave nici un drept juridic să o facă. Capetele de acuzare: –cei 64000 mii de morți de la Revoluție (!!), conturile din străinătate ale lui Ceaușescu, subminarea economiei naționale și alte câteva minciuni sfruntate, născocite de uzurpatori, uni dintre aceștia fiind profitori notorii ai regimului lui Ion Iliescu, pentru care nu au răspuns niciodată în fața justiției, făcând astfel dovada, de la bun început că sub conducerea ”neîntinată” a noilor conducători va fi posibilă orice ticăloșie, orice nimicnicie, fără limite, cu condiția să fie suficient de grosolană. Au dovedit și că în democrația originală concepută de Ion Iliescu, un adversar politic poate fii asasinat rapid, cu sânge rece, fără dovezi, în baza unor acuzații de-a dreptul ridicole, fără dreptul la o apărare – în sens juridic-, la care ar fi avut parte și un tâlhar. Cum de a fost posibil așa ceva? A fost, pentru că s-a contat la greu pe bine-cunoscuta nesimțire a românilor, care în loc să se înfurie și să îi tragă la răspundere pe asasini, sau veselit nespus și s-au pus pe furat, aproape fiecare de pe unde și ce a putut, de la ascuțitoare de creioane sau rulmenți, până la strunguri, cisterne cu benzină, rafinării, conturi bancare sau bănci cu totul. Tot ce nu era bătut în cuie. Cred că niciunul dintre nesimțiții mei compatrioți, atunci când s-a dus acasă cu un utilaj, un purcel sau cu nu știu eu ce obiect furat de la locul de mncă, nu s-a gândit că de fapt el și-a furat compatrioții și că astfel a dat și o lecție trainică de educație noii generații, despre ce și cum va trbui să se formeze și să acționeze omul nou. Nu va mai fi nevoie de competență, ci numai de atașament și fidelitate față de noii parveniți, impostura și incapacitatea intelectuală fiind un fel de bilet de intrare în rândurile noii clase conducătoare, căreia îi venise rândul la guvernare. Vechia gardă s-a retras apoi pe ne observate prin țări mai ofertante, cu o uriașă pradă ”agonisită” în timpul supremației lor, lăsând restul populației în pielea goală. Ați crezut vreodată că după o perioadă de timp așa de scurtă, ne vom putea mândrii și noi cu concetățeni de ai noștri capabili să cumpere sau să își construiască zgârie nori tocmai prin Dubai, Insulele Azore și alte tărâmuri de vis ? Dar nu toți jefuitorii României din faza de consolidare a democrației originale, de tip mafiotic au emigrat. Unii au mai rămas pe aici, să mai ciugulească ce se mai poate, să le acopere retragerea celor plecați departe de iubiții lor compatrioți și să ne arate nouă drumul de urmat în continuare, în beneficiul urmașilor lor, al urmașilor urmașilor lor, și al nostru, bineînțeles. Modelul conceput de tov Ion Iliescu s-a dovedit deci a fi de mare succes, motiv pentru care pare a fi împrumutat și în cazul Ucrainei, în legătură cu care am receptat astăzi 25 ianuarie de la TV niște știri care se aseamănă mult cu ce s-a întâmplat la București în 89.Ar mai urma numai ca niște nostalgici ucrainieni să solicite lui Putin să vină în Ucraina, să ”salveze” situația, să alunge golanii care creiaseră anarhie și să reinstaureze un climat de liniște, de pace și colaborare. Presupun că Putin nu ar face mofturi, ca Gorbaciov, refuzând să ajute la nevoie poporul frate ucrainean.
Posted in Cugetari/Reflectii by Radu Moga Manzat
Oare ce fel de crize ni s-au mai pregătit ?
Eu nu am înțeles pentru care motiv pensionarii din România se complac în situația de milogi, care cerșesc în van de la guvernanți pensii mai corecte, corespunzător cu contribuția prestată de-a lungul vieții, sau cu un anumit procent din salariul mediu, corelat cu creșterea acestuia, câtă vreme este clar că guvernele nu au cum să le satisfacă cererile lor justificate, pentru că aceasta ar însemna să mai taie din veniturile nejustificate ale profitorilor de conjunctură, de toate culorile. Este drept că toate partidele au promis rezolvarea problemei, dar când au ajuns la putere, subit le-a lovit amnezia, și tot ce au facut a fost, să mai sporească veniturile, și așa scandalos de mari ale susținătorilor și acoliților celor instalați deja în fruntea bucatelor, fără a fi avut vreo contribuție la fondul de pensii, dar recurgând la tot felul de adăugiri șmecheroase, numite ”speciale”,- în realitate furturi ordinare din avutul obștesc-, ca de exemplu promovările până la gradul de general, urmate de pensionări timpurii ale unor minijupiste drăguțe, favorite, cu drept la reangajare, pentru cele sau cei care încă nu și-au făcut plinul până la vârsta de 45 de ani. Sau juriști cu conștiința supraîncărcată, gemând sub povara abuzurilor săvârșite, în disprețul literei și spiritului unor legi, sau prin interpretarea incorectă a unor texte de lege –după părerea mea voit redactate confuz- etc etc etc. Nesimțirea impostorilor, care s-au procopsit cu pensii și de 20 de ori mai mari decât ale celor îndreptățiți, nu are limite. Dobândite legal, desigur, în baza unor legi sau regulamente croite chiar pe măsura intereselor dumnealor.
Nu înțeleg nici cum de pot fi trișați pensionarii mereu, în ultimi 30 de ani, fie cu tot felul de minciuni, fie prin cumpărarea aleșilor, care le-ar putea face dreptate, dar care nu fac decât să simuleze că luptă prin ședințe sau la TV pentru drepturile pensionarilor, dând la infinit vina uni pe alții, de regulă pe precedenții. O rezolvare ar exista totuși, dar aceasta nu ar consta nicidecum în susținerea unor reprezentanți onești ai pensionarilor, încă neînregimentați politic în poziții cheie din parlament sau guvern, care să le apere drepturile-, pentru că aceștia sunt repede cumpărați de potentații vremii-, ci prin punerea pe picioare a unui nou, unic și autentic partid al pensionarilor, la conducerea căruia să nu-și mai poată face loc intrușii, instalați acolo de către conducerile partidelor pe care le deservesc. Un asemenea partid autentic ar putea deveni cea mai importantă forță politică în România, dat fiind numărul uriaș al pensionarilor, ca și fidelitatea lor prezumtivă față de un partid care să le apere cu adevărat drepturile. Si evident că nu mă refer doar la cele pecuniare, ci și la cele sociale, economice, la stoparea furtișagurilor din avutul național pe diverse căi etc. Fără îndoială că dacă numai 20 % din voturi ar realiza la alegerile viitoare un asemenea partid, nicio briză nu ar mai sufla cu succes în pânzele șmecherilor de toate facturile ! Noutatea ar consta în simplul fapt că pensionarii nu ar mai fi nevoiți să se umilească în stradă prin proteste sterile ca să li se apere drepturile de către persoane preocupate doar de promovarea propriilor interese, ci și- ar putea apăra singuri drepturile, din interiorul organismelor abilitate Acest lucru îl cunosc foarte bine politicienii, motiv pentru care au avut grijă dintotdeauna să înființeze chiar ei tot felul de sindicate și partidulețe care să se dea drept reprezentanți ai celor mulți. Printre care și un actual așa- zis partid ”al pensionarilor”, al cărui principal scop mie îmi pare a fi doar acela de a ține locul ocupat în lista partidelor. Sau nu? Dumneavoastră ce știți despre acest partid, stimați prieteni ? Presupun că tot mai nimic, ca și mine. Dar dacă totuși cineva ar avea curajul și onestitatea să construiască un asemenea partid absolut autentic, ar stârni o panică extraordinară printre politicieni și patronii acestora care, dându-și seama de pericol, s-ar lupta din răsputeri între ei ca să și-l adjudece și să-și instaleze în fruntea lui oameni de ai lor, cu misiunea expresă de a-l trimite urgent pe linia moartă sau de a și-l aservi. Și cred că ar reuși, dacă nu va apare de undeva urgent măcar un nucleu de 2-3 oameni onești, inteligenți, curajoși și credibili, încă nemânjiți prin noroiul politicii românești și fără intenția de căpătuială, rezistenți la toate ofertele cumpărătorilor, care oferte am convingerea că ar curge cu duiumul, și nu la cote derizorii. Ei bine, stimați compatrioți facebook-iști, credeți că există asemenea 2-3 oameni printer noi, -excluzând categoric vechii politicieni, reeșapați în independenți-, care să nu mizeze exclusiv pe proteste sterile de stradă, pe milogeli pe la autorități și pe promisiuni deșarte, ci pe încrederea pensionarilor de azi și de mâine, câștigată în timp, pas cu pas, până la alegerile viitoare ? Cu alte cuvinte, gajul pentru alegerea în fruntea unui asemenea partid al unui candidat ar trebui să nu mai fie deloc legat de mulțimea promisiunilor, ci de întreaga sa activitate anterioară, civică, profesională, socială etc, verificată la sânge, pentru că cel mai mare pericol a devenit acela al acaparării funcțiilor superioare în partide și în structurile guvernamentale de către neaveniți. Eu sunt convins că există, și nu doar 2-3 ci mai mulți români ale căror principale calități sunt onestitatea, inteligența și onoarea, dar care totuși ezită deocamdată să facă un pas în față, pentru că știu că instantaneu ar deveni țintele preferate ale actualilor decidenți de toate facturile, care nu ar pregeta să îi compromită în toate felurile. deoarece se știe că în viața fiecărui om a putut să survină cândva ceva, un fapt insignifiant care, privit cu rea credință dintr-un anumit unghi de vedere să poată fi gonflat până la ridicol și prezentat ca atare alegătorilor fără discernământ, compromițându-l, poate, pentru totdeauna. Și atunci, nu mă mir dacă, înainte de a porni la drum, asemenea oameni se întreabă de două ori dacă oare merităm noi, alegătorii, să se sacrifice pentru noi, precum fiul lui Dumnezeu ? Voi ce credeți, stimați prieteni feibuchiști ? Desigur că de-a lungul istoriei am avut și noi asemenea personalități, dar după câte știu eu, cam toți au sfârșit cum nu se poate mai rău, cu excepția primilor doi regi ai României, care au scăpat nevătămați, deși încercările de discreditare nu au lipsit nici în cazul lor. Și nu mă refer numai la conducătorii politici, ci și la diverși alți cetățeni, scriitori, poeți , ziariști, juriști, militari etc, animați strict de sentimente patriotice. Dar voi, stimați prieteni feibuchiști, ce credeți ?
Posted in Cugetari/Reflectii by Radu Moga Manzat
CE-I DESTUL E DESTUL
Prof dr Radu Moga Mânzat
Partidele politice, în înțelesul actual al conceptului , au apărut și s-au consolidat în Europa după Revoluția Franceză, ca o necesitate obiectivă alternativă la regimurile autoritare, reprezentând, fără îndoială un real factor de progres. La înceut partidele erau doar de sorginte națională și nu erau doctrinare, având ca scop apărarea intereselor diverselor naționalități configurate pe harta noilor statel constituite în urma războaielor de cucerire din secolele XVII-XVIII. Ele aveau ca principale idealuri dobândirea unui anumit grad de independență administrativ-teritorială, de libertăți și dedemocrație socială specifice membrilor unei naționalități conlocuitoare . Cu timpul însă și-au adăugat ca idealuri și revendicări privind libertateaa, democrația socială și conducerea administrativă a întregii populații a statelor respective. O lungă perioadă de timp acestea au avut rolul lor bine determinat în dezvoltarea socială din toate țările europene, și nu numai.
Astăzi se constată însă zi de zi că, urmare a multiplelor și profundelor transformări survenite în societate, partidele politice au devenit o frână puternică în calea dezvoltării în continuare economico-socială în mai toate țările, indiferent de faptul că între timp sorgintea națională a fost substituită de doctrinele politice, ca bază de constituire și funționare. Funcționarea acestora, având la rândul lor ca fundament principiul separării puterilor în societățile democratice, conceput încă de Montesquieu, devenise însă între timp atât de larg acceptată, dezvoltată și încrustată în mentalul colectiv, încât se pare că însăși ideea renunțării la partidele politice ne apare acum ca o idee năzdrăvană, aiuristică și superfluu.
Și totuși, conceptul de partid politic doctrinar este astăzi, după părerea mea nu numai depășit și anacronic, dar și păgubos. Aș spune chiar că a devenit cauza și instrumentul tuturor relelor din societate. Bine , se va spune (și mulți au spus-o deja, începănd probabil cu Winston Churchil ), dar cu ce ar putea fi înlocuit, sau cu ce ar putea fi înlocuită democrația partidelor, fundamentată pe separarea puterilor în stat, câtă vreme nu avem ceva mai bun ? – Ba avem! S-ar putea răspunde- numai că suntem prea leneși să gândim, și pentru că ne convine mai mult să nu facem nimic și să așteptăm să se prăbușească istoria peste noi, sub greutatea evenimentelor inevitabile. Aici ar trebui puși la lucru politologii, sociologii, istoricii și filosofii, care se complac să se rezume a debita mereu aceleași comentarii răsuflate, în baza cărora să-și împodobească CV-urile cu răsunătoare diplome și titluri științifice, care mai de care mai sterile și lipsite de conținut, dar aducătoare de mari beneficii ne meritate, lipsite de orice riscuri.
Care este logica justificativă pentru faptul că într-o țară cu numai 3-4 partide mai importante, pentru unul și același deziderat există membri care îl susțin, și alții care îl contestă? Sau, ce justificare există pentru ca uni membri ce până ieri, ca membri ai unui partid au susținut o măsură legislativă, pentru ca de mâine, trecând la alt partid, să o conteste ? Există o singură explicație incontestabilă, și anume că astăzi nu mai vorbim despre partide ca asocieri între persoane cu un anumit crez politic, corespunzător unei anumite doctrine politice, ci de tabere de persoane cu interese personale similare, asociate în scopul promovării unor legi care le-ar fi favorabile lor și familiilor lor. Uni comentatori mai răutăcioși le-ar numi chiar găști. Cum de este posibilă înșelarea electoratului la infinit, promițându-i –se în campanie tot ce se știe că ar vrea să audă, și uitându-se totul după alegeri? De ce niciun politician ajuns la putere nu este pedepsit pentru înșelarea bunei credințe a electoratului ? Ceea ce, la urma urmelor nu este altceva decât înșelăciune în toată puterea cuvântului , care ar trebui aspru pedepsită penal.
Ei bine , soluții pentru amendarea demagogiei și corupției din politică ar fi mai multe, dar din nefericire ele ar trebui să fie promovate și aprobate chiar de către cei care ar trebui eliminați primii din spectrul politic. Adică să-și taie singuri craca, ceea ce desigur că nu se întâmplă. Să luăm un exemplu simplu, necizelat în toate detaliile, păstrând doar esența ideii Mă gândesc la un sistem în care partidele politice, care nu sunt altceva dcât un amalgam de interese personale, să fie desființate sau vidate de putere , iar legile și regulamentele să fie aprobate exclusiv prin referendumuri, la diverse niveluri , dar cu rezultate obligatoriu de implementat în cel mai scurt timp! Să se evite referendumul ”în vrac” , amestecând de-a valma legi populare necesare cu legi nepopulare sau antipopulare, așa cum, de exemplu, a înșelat Iliescu populația când, supunând la vot prin referendum nevoia legitimă a populației de a avea o constituție, împreună cu eliminarea formei monarhice de guvernământ, prin textul Constituției României, a reușit să se plaseze pe sine în fruntea Țării, pe care a ruinat-o până în zilele noastre. Legile de interes național trebuie să fie votate una câte una la nivel nțional, iar cele de interes local prin referendum la nivel județean sau chiar mai jos, local. Ar mai aproba astfel poulația o curte constituțională formată din foști politruci lipsiți de scrupule, declarați apolitici, dar de fapt înregimentați politic prin vechi obligații politice?
Știu, un asemenea sistem politico-guvernamental ar da naștere la un noian de întrebări și de probleme, dar știu și că pentru toate ar exista și răspunsurile potrivite, dacă ar exista voința politică necesară. Și mai știu că aceasta într-o bună zi va trebui să existe. O formă de conducere a societății destul de apropiată de exemplul ipotetic de mai sus- până la un punct- există deja și funcționează cu foarte bune rezultate în Elveția, o țară în care aproape pentru orice problemă de interes cetățenesc se face un referendum, o țară cu trei naționalități conlocuitoare egale în drepturi, care altfel ar fi putut să genereze multe și mari probleme.
Știu că toți politrucii vor strâmba din nas și vor spune că așa ceva nu se poate, că este o aberație, dar eu susțin că nici așa ca acuma nu se mai poate merge, să instituționalizăm la infinit prin vot minciuna, furtul, înșelătoria, impostura și corupția !! S-a ajuns mai jos de fundul sacului. Cunosc persoane prospere foarte odihnite (de fapt niște trântori), care realizează de la stat venituri (evident conform unor legi ticluite chiar de ei…) lunare de sute de mii de lei, și persoane care au lucrat toată viața până la epistaxis, pentru ca acuma să trăiască cu o mie de lei lunar.Consider că s-a mers mult prea departe. Consider că a fost destul ! Consider că milioane de români au ajuns la capătul puterilor, iar lipitorile nu dau deloc semne că și-au făcut plinul . Consider că nu se mai poate merge mai departe fără a se reglementa problema în mod radical. Democratic evident, dar nu prin votarea unor noi partide și a altor impostori, ci prin vot popular direct, în cadrul unor referendumuri cu putere de decizie obligatorie imediată, cu referire directă și explicită asupra unor legi !
Mărturisesc că am fost toată viața un cuntestatar al PCR, și că am intrat totuși în partid doar la vârsta de 36 de ani, constrâns de interdicția de a mai putea concura altfel la funcția de conferențiar, dar astăzi recunosc că am greșit, și că atunci, cu toate neajunsurile care existau și mă deranjau, trăiam totuși într-o societate de o mie de ori mai dreaptă decât aceasta și că, dacă acum ar exista în România un partid socialist credibil, de sorginte occidentală, m-aș înscrie în el imediat, numai din spirit de frondă, deși, după 1989 am stat departe de toate formațiunile politice.
Posted in Cugetari/Reflectii by Radu Moga Manzat
SĂ ÎNVĂȚĂM DE LA ELEFANȚI !
Speciile antropoide, care trăiau cu mai multe sute de mii sau milioane de ani în urmă în grupuri compuse din mai multe famili, și în care conviețuiau câteva generații la un loc, în bună pace și întrajutorare, într-un teritoriu comun erau specii vegetariene arboricole, neagresive. Din când în când apăreau și unele probleme, atunci când apărea câte un tânăr intruder, atras de feromonii unei famili statornicite într-un anumit teritoriu. Uneori se produceau și mici ”bătălii”, între famili învecinate, care probabil că își râvneau și își disputau un anumit teritoriul. Specia Homo neardenthalensis, apărută mai târziu, care pare specia cea mai apropiată de specia umană, din care nu afirm neapărat că ne tragem, dar cu care orice s-ar spune ne asemănăm foarte mult, a devenit carnivoră, și a dobândit nu numai unele abilități și deprinderi de viață comune nouă, de confecționare și utilizare a unor unelte/arme, dar cu care avem și unele trăsături comportamentale similare. Acestea duceau o existență stabilă teritorial dar, după cum se crede, ne lipsită de diferenduri și adversități intraspecifice, între diversele grupări de familii.
Cred că trebuie să începem raționamentul cu observația că și omul face parte dintre speciile gregare, cărora le spunem acuma, cu termenul mai pretențios de ființe sociale.
De multă vreme mă obsedează ideea că omenirea se îndreaptă în mare viteză, ca un bizon, cu capul înainte, spre un zid gros de beton armat. Nici la stânga și nici la dreapta, cu sfîrșit previzibil, catastrofal. Mă obsedează și întrebarea: Pentru care motiv omenirea nu pare deloc preocupată de cauzele profunde și consecințele unei asemenea curse sinucigase? Nu am încă răspunsul, dar îl caut și simt că sunt pe undeva prin apropierea lui. Un lucru îmi este însă clar: nu este la îndemâna tuturor grăitorilor din toate limbile și de toate culorile, care de vreo sută de ani se mulțumesc să tot încerce să înțeleagă ce se întâmplă cu noi, care sunt cauzele diverselor transformări indezirabile din societate, pe care le tot analizeză, una câte una, aparent fără legătură între ele, dar fără să își pună problema existenței unei -sau unor- cauze comune. Eu am ajuns însă la concluzia că există așa ceva, respectiv niște cauze profunde, radiculare,care își au originea tocmai în codul genetic uman, respectiv în natura umană, de unde nu pot fi șterse, dar care ar putea fi conștientizate, controlate și în mare măsură reprimate dacă ar fi mai atent analizate. Până aici nimic nou. Îmi pare rău că trebuie să ne întoarcem atât de mult în trecut, dar cred că altfel nu putem să înțelegem unde ne aflăm și cum am ajuns aici. Vă rog deci să aveți răbdare. Deocamdată cred că trebuie să începem cu observația că omul face parte dintre speciile gregare/sociale.
După cum se știe, în cadrul primelor comunități umane despre a căror vechime avem cunoștință, trăitoare probabil cu mai mult de 12000 de ani în urmă, se știe în mod cert că adversitățile interumane au apărut încă de la bun început. Dar nu între membrii aceleeași familii ci între diversele comunități (grupări de familii). Mamele își îngrijeau cu devotament progenii și trăiau în bună pace cu celelalte familii din cadrul comunității conduse de unul dintre cei mai ”impunători” masculi. Cu timpul însă la diversele famili s-a dezvoltat simțul proprietății față de teritoriul în care trăiau și care nu era la fel de convenabil peste tot. Primele confruntări violente între diversele comunităti au apărut deci și s-au dezvolltat, conform surselor de informare existente, odată cu apariția și dezvoltarea simțului proprietății. Adversitățile dintre diverse comunități au intrat în modul lor de viață, astfel că membrii fiecărei comunități – cu timpul ajunse un fel de așezări-stătulețe-, considerau ca un fapt de la sine înțeles, aproape ca pe o datorie, că trebuie să se pregătească de luptă și să atace o comunitate apropiată, de regulă una care avea o situație materială mai bună, dar și când această motivație lipsea, ceea ce este mai greu de explicat. Astăzi se știe că în genomul fiecărei ființe umane este sădită nevoia de apartenență/ aderență: apartenența la o familie restrânsă (părinți, copii, soți) sau extinsă (cumnați, nepoți, veri etc), apartennența la o naționalitate, la o comunitate locală, la o patrie, la o religie, la o profesie, la o doctrină, etc. Îmi închipui aceste apartenențe ca niște cercuri concentrice în interiorul cărora se dispun celelalte persoane din societate, într-o anumită ordine și după anumite priorități. Ordinea crescătoare sau descrescătoare a suprafeței acestora cercuri concentrice va trebui să fie stabilită în viitor, deși unele circumscrieri sunt clare de pe acum. De exemplu, un individ va fi întotdeauna tentat să adere la poziția unui alt individ, aflat în interiorul aceluiași cerc comunitar/familial, indiferent de partea cui este adevărul, în confruntatea cu un alt membru al societății, circumscris unui cerc comunitar mai larg, ca cel al familiei estinse. Un alt individ va fi tentat să adere de preferință la interesele interlocutorului aflat în cercul celor de aceeași naționalitate cu el, în confruntarea cu un altul, situat în afară a acestui cerc, deși în interiorul cercului mai larg reprezentat de aceeași patrie, și așa mai departe. Totuși, extinderea acestor cercuri nu este nelimitată. Cuprinderea unui număr foarte mare de persoane, care excede limitările influențate de ordinea de priorități amintită, și independent de acestea, devine posibilă numai atunci când criteriile comunitare, de regulă liber-consimțite, devin surclasate de criterii colectiviste aflate sub egida unor dogme sau a unei discipline autoritare, de tipul dictaturii. Menționez că excepțiile de la această regulă nu lipsesc, dar sunt întotdeauna motivate de anumite interese particulare, egoiste.
Ceea ce surprinde cititorul care se informează în acest domeniu este sălbăticia cu care se desfășurau, încă din antichitate, luptele dintre comunități și cruzimea cu care erau tratati învinșii, a căror singură vină era doar aceea că făceau parte din altă comunitate. În Epoca modernă ș Contemporană maniera în care au fost tratate aceste confruntări s-a mai schimbat, dar adversitățile au rămas.Un fapt cu adevărat ilustrativ mi s-a părut situația survenită când Moise, după ce și-a condus poporul aflat în robie în Egipt, spre Pământul Făgăduinței, s-a urcat pe Muntele Sinai, unde a primit de la Dumnezeu pentru poporul său o serie de învățături înțelepte, sintetizate sub forma Decalogului, ca ghid în conviețuirea membrilor ” poporului ales ”. Ajungând pe teritoriul actualului Ierusalim, acest popor greu încerat desoartă, în loc să își păstreze unitatea și voința de propășire în spiritul Decalogului, nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să se dividă în două regate (Iudeea și Israel), care la rândul lor s-au divizat într-un total de 12 stătulețe care, la rândul lor, s-au angajat într-un șir nesfârșit de lupte atât între ele, cât și contra altor state din apropiere, rezultatul fiind fie căderea în sclavie, fie capturarea de sclavi, dar întotdeauna cu multe, pierderi de vieți omenești, provocate atât în cursul luptelor cât și după șfârșitul acestora, înfăptuite de către învingători, cu multă cruzime, pentru pedepsirea celor învinși. Același lucru s-a petrecut pretutindeni în lume, în Asia și Europa, din cele mai vechi timpuri, intervalurile fără războaie între țări mai mult sau mai puțin învecinate fiind scurte, dar și atunci marcate de diverse forme de asuprire, rezultate din războaiele anterioare. Aș ilustra printre altele numeroasele războaie de cucerire și dominație care au avut loc în secolul 19, cu participarea Rusiei, Turciei, Angliei, Franței și a altori puteri, fiecare dintre acestea având ca principal scop extinderea teritorială, în detrimentul altor țări, mai puțin pregatite militar, urmate după numai câțiva ani de marea conflagrație a Primului Război Mondial. Desigur că aproape toate țările participante la această conflagrație nu aveau nimic în comun cu pretextul invocat de primii beligeranți, respectiv uciderea arhiducelui Franz Ferdinant, moștenitorul tronului Austriei. Era vorba de fapt de dorința de extindere teritorială a unor țări socotite mai puternica, în detrimentul altor țări, mai puțin pregătite, cu prețul vieții a multe milioane de oameni nevinovați și a dramei nenumăratelor familii, care nu aveau nimic de-a face cu scopurile conducătorilor țărilor beligerante. După nici 20 de ani , mai înainte ca rănile Primului Război Mondial să se fi vindecat, aceleași țări au declanșat un al doilea război mondial, revanșard, cu mult mai multe victime nevinovate, asupra cărora nici nu vreau să mai insist, fiidu-ne încă prea proaspete în memorie ! Ceea ce vreau să reținem înșă, este că oamenii, decând există și sunt organizați social, sunt mânați de unul și același instinct răzbuinic, împotriva contemporanilor lor, cu sau fără o motivație validă. Asocierile și alianțele stabilite cu ocazia războaielor locale sau al conflagrațiilor nu au la bază legături tradiționale de prietenie dintre națiuni, popoare sau conducătorii lor, ci pur și simplu coincidențe de interese, sau dorința de a-și valorifica superioritatea la un moment dat, într-un domeniu sau altul, atunci când se consideră că superioritatea militară le permite reanimarea unor pretexte istorice mai vechi sau mai recente, atunci când nu este vorba chiar de jaf în cea mai nudă și abjectă formă de exprimare. Dar întotdeauna la originea tuturor acestor cofruntări socotesc că se află impulsul implacabil înăscut al oamenilor spre dominație, stăpânire și violență, care are nevoie numai de condițiile potrivite pentru a se developa și dezlănțui.
Un fapt oarecum asemănător se petrece în lumea animală. O mare parte a speciilor animale trăiesc în bune relații cu mediul ambiant, cu avantaje reciproce, uneori chiar în simbioză. Mă refer acum în primul rînd la ierbivore, dar nu numai. Acestea conviețuiesc în bună pace cu alte viețuitoare ierbivore, uneori în colectivități enorme, al căror număr nu este plafonat decât de epuizarea suportului nutrițional. În schimb, concomitent cu acestea au apăru și s-au înmulțit și alte specii, care trăiesc pe seama ierbivorelor, mă refer la carnivore, al căror număr este limitat tocmai de numărul ierbivorelor pe care le vânează. Trebuie însă totuși remarcat că acestea nu își chinuiesc niciodată prada pe care o vânează, doar din nevoia de a se hrăni, din nevoia de supraviețire. Este chiar impresionant modul în care câte un jaguar sau o panteră ștrangulează în liniște gâtul unei gazele sau a unei căprioare, având o expresie facială care exprimă, după impresia mea, mai degrabă regretul că este nevoit să facă așa ceva decât violență sau sadism.Pe acest fond a apărut și o a treia categorie de viețuitoare, aceea a omnivorelor, periculoase atât pentru ierbivore cât și pentru carnivore. Mă refer desigur la specia umană. La această specie apar pentru prima dată caractere niciodată prezente la vreo specie de animale, carnivore sau ierbibore, ca: agresivitatea nemotivată de inaniție, răutatea, invidia, ura și chiar sadismul, dar și lașitatea, perfidia, parșivenia sau perversitatea. De remarcat însă că la specia umană aceste tare caracterologice, spre deosebire de carnivore, care de regulă nu se atacă în cadrul speciei, la oameni adversitățile se manifestă de predilecție asupra congenerilor, indiferent de nivelul cercului comunitar sau colectiv pe care se află, de la cel comunitar restrâns și până la cel național, profesional, doctrinar etc. pentru că tarele generatoare respective nu pot fi explicate altfel decât prin existența unor gene recesive sau dominante indestructibile.
Și acum aș dori să răspund la întrebarea pe care uni dintre Dumneavoastră presupun că și-au pus-o deja: Care este legătura dintre textul și titlul articolului ? Ei bine, haideți să ne închipuim cum ar fi dacă am trăi într-o lume din care să lipsească toate tarele caracterologice umane care elefanților le lipsesc. O lume cu familii compuse din 3-4 generații, părinții cu copii, cu bunicii și străbunicii laolaltă, care trăiesc și se deplasează strâns uniți, între care nu numai că nu există niciun fel de disensiuni, dar chiar este vădită afecțiuunea cu care sunt protejați membrii mai bătrâni, cei mai neputincioși și cei foarte tineri și mai jucăuși. Când un leu sau alt animal de pradă flămând, le dă târcoale, puiul de elefant este împins ușor în centrul turmei și în fața leului se înfățișează elefantul cel mai puternic. Restul turmei își urmează drumul liniștiți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, parcurgând zeci de kilometri zilnic în căutarea hranei, dar fără a căuta și pricină alteor viețuitoare. Nu atacă alte animale și nu se tem de niciun fel de alte animale. Nu se agită, nu se infurie și nu se sperie de nimic, urmându-și alene traseul, conștienți că zilele nu au intrat în sac și că au suficient timp ca să ajungă uneva unde să existe suficientă apă și vegetație. Nu mai multă decât au nevoie. Nu își fac provizii. Dacă pe drum câte un membru al turmei clachează, toată turma se oprește și îl apără de prădători așteaptând să își revină, iar dacă din nu știu care motive acesta nu își mai poate reveni, turma nu îl abandonează multă vreme, pentru a nu îl lăsa pradă fiarelor urmăritoare. Așa că nu trebuie să ne mire longevitatea acestei specii, care nu rareori ajunge la 100 de ani, chiar și în condițiile vitrege ale unui ambient parcimonios, și care sunt demne de tot respectul nostru. Al meu în orice caz. Singurele ființe de care, deși nu se tem, dar care le sunt cu adevărat niște dușmani periculoși sunt………ați ghicit, braconierii! Nu mă refer la țăranii care luptă pentru apărarea recoltelor lor, ci la braconierii aceia mizerabili, care omoară o frumusețe de elefant pentru colții lui, cu care să mângâie orgoliul unor îmbuibați vanituoși. Nu greșesc dacă îi voi numi, atât pe acei braconieri cât și pe beneficiarii lor, adevăratele fiare, de existența cărora pe lume eu mă rușinez. Nici vânătorii de toate felurile, care cu nonșalanță se consideră ”sportivi” nu merită mai multă considerație din partea mea.
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged cruzime, elefanți, sadism by Radu Moga Manzat
ÎN SFÂRȘIT O VESTE MINUNATĂ
I-am auzit ieri la TV Antena 3 pe domnii profesori doctori candidați PSD pe locurile fruntașe pentru senat și camera deputaților, dând explicații clare despre componența sintagmei comunicată zilnic de ”nou infectați și de noi decedați” din ultimele 24 de ore. În mod deosebit mi-a reținut atenția informația că, la categoria ”decedați din cauza Covid” sunt înregistrate zilnic toate persoanele care fuseseră testate ”Covid pozitive”, indiferent dacă au mai prezentat sau nu si alte comorbidități, cu precizarea că eventualele accidente traumatice rutiere sau de altă natură, ca umare a unor agresiuni, foc, înec, etc nu sunt considerate ”comorbidități” și deci nu sunt înregistrate ca ”mort de Covid”. Mărturisesc că știrea aceasta m-a mai liniștit, pentru că trebuie să recunoaștem că, pentru o persoană care, de exemplu, avea 2-3 boli cronice, și mai contracta și Coviv 19, aceasta putea să însemne sfârșitul, conform dictonului că ” la un car de oale ajunge o singură măciucă pentru ca să se aleagă praful din toate” Atunci unde este vestea bună ?
Păi, vestea bună este că, punând în cârca persoanelor decedate și înregistrate ca moarte de Covid și persoanele care pe lângă Covid sufereau și de diverse boli cronice, exact în aceeași măsură va determina scăderea, spre zero, din toate statisticile, a numărului persoanelor moarte din acele alte cauze, ca de exemplu din cauza bolilor cardio-vasculare, a cancerului, diabetului, tuberculozei, a diverselor boli neuro-endocrine etc., etc. Că doar acestea nu puteau să figureze de două ori prezente, în două statistici diferite: atât în lista celor care au murit de Covid, cât și în lista celor care au murit din alte cauze, respectiv a diverselor comorbidități, că ar fi incorect ! Vorba aceea: Ori e albă ori e neagră. Iată cum și în acest caz se confirmă zicala că ” În tot răul este și un bine” ( în cazul nostru chiar mai multe) A crescut deci mortalitatea într-o singură nouă maladie, dar în schimb a scăzut mortalitatea – și va mai continua să scadă până spre dispariție-, a atâtor alte groaznice maladii (evident, totul scriptic). Acesta este cu adevărat încă un mare și răsunător succes al medicinei românești contemporane, față de care societatea nu va putea să rămână indiferentă, și pentru care va trebui să găsească noi forme de recunoștinșță !
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged Covid 19 by Radu Moga Manzat
IPOTEZĂ
Astăzi, 29.10.20 am citit un rezumat al unui articol apărut pe MEDIAFAX.ro în care se relatează” o ipoteză surprinzătoare a specialiștilor în biologie” lansată de oamenii de ștință de la INSTITUTUL de SĂNĂTATE PUBLICĂ DIN ANGLIA, pe baza probelor prelevate de la 20000 persoane, care au constatat că persoanele care au avut gripă, au avut șanse să contracteze și SAR-Cov-2 (Coronavirus 19) cu 58% mai mici, din datorită intervenției fenomenului de interferență între virusul gripal și Corona. De asemenea că la ”nivel global OMS a constatat că rata infecțiilor gripale a scăzut cu 98% față de anul precedent”, tot datorită existenței fenomenului de interferență virală, fenomen care, după părerea mea s-a putut observa cu ochiul liber și la noi în țară. Precizez că fenomenul, după părerea mea DELOC SURPRINZĂTOR , denumit de autori interferență virală a fost semnalat mai de vreme de subsemnatul, ultima dată în postarea din 24.10.20. sub numele, poate că mai sugestiv, de concurență virală. Prin aceasta am încercat să mai aplanez din temerea lansată în spațiul mediatic de către specialiștii noștri epidemiologi de conjunctură, cum că odată cu venirea sezonului rece vor reapărea și infecțiile gripale, care ar putea să agraveze/complice mult situația. Incidența infecțiilor a crescut într-adevăr în ultima vreme, însă din alte cauze, perfect previzibile, dar se pare surprinzătoare pentru decidenții noștri de conjunctură.
În aceeași ordine de idei, mi-am pus mai demult întrebarea care este explicația pentru care propagarea unei pandemii de regulă nu depășește rata de 70-80-%. Oamenii de știință au studiat temeinic, până la nivel leptonic, care sunt condițiile necesare pentru ca un virus pandemic să se grefeze și să afecteze un asemena procent al populației. Foaret puține sunt însă studiile sau relatările care să fi stabilit care este cauza pentru care restul de 20-30 % din populație nu contractează infecția. Au fost emise unele supoziții, cum ar fi reprimarea patogenității virusului pe măsură ce crește rezistența celulelor țintă ș.a. Întrebarea pe care mi-am pus-o și eu obsesiv a fost însă cu referire chiar la explicația pentru care propagarea infecției se oprește la acest nivel, dincolo de care populația de regulă NU contractează infecția , în ideea că tocmai în aceasta ar putea să se găsească cheia problemei: țesutul de elecție al acestor persoane posedă un factor productiv, eugenic sau din contră, este lipsit de un anume element eugenic, sau conține un anume factor disgenic multiplicării virusului respectv? În ultimele 10 luni s-au făcut impresionant de multe și amănunțite cercetări, tocmai pentru elucidarea răspunsului la aceste întrebări. S-a constatat astfel că celelalte patru coronavirusuri, mult mai benigne, ca și alte virusuri prezente adesea într-o populație, pot să inducă o anumită stare de nereceptivitate, și chiar un efect booster de imunitate încrucișată față de infecția cu virusul Covid 19, care ar explica existența unui număr de persoane care nu vor contracta infecția cu SARS-covid 2. În plus, infecția naturală cu un astfel de virus parțial înrudit antigenic cu virusul Covid 19 ar putea să inducă și o creștere a eficienței celulelor imunocompetente specifice, în consonanță cu conceptul de ”memorie imună înăscută (trained immunity)”, recent recunoscut. Până în prezent, în diverse țări au fost demarate cercetări pentru producerea a 166 de vaccinuri, unele aflate chiar în faza finală, pe baza tuturor celeor 6 tipuri de vaccinuri existente, între care tipul cel mai tentant este acela al masei antigenice constituită din virus gripal cu patogenitate atenuată.
În acest context îndrăznesc să avansez și eu o ipoteză, care cel puțin teoretic nu poate fi contrazisă, având valoare axiomatică, cel puțin până când vre-un cercetător s-ar învrednici să o verifice prin cercetări experimentale și investigații de laborator. Rezultatele cercătării ar putea avea mare valoare practică.
Ipoteza avansată pornește de la realitatea că de regulă primăvara și toamna apar infecțiile gripale, care au același tropism cu Coronavirusul 19, lăsând o imunitate umorală și celulară specifică, pentru câteva luni. Persoanele care au contractat o asemenea infecție se pare că cel puțin pentru o perioadă de timp devin nereceptive la Covid 19. În această situație pare tentantă ideea vaccinării populației, cel puțin într-o primă fază, cu un vaccin antigripal triviral atenuat (două tulpini A și una de tipB), de tipul vaccinului FLUENZ. Avantajele unui asemenea concept ar ave armătoarele avantaje deloc neglijabile:
1) Întrucât se cunoaște că între virusul SARS-Cov-2 și virusurile gripale există o relație imunologică de imunitate încrucișată, este de așteptat ca persoanele vaccinate cu acest vaccin să devină rezistente la virusul Corona 2, cel puțin pentru o perioadă de timp.
2) Vaccinul Fluenz existent pe piață, a parcurs demult toate fazele de testare privind inocuitatea si riscul efectelor secundare (evident cu respectatrea tuturor precauțiilor prevăzute în protocol), putând fi achiziționat și introdus imediat în practică pe un mare eșantion de persoane, fară mari riscuri.
3) Vaccinurile atenuate de tip Fluenz au și avantajul că, în cazul persoanelor suspecte de contaminare recentă pot să inducă imunitate în numai 4-5 zile, instalată posibil înainte de epuizarea perioadei de incubație a virusului SARS-Cov-2.
4) Calea de administrare a vaccinului gripal coincide cu calea cea mai frecventă de infecție cu Coronavirus putând să blocheze în acest caz infecția chiar la poarta de intrare, care este mucoasa nazo-faringeană.
5) Eficacitatea acestei metode va putea fi comparată ulterior cu cea a vaccinurilor specifice anti Covid, aflate în lucru, după ce acestea vor fi verificate și aprobate.
Posted in Cugetari/Reflectii, Profesional-stiintific and tagged Covid 19 SARS-cov-2, vaccinare by Radu Moga Manzat
AFORISM
Se spune că cei ce iubesc animalele nu pot fi oameni răi. Ba pot! Acesta nu este un truism. Aș putea să etalez o lungă listă de mari lideri care ni s-au prezentat ca mari iubitori de animale, dar care s-a dovedit că au urât oamenii sau chiar au exterminat oameni. În schimb, îndelungile mele cugetări privind relațiile dintre oameni și animale mi-au inspirat aforismul că OAMENII CARE ÎȘI IUBESC SAU CEL PUȚIN ÎȘI RESPECTĂ SEMENII, CU SIGURANȚĂ CĂ IUBESC SAU CEL PUȚIN RESPECTĂ ȘI ANIMALELE! ȘI INVERS, OAMENII CARE NU IUBESC ȘI NICI MĂCAR NU RESPECTĂ ANIMALELE, CU SIGURANȚĂ CĂ NU IUBESC ȘI NICI NU ÎȘI RESPECTĂ DEFEL SEMENII !!! Acesta da, acesta este un truism !
Posted in Cugetari/Reflectii by Radu Moga Manzat
MINIESEU PRIVIND VOTUL UNIVERSAL.
(numai pentru prietennii care au răbdare să citească în întregime- 5 pg.)
Mergând pe direcția obsesiei mele din ultimii 2-3 ani de a săpa la rădăcina tuturor relelor din societatea noastră, am ajuns la o concluzie surprinzătoare pentru mine și greu de acceptat. Anume, vreau să afirm încă de la bun început că, după îndelungi cugetări, am dobândit convingerea că la rădăcina tuturor relelor cu care ne confruntăm cu toții în zilele noastre se află VOTUL UNIVERSAL, rău înțeles și rău aplicat !!
Nu mi-a fost greu să găsesc suficiente argumente care să-mi betoneze această convingere, dar nu știu dacă sunt suficeiente și pentru a zdruncina convingerile moștenite de secole ale politologilor, sociologilor, filozofilor și istoricilor. Știu: voi fi ironizat și inevitabil voi fi întrebat dacă m-am gândit cumva și ce ar trebui pus în loc. Sincer să fiu, m-am gândit, fără a găsi un răspuns cert, dar poate că o să-l gândim împreună, dacă nu cumva vă repugnă ideea prestării efortului necesar.
Dar să începem cu începutul. Dintotdeauna oamenii, chiar din comuna primitivă, au simțit nevoia de a trăi împreună, în grupuri mai mici, familiale, sau mai mari, de triburi, și apoi de ginte, însă întotdeauna s-a simțit nevoia unuor buni conducători. Ne putem întreba oare cum ajungea unul dintre membri colectivității să fie conducătorul necontestat, urmat de toți ceilalți. Nu am dovezi, dar pare evident că nu altfel decât prin faptul că în mod tacit era recunoscut ca cel mai înzestrat, cel mai deștept, cel mai iscusit, dar și cel mai curajos. Toți ceilalți îl recunoșteau, îl ascultau și îl urmau pur și simplu. Știm că dintotdeauna fiecare comunitate se simțea -și chiar era- amenințată de alte comunități – triburi sau ginte, în special de cele limitrofe. Până aici nu cred că existau deosebiri majore față de modul de viață al unor specii de animale, la care era prezentă nevoia de a supraviețui în fața vicisitudinilor naturii, a concurenței altor animale din aceeși specie sau al altor specii de animale, născute ca animale de pradă.
Concomitent s-a născut și nevoia de a-i proteja și hrăni pe membii mai neputincioși ai familiei, respectiv ai tribului: progeni, bătrâni, bolnavi. Presupun că v-a impresionat și pe dumneavoastră din acest punct de vedere la TV câte o emisiune din viața elefanților, a unor canide sălbatice, a unor mamifere marine etc.
Nu cred că în comuna primitivă conducătorul era acceptat ca urmare a unor dezbateri, și cu atât mai puțin a unor alegeri. Abia mai târziu, cu mai mult de 5-6 mii de ani î.e.n. se pare că au apărut primele comunități umane oarecum organizate, nu foarte mari, care se conduceau totuși după anumite reguli nescrise, la îneput, dar infailibile, ca cele care se refereau la suprafața stăpânirii teritoriale comune (precursoare ale țărișoarelor-state de mai târziu), ca și a proprietății fiecărei familii, a conducerii colective sau autoritare, a unui membru recunoscut necondiționat de către toți ceilalți, deși nu mai era vorba doar de legături de rudenie între membri comunității. Ei bine, deja din acestă fază comunitățile umane s-au aflat în fața dilemei: pe ce criteriu ar trebui să-și aleagă conducătorii? Cam în acea perioadă, ca urmare a diferențelor dintre participanți ca origine, dar mai ales ca urmare a dimensiunii proprietăților, ca sursă a inegalității dintre membrii colectivităților, au apărut și primele divergențe, care se cereau deja a fi cumva rezolvate. Cam din secolul VI îen se pare că au apărut primele elemente care ar pute fi asimilate ca precursoare ale docrinei democratice, elemente care aveau ca scop echitatea (nu egalitatea) în respectarea drepturilor tuturor membrilor comunității, datorate în principal lui Pericle ( 490-429) un filozof extrem de înțelept, de cultivat, dar și de autoritar. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că încă în secolul V, Socrate (470-400 î.c), înaintea lui Platon (427-347),era preocupat de organizarea cu echitate a societății, ca adept militant pentru participarea directă a tuturor membrilor la conducerea treburilor obștiei, ceea ce cred că ar putea fi considerate ca primele preocupări importante privind opțiunea pentru forma de organizare socială preferabilă: autoritară sau democratică , chiar dacă de la Socrate nu ne-au rămas niciun fel de înscrisuri. Cred că nu greșim dacă l-am considera pe Socrate ca prima victimă din istorie care a plătit cu viața –fiind otrăvit cu cucută- pentru delictul de opinie politică. Democrația nu este deci o formă de organizare socială avansată, a vremurilor actuale sau recente, așa cum poate că mai cred uni dintre politicieni, ci din contră, formele de conviețuire socială care s-ar putea numi ”democratice” se pare că au fost chiar primele forme din istorie, agreate încă de oamenii primitivi, socializați în triburi sau ginte. Aceste forme se pare că au apărut deja odată cu proprietatea individuală, cea care a generat pentru prima dată inegalități între oameni, și ca urmare divergențe, care se cereau cumva rezolvate. Putem să mai subliniem deci încă o dată, fără teama de a greși, că democrația este cea mai veche formă de guvernare, apărută înaintea tuturor celorlalte forme: absolutiste, autoritare,dictaturi, monarhice, tiranice, teocratice, socialiste, comuniste etc., care s-au alternat apoi permanent de-a lungul istoriei, succedându-se reciproc și înlocuindu-se una pe alta, pe măsură ce își dovedeau inconsistența și slăbiciunile, în speranța că următoarea formă va fi mai bună decât precedenta. Deși denumirea de ”democrație ” se traduce din limba greacă prin”puterea poporului”, în realitate de regulă puterea nu aparținea întregului popor, cel puțin femeile și săracii fiind excluși de la actul de conducere/guvernare. Ceea ce s-a constatat încă din perioada democrației ateniene, a fost că democrația nu poate avea rezultatele scontate decît dacă în societate clasa mijlocie este clasa dominantă. Foarte semnificativă este situația Atenei din epoca lui Pericle cănd, la începutul secolului al V-le clasa de mijloc cuprindea cca 2/3 din cetățenii Atenei, care era epoca înfloritoare a democrației ateniene dar spre sfârșitul epocii respective clasa de mijloc s-a restrâns mult numeric, în favoarea celei sărace, care și-a putut impune astfel interesele, ceea ce s-a soldat cu decăderea democrației ateniene. A fost un exemplu cunoscut din antichitate de pericol pe care îl reprezintă polarizarea socială, pericol care a fost apoi ignorat în cele mai multe țări. Un exemplu care confirmă zicerea că istoria este știința care ne învață că omenirea nu este capabilă să învețe nimic din istorie S-a recurs chiar la unele experimente pe milioane de oameni, cu urmări nefaste, ca acelea în care s-a spus: dacă sursa inegalităților sociale și a nemulțumirilor consecutive, este proprietatea privată, atunci soluția (simplistă) este desființarea acesteia (!), ceea ce a dus la apariția unor societăți, inclusiv în românia, din unele puncte de vedere retardate cu sute de ani, ca să nu mai pomenim aici de consecințele tragice pe care le-a generat. Este procesul de polarizare la care asistăm și noi neputincioși în prezent.
Cert este că, de-a lungul istoriei, de la începuturile ei și până în zilele noastre, întemeietorii niciunei forme de organizare a societăților sau a vreunui partid politic nu și-au permis să ignore sau să omită ideea de democrație, fie explicit în statutul de organizare și funcționare a societății, fie chiar în titlu, știut fiind că democrația (prost înțeleasă) exprimă năzuința celor mai mulți dintre susținătorii formațiunilor respective statale, sociale sau a oricărui partid politic, inclusiv, culmea, al adepților partidelor și statelor totalitare !.
Politicienii din toate timpurile au realizat că penru a se cocoța în vârful piramidelor- sociale, statale, administrative și mai aes politice-, au nevoie de sufrgiile unui procent cât mai mare de alegători, indiferent de necesitățile lor reale.
De asemenea, au realizat că 40-50% dintre cetățeni nu sunt preocupați să beneficieze de alegeri libere și corecte Unii pur și simplu pentru că nu înțeleg nimic din tot ce li se întâmplă lor sau din ce se întâmplă în jurul lor, alții pentru că le repugnă ciorovăiala politică, alții pentru că suferă de o credulitate incurabilă, inghițind pe nemestecate toate promisiunile fără acoperire cu care sunt împroșcați cu nerușinare, iar alții pur și simplu pentru că le place sau le displace un candidat, pe care îl consideră simpatic sau antipatic.
Alți circa 40% dintre cetățeni, care știu pentru ce și pentru cine vor să voteze, în marea lor majoritate, de fapt aproape în exclusivitate, vor exprima un vot părtinitor, în directă conexiune doar cu situația lor materială și cu poziția lor socială de moment. Puțin le pasă acestora din urmă de măsura în care un candidat sau o formațiune politică întruchipează sau nu ideea de democrație sau de libertate pentru ceilalți.
În fine, o mică parte dintre cetățeni sunt suficient de lucizi intelectual pentru a discerne între autentic și fals, între adevăr și minciună, între buna credință și fariseism., dar vocea acestora are o pondere atât de mică încât se pierde în corul oportuniștilor și practic se ignoră, ca nesemnificativă.
Peste tot, politicienii au înțeles că tocmai cei neinițiați, acei 40-50 % dintre alegători, de care am pomenit mai sus, prin inconștiența lor sunt cei care în cele din urmă validează și statuează în cea mai mare măsură aspirațiile unor politicieni, cu a căror deziderate, inconștienții alegători nu au în fond nicio- sau aproape- nicio contingență. Aceștia sunt masa de manevră preferată a politicienilor, lor li se adresează în perorațiile lor, direct sau indirect. Până la urmă totul se tranșează prin vot. Atâta au înțeles politicienii noștri, ca și alegătorii, că fiind în democrație până na urmă totul se tranșează prin votul majoritar de jumătate plus unu! Încă din antichitate s-a pus problema că nu este corect ca drepul la vot să se acorde fără niciun discernământ, tuturor catățenilor, că atâta vreme cât cetățenii nu sunt egali, nici dreptul lor la vot nu poate fi egal, acesta fiind de-a lungul istoriei condiționat de anumite calități ale cetățeanului. În Roma Antică și mai departe în Evul Mediu s-a folosit sistemul cenzitar (recensământ făcut la intervale de 5 ani, cu multiple obiective, printre care și stabilirea dreptului la vot). Averea, vârsta, stagiul militar și sexul aveau rol hotărâtor. Femeile nu au avut dreptul la vot niciodată și nicăieri, până de curând. Au dobândit acest drept abia în 1792 în Franța, în 1893 în Noua Zeelandă și de-abia în 1919 în România ! De la momentul întemeierii României Mari datează deci votul universal , care a dăinuit și dăinuie până în zilele noastre în România. Aceasta însemnează că în România au dreptul de vot și de a fi votați toți cetățenii români majori, bărbați și femei, care nu au interdicții în acest sens de natură juridică sau de sănătate. Nu contează averea, discernământul lor, dacă sunt aparent normali și nu se pune problema probității lor morale. Ni se spune că aceasta este o culme a perfecționării democratice, a legislației electorale. În realitate, prin aceasta se asigură existența unei mari mase de manevră (acei cca 40% de care vorbeam mai sus) atât de dragă politicienilor, pentru că cu ajutorul ei își pot face toate jocurile. Este un fapt extrem de dăunător și de periculos, o frână puternică în dezvoltarea oricărei societăți. Paradoxul este că toți susținătorii notorii ai votului universal într-un stat democratic au recunoscut meritele votului democratic universal, dar în același timp i-au cunoscut și deficiențele. S-a spus chiar că democrația și votul universal sunt ” cele mai rele cu putință, cu excepția tuturor celorlalte sisteme anterioare„…Chiar de la bun început, de-a lungul istoriei s-a tot încercat să se corecteze aceste deficiențe ale votului universal, cu scopul minimizării posibilităților de manipulare a rezultatului votului, în special prin intermediul păturii sărace a societății, a femeilor, locuitorilor fără cetățenie, și alte categorii care sunt cel mai ușor de manipulat. Un progres pe linia cosmetizării democrației clasice s-a făcut totuși atunci când s-a stabilit că majoritatea democratică nu trebuie să ducă la anihilarea minorității, că libertatea individuală trebuie respectată și că individul este liber să trăiască așa cum dorește, cu condiția să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți. Din păcate însă aceasta a rămas literă moartă, recunoscută de toată lumea dar nerespectată de către nimeni, pentru că faptic întotdeauna tot majoritatea numerică/procentuală contează.
Propagandiștii niciunei formațiuni politice nu și-au permis în ultima sută de ani să nu revendice democrația ca fundament al doctrinei pentru care militează, numai că uni au poreclit-o socială, alții socialistă, alții muncitorească, proletară, națională, creștină, dar toți propovăduiau dreptatea, egalitatea și dreptul universal la vot. Cu alte cuvinte aceeași Mărie, mereu cu altă pălărie. Politicienii nu au explicat nici pănă astăzi în mod satisfăcător, cum a fost posibil ca în Germania să vină la putere un criminal ca Adolf Hitler, prin votul universal clar exprimat al populației, sub umbrela unui partid social-democrat muncitoresc, de sorginte național- socialistă, care clama dreptatea socială, democrația și naționalismul. Cuvinte mari pe gustul majorității cetățenilor, care au făcut din partidul lui Hitler cel mai puternic partid social democrat din Europa; cum a fost posibil ca tot prin vot în Italia să vină la putere o persoană vădit dezaxată, pe care după numai 3-4 ani, același popor să o linșeze. Partidul comunist a venit la putere și s-a menținut ca atare în Rusia, cu mici modificări de titulatură, aproape 100 de ani, tot prin vot universal, cu sufragii de aproape 100%. În multe alte țări s-a întâmplat și se întâmplă chiar și în zilele noastre, la fel. Ba am trăit să vedem chiar și un fel de monarhie socialist-muncitorească dinastică , susținută de votul universal al populației în proporție de peste 99%.!
Oare ce trebuia să se mai întâmple pentru ca să se ajungă la concluzia că votul universal este putred până la rădăcină, este anacronic și că democrația și votul universal trebuie regândite, pentru că au devenit prea ușor manipulabile, anacronice și chiar frenatoare?. Oare ce fac politologii, sociologii, filozofii și istoricii noștri? Așteaptă să apară vreun Mesia sau să se reîncarneze niște gânditori de talia lui Marx sau Lenin, sau să apar cine știe ce extremiști oportuniști gata să profite de degringolada din Țară? Se mulțumesc numai să ne tot descrie și să ne tot explice ce s-a întâmplat și ce ni se întâmplă acum, dar nu vreau să-și pună mintea la contribuție pentru a identifica adevăratele cauze ale actualei situații, care sălășluiesc -printre altele- în însăși biologia umană, să le analizeze și să încerce cel puțin ca, plecând de la acestea, să imagineze un model de societate fundamental nouă, mai bună și mai funcțională. Cred că sunt prea comozi pentr așa ceva. Oare așteaptă să ajungă cuțitul la os și să rezolve masele populare situația în mod anarhic, la fel ca în 1989 , în avatajul oportuniștilor de conjunctură, care la adică s-ar găsi cu siguranță, în număr mare? Trebuie să înțelegă cohorta aceasta de teoreticieni și de politicienofili că România se găsește pe un drum înfundat, că ceea ce a fost bun în ultimul secol nu mai corespunde situației actuale. Trăim într-o cu totul altă societate. Așteptăm de la aceștia o gândire constructivă, nu doar una constatativă, pentru că așa ceva avem și noi. Știu, este o problemă extrem de grea, dar asta nu înseamnă că nu trebuie antamată totuși sau că trebuie amânată până când ne-o rezolvă altcineva. Principalele probleme actuale sunt: cine ar trebui să aibă dreptul de vot și cum trebuie el exprimat. Votul direct este greu de realizat (dar nu imposibil, ca de exemplu prin referendum cu rezultat obligatoriu aplicat prin lege), iar votul reprezentativ pare să fie punctul nevralgic, din cauza ușurinței cu care se se pot cațăra în pozițiile cheie reprezentative, persoanele cele mai josnice, lipsite de orice urme de moralitate, dar dotate din plin de la natură cu alte însușiri, ca: perfidia, lipsa de scrupule, lăcomia și nerușinarea, care par a fi chiar condiții indispensabile pentru accederea în cele mai înalte funcții (nu numai la noi). Fac precizarea importantă că cele de mai sus nu se referă doar la funcțiile politice ci la întreaga viață socială, în orice instituție, institut, consiliu, comisie, birou de conducere etc., ocuparea funcțiilor de conducere pare posibilă numai susținută de trăsăturile de caracter menționate. În spatele fecărui astfel de lider se alinează imediat o pletoră de susținători- nu puțini- profitori lipsiți de orice urme de morală. Desigur că există și rare excepții, ca de exemplu unii primari buni gospodari, dar excepțiile nu schimbă regula. Eu mărturissc că am fost șocat să constat unde am ajuns cănd am aflat că unul dintre cei mai redutabili, respectați și cunoscuti membri fondatori ai Grupului de Dialog Social și-a dat demisia din GDS în semn de protest pentru modul cum a fost justificată instalarea în funcția de conducere o persoană ștearsă, nou-venită parcă de nicăieri, în detrimentul unei personalități notorii: ”așa a hotărât majoritatea” s-a spus cu satisfacție de către un alt nou-venit. GDS nu și-a mai sporit prestanța prin includerea de noi personalități cu mare prestanță, ci s-a procopsit cu un aflux de persoane șterse care doreau ca tocmai apartenența la GDS să le sporească lor prestigiul. Tot așa, rând pe rând, aproape toate persoanele meritorii din toată societatea au fost înlocuite din funcțiile de conducere cu persoane apărute de nicăieri, dar aservite conducătorilor unor formațiuni politice. De fiecare dată așa ceva a fost și este posibil cu ajutorul prea ușor manipulabilului instrument numit votul democratic majoritar, direct sau indirect.
În concluzie îmi doresc ca politologii, filozofii, sociologii și istoricii apoliticisă se așeze la masa verde și să dezbată cu onestitate situația căutând soluții serioase pentru redresarea situației, altele decât cele punctuale obișnuite, ca de exemplu că dl cutare de la multinațională sau regia X trebuie înlocuit, că d-na cutare de la învățământ trebuie dată afară că numai prostii a făcut etc. Ar trebui să se ia taurul de coarne, și să se dezbată problemele majore actuale ale societății, ca de exemplu: , să dezbată dacă trebuie mers în continuare cu o constituție osificată compusă de ”părintele constituției” Antonie Iorgovan & co pe gustul tovarășului Ion Iliescn, dacă trebuie neapărat să acceptăm un CCR compus din ”politruci apolitici”, dacă este bine ca judecătorii să fie subordonați (indirect) partidului de guvernământ, via ministrul de justiție și să ni se dea de înțele că dacă nu primesc privilegii și salarii uriașe, le vor accepta de la împricinați (ceea ce mie îmi miroase a șantaj, dacă nu cumva trebuie radiat din constituție referendumul, din moment ce a juns doar un subiect de bășcălie, dacă procurorii pot să aibă dreptul să înmormânteze dosarele cu zecile de ani,fără să răspundă în vreun fel, dacă trebuie să asistăm neputincioși la procesul de romizare a unor instituții, dacă învățământul trebuie să rămână o fabrică de diplome fără acoperire, faptul că în Romania votul se defășoară în tote situațiile după cel mai perimat mod clasic al votului majoritar și multe, foarte multe alte probleme esențiale.
Ar trebui găsit un cadru de tipul GDS, dar foarte inteligent reglementat și mai atent legiferat, în care să fie exclusă infiltrarea intruderilor neaveniți, format din 10-15 mari personalități ( nu ca titluri și funcții actuale, ci ca notorietate și recunoaștere de către confrați și opinia publică), apolitice acoperind profesiile menționate, care să formeze un fel de ”brainstorm” în care să se dezbată pe rând, cu mult spirit de răspundere, curaj profesional și dezinteres personal fiecare problemă majoră și să vină cu propuneri radicale de redresare, pe care nu trebuie să facă altceva decât să le publice – indiferent unde-, ca rezultat al dezbaterii. Vă asigur că dacă totul s-ar desfășura cu maximum de onestitate, responsabilitate, competență și spirit de sacrificiu al intereselor personale, impactul social ar fi foarte mare. Știu că voi fi taxat ca fiind un utopic, dar oare chiar să nu existe în România 10-15 personalități care să-și sacrifice dezinteresat timpul și chiar o parte din bunăstarea personală, ca buni patrioți, în interesul semenilor lor? În trecutul nu prea îndepărtat am avut asemenea patrioți, și nu puțini !
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged democrație reprezentativă, vot reprezentativ, votul universal by Radu Moga Manzat
CUGETĂRI TARDIVE
(numai pentru uzul celor care au timpul și răbdarea necesare pentru a le parcurge în întregime)
Ani de zile am urmărit cu interes disputele interminabile din câmpul mediatic, încercând să discern de fiecare dată de care perte este dreptatea, cine minte și cine spune adevărul, cine este sincer și cine trișează. Ani grei pierduți din viață, pentru că nu înțelesesem că lucrurile nu trebuie privite doar în alb și negru, așa cum ni se prezintă nouă, naivilor. Nu înțelesesem că adevărul nu este niciodată de partea unuia sau al altuia dintre competitori, și nici că s-ar afla undeva pe la mijoc. Adevărul nu este niciodată la mijloc, ceea ce ar permite să se interpreteze că de fapt ambele părți au și nu au dreptate, în egală măsură. De fapt ambele părți sunt mincinoase, doar că nu în egală măsură. Una dintre părți este mai departe de adevăr decât cealaltă. Se știe că ”adevărul spus pe jumătate tot minciună este”. Ba uneori dacă numai 10% este o răstălmăcire a realității, aceasta ar putea induce un sens contrar întregii realități. Alteori chiar și o virgulă, dacă este strămutată de la locul ei firesc, poate să inverseze sensul unei rostiri.
Nu înțelesesem că într-o dispută acerbă între două părți, de cele mai multe ori ambele părți mint, ambele părți sunt prefăcute și sunt animate de interese ascunse, de interese personale care vizează inducerea în eroare a acelorași victime: ascultătorii, adesea masele populare votante, între care unii naivi dar alții chiar slabi de minte, însă în egală măsură vinovați și ei de ipocrizie, prin aderarea necondiționată la una din părți, situații care survin în cazul alegerilor, dar lucrurile nu sunt diferite nici în alte situații, cum sunt confruntările la TV, cu sau fără miză electorală. Cu timpul am ajuns tot mai des să îmi pun tot felul de întrebări: de ce oare nu domnește în toate situațiile sinceritatea, de cănd ne complacem în această situație, numai la noi sau și aevea oamenii par să fi devenit denaturați, ce a indus starea actuală atât de inacceptabilă, există niște vinovați majori pentru starea în care s-a ajuns ?
Orice subiect fierbinte ar fi adus în dezbaterea publică ar fi pledat în culori diferite de către fiecare dintre părți, dar fiecare pledând cu argumentele lui, conform intereselor proprii, cu exemple concrete, care se știe că întotdeauna au efecte percutante. Dar noi mai știm însă astăzi și că, cu exemple concrete se poate demonstra orice, se poate susține orice aserțiune: depinde numai de unde au fost culese exemplele și de către cine.
Observ că astăzi aproape toată lumea este de părere că trăim într-o societate bolnavă, grav bolnavă, că nimic nu mai este autentic, totul este mistificat, că în nimeni și nimic nu mai poți avea încredere, că fiecare se crede un luptător contra tuturor, și că fiecare se simte amenințat de către toți ceilalți. Extrem de triste, de deprimante aceste concluzii. Și totuși, să încercăm să înțelegem cauzele profunde ale degringoladei actuale, care generează, de la o lună la alta, tot mai mulți bolnavi de depresie, dintre care nu puțini abandonează lupta cu viața.
Să încercăm deci să mergem la rădăcina lucrurilor, la rădăcina răului, pentru că prin incriminări punctuale am înțeles demult că nu rezolvăm dilema.
Am spus cândva că, după părerea mea, fiecare dintre noi se naște cu un imens bagaj de posibilități de dezvoltare, care există ca niște muguri în genomul propriu, dintre care numai unii muguri se vor dezvolta, dependent de o imensitate de factori, dintre care unii cunoscuți, alții necunoscuți. Mai departe, cred că mă suprapun parțial pe teoria mult contestatului Miciurin, care ne spunea că personalitatea fiecăruia individ se dezvoltă ca urmare a unui mix de factori cunoscuți sau nu, care acționează cu intensitate diferită, simultan sau succesiv asupra individului. Nu cred în destin, adică în ceea ce ”ne este scris” încă de dinainte de a ne naște, dar cred cu tărie că aptitudinile și caracterele oamenilor se forjează în primii 7 ani de viață, și se conturează definitiv în următorii 14. Mediul de viață și hazardul sunt adevărații efectori. Familia, școala, și anturajul. Viața care urmează nu ne mai aduce decât acumulări cantitative, pozitive sau negative. Unul dintre personajele piesei de teatru a D-nei Ecaterina Oproiu a rostit la un moment dat : ”Cine a avut ceva original de spus în viață, a spus până la vârsta de 35 de ani, după care nu mai face decât să se repete”. Nu cred că lucrurile stau chiar așa, dar nici departe de adevăr nu este. De aici poate să pornească și ruptura dintre generații. Fiecare generație, decum a depășit vârsta de 16-17 ani constată că este mai deșteaptă decât cea anterioară. Și în anumite privințe chiar este. Nu contează că ei știu tot mai puțin, spre nimic, din ceea ce a marcat viața înaintașilor lor.„ Istoria este bună doar pentru uzul istoricilor, literatura pentru uzul scriitorilor și al profesorilor de română. Viața începe de la noi și suntem hotărâți să o trăim din plin, fără nicio reținere. Cultura noastră începe de la cunoașterea utilizării smartfonului, laptopului, tabletei și internetului, chiar dacă habar nu avem pe ce principiu funcționează”. Dar de unde au răsărit aceste generații spontanee ? Prima dintre aceste generații s-a constituit chiar în focul Revoluției din Decembrie 89, din foștii slujitori ai Conducătorului, care considerau că merită mai mult decât locurile călduțe pe care îi acceptase acesta. Oportuniști din naștere, ei au sărit imediat pe coama noului val și s-au aliniat disciplinați în spatele celui mai reprezentativ dintre ei: Tovarășul Ion Iliescu. Au pus mâna imediat pe putere (pentru că de șiretlicurile politice nu erau străini, spre deosebire de bieții revoluționari) și au pretins că ei au condus Revoluția! Bineînțeles că nu reușeau asta dacă nu se sprijineau pe umerii unor personalități proeminente ale momentului, ca Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și alții, pe a căror naivitate – în cazul unora- sau prostie- în cazul altora – s-au bizuit. După ce și-au adjudecat și consolidat puterea politică și economică, aceștia și-au trimis progeniturile la studii în străinătate, dar nu la Moscova, ci în Occident, și astfel și-au asigurat și viitorul politic, pe baza unei noi generații, dar care avea aceleași năravuri ca cei care i-au crescut și educat, pentru că ”ce naște din pisică șoareci mănâncă”. În paralel a crescut și s-a dezvoltat o nouă generație de oportuniști de conjunctură, oameni fără nicio conștiință, inculți dar ariviști, lacomi până la bulimie, care s-au cățărat atât de sus cât de mult i-a ajutat perfidia, viclenia și nesimțirea, însușiri naturale indispensabile succesului în ascensiune.
Pentru mine, revelația în cugetare a apărut mai recent, atunci când mi-am dat seama că societatea românească nu mai poate fi comparată cu o piramidă uriașă, în vârful căreia s-ar afla ”lupul alfa”, pe care în fond nimenea nu a reușit să îl identifice. O asemenea societate piramidală aparține trecutului. Asăzi societatea este compusă dintr-o multitudine de piramide puternice, conduse de tot atâția ”lupi alfa”, care mimează confruntarea dar în subsidiar cultivă negocierea, fără să își scoată însă ochii. Din când în când apare câte un Dragnea, care se visează hegemon peste mai multe piramide, dar atunci acesta, printr-un efort comun al celorlalți lideri este trimis la Rahova, pentru o vreme. Avem astăzi o piramidă a justiției, alta a finanțelor, alta a sănătății, alta a educației, a industriei, a comerțului, a instituțiilor de forță, a administrațiilor etc. În cadrul fiecărei piramide se dau lupte pentru ocuparea pozițiilor suverane, dar o caracteristică importantă a luptelor pentru putere, care acționează ca o lege nescrisă este aceea că loviturile nu trebuie să fie mortale sau definitive și mai ales să nu afecteze în vreun fel agoniselele obținute deja în timpul funcțiilor, printr-o varietate infinită de metode de furăciune. Echilibrul dintre aceștia se stabilește în parlament, unde sunt angajați să se certe în numele baronilor cei mai josnici dintre simbriași. Senzația generală pe care o au oamenii cinstiți este aceea că ne aflăm pe o navă care plutește în derivă, fără busolă, și care se scufundă încet din cauza unor avarii cauzate de niște torpile lansate și dinspre afară și dinăuntru.
Desigur că există și mulți cetățeni onorabili, care nu sunt indiferenți, și care sunt foarte dotați, inteligenți și dornici să contribuie cumva la repararea navei, dar aceștia nu pot să se apropie prea mult de vârfurile decidente ale piramidelor, toate locurile fiind ocupate de ariviștii strâns legați între ei prin fire nevăzute de interese. În această situație încâlcită eu nu mi-am mai putut închipui societatea românească decât ca pe un ghem de sfori, care nu mai poate fi deșirat trăgănd de un capăt al firului sau, altfel spus,” tăind capul hidrei„ și nici că va trebui să apară o mare personalitate providențială care să aducă nava pe linia de plutire. Da, în decursul istoriei au apărut câteva asemenea personalități puternice, dar au fost cu toții fie împușcați, fie întemnițați, fie alungați din țară, de la Alexandru Ioan Cuza și al său prim ministru Barbu Catargiu și până astăzi. Societatea actuală este putredă în întregul ei. Nicio reformă și nicio rotire a cadrelor nu o mai poate salva, cât timp se contează pe aceiași oameni (la toate nivelurile), având aceleași deprinderi (povestea cu lupul și blana…)
Salvarea o văd totuși ca posibilă , dar numai dacă se repornește de la bază, de la firul ierbii. Aceasta însă ar fi o operațiune de durată. Ar fi oare posibil așa ceva în România? Eu cred că da, însă numai dacă se începe cu învățământul. Ar mai fi posibilă investirea în fruntea învățământului românesc a unui alt Spiru Haret? Mai departe cred că un asemene om, împreună cu colectivul său ar ști ce are de făcut, că vor găsi metodele să sisteze toate porcăriile care stau la bază fabricării de diplome fără acoperire, a falsificării examenelor la toate nivelurile, inclusiv a doctoratelor, a plagiatelor, a titlurilor științifice acordate printr-un fel de ”troc„ între facultăți, a concursurilor de promovare aranjate etc. Nu cred că niște conducători care și-au dobândit diplomele pe merit, cu sârgoință, în Occident ar mai tolera actuala stare de lucruri. Insist pe criteriul diplomelor realizate în Occident, pentru că altfel în fruntea învățământului ne-am trezi tot cu d-na Andronescu, Liviu Pop, Monica Anisie și toți ceilalți habarniști, pe care îi cunoașteți. Trebuie început cu eliminarea imposturii din învățământul de toate gradele. Cu timpul, în decurs de câțiva ani, autenticul ar înlocui impostura, iar cadrele astfel formate vor fi capabile să formeze, la rândul lor, alte cadre valoroase, în toate domeniile. Trebuie să credem că cu timpul profesorii vor fi profesori, doctorii vor fi doctori, magistrații magistrați și așa mai departe. Consider că suntem obligați să fim optimiști, să începem, să încercăm cel puțin, pentru a nu ne acoperii de oprobiul generațiilor viitoare.
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged introspecție a societății românești by Radu Moga Manzat