Când Legea cererii și a ofertei operează în învățământul superior….!

                                                Publicat, în modul cel mai inutil cu putință, în 17.11.2015

             Asupra faptului că învățământul superior din România a suferit după anul 1990 o permanentă degradare, nu se mai îndoiește nimenea. Din păcate nu sunt semne nici acuma că această decădere tinde să se oprească, ci dinpotrivă, că se adâncește. Acesta este motivul pentru care m-am străduit să înțeleg care să fie explicația, iar concluziile mele, care poate că nu sunt cele mai corecte, le împărtășesc în continuare celor cărora, la fel ca mie, le pasă. Corifeii trecerii de la economia planificată socialistă la economia de piață au considerat (sau s-au prefăcut a înțelege astfel), că economia de piață cuprinde toate domeniile vieții sociale, fără excepție.

Incluzând de-a valma cu economia, fără niciun discernământ, diversele domenii ale științei și culturii, artele, educația, cercetarea și credința au fost supuse acelorași reguli rigide ale obligativității profitului, dar nu a oricărui profit, ci preferabil a profitului pe termen scurt. Și, ca să înțelegem ce a urmat, propun să ne oprim, de această dată, asupra modului cum a operat, și mai operează încă, Legea cererii și a ofertei, în învățământul superior din România. Precizez că prezentele reflecții nu au altceva la bază decât discuțiile neoficiale pe care le-am purtat cu foarte numeroase alte cadre didactice universitare, din domenii diferite ale învățământului superior.

In vremurile „de tristă amintite”, la începutul fiecărui nou an universitar se comunicau de către Ministerul Învățământului cifrele de școlarizare, respectiv numărul de studenți admiși în anul întâi, pentru fiecare facultate. Acestea erau stabilite în baza unor studii privind nevoile reale, în toate domeniile vieții sociale, ale României. În ultimii ani, la nevoile României se adăugaseră și un număr de locuri pentru pregătirea studenților străini, contra unor taxe deloc neglijabile, care reflectau în fond cheltuielile făcute de Statul Român pentru pregătirea lor. În majoritatea cazurilor aceștia aveau burse oferite de țările din care proveneau, țări care beneficiau la sfârșitul studiilor de pregătirea bursierilor sau, unii dintre ei erau susținuți de părinți. Exista și un număr relativ mic de burse oferite de Statul Român, în baza unor convenții bilaterale, unor țări în curs de dezvoltare. În schimb, studenții români beneficiau de învățământ în întregime gratuit, pentru simplul motiv că Statul Român era apoi beneficiarul pregatirii lor. Nici că se putea o gândire mai pragmatică și mai corectă. Totul se desfășura sub semnul ”eticii și echității socialiste”, chiar dacă tendințe de exceptare de la perceptele acestui slogan existau permanent, uneori izbutite, dar finalmente direcția rezultantei era certamente cea dezirabilă. Nu știu dacă mai e nevoie să evoc seriozitatea care domnea în desfășurarea întregului proces de învățământ superior înainte de 1990, cel puțin din punct de vedere formal. Calitatea absolvenților și recunoașterea internațională de care se bucurau, deopotrivă profesorii și absolvenții, stau mărtuire și astăzi.

Totul s-a schimbat după Decembrie 1989. Imediat a apărut un număr imens de profitori fără scrupule, care au adulmecat multiplele posibilități de câștig fără muncă pe care le oferă învățământul superior în noile condiții, inițial pentru universitarii de toate gradele, iar apoi pentru o întreagă pleiadă de personaje extrauniversitare, mediocre dar cu pretenții de la viață, care le exced cu mult posibilitățile intelectuale.

În învățământul superior s-a remarcat imediat degringolada legislativă, precum și ignoranța și impostura multora dintre cei cocoțați în fruntea M E I, astfel că cei mai mulți dintre activiștii de partid de dinainte de 1990 din universități, care nu reușiseră înainte să acceadă în posturi universitare de conferențiar și de profesor din lipsa unei performanțe reale în cercetarea științifică, și-au încropit la repezeală niște dosare-surogat, în baza cărora s-au instalat în sfârșit pe posturile râvnite. Legalitatea noianului de promovări nu s-a bazat pe realizările științifice ale noilor promovați, ci pe numărul de voturi pe care și le acordau reciproc, în mod colegial, la toate nivelurile ierarhice. Dar nu s-au oprit aici. După puțin timp, în care au stat cuminți pe noile poziții, neștiind ce curs vor mai lua evenimentele, foștii activiști de partid și de sindicat din universități, văzând că nimenea nu le verifică dosarele de promovare și că nimenea nu se preocupă de viitorul lor, au strâns rîndurile și au pornit un nou asalt, de această dată pentru cucerirea funcțiilor administrative, la toate nivelurile. Pentru aceasta, din nou s-au propus, susținut și promovat, pe bază de reciprocitate, tot prin vot, cu tupeu, în majoritatea funcților administrative de conducere. Pentru a-și consolida nemeritatele poziții, au pornit asaltul pentru garnisirea pozițiilor didactice și administrative, cucerite prin vot, cu titluri științifice. Mai întâi au devenit cu toții doctori în științe (pentru aceasta, plagiatul masiv era consideat ca ceva de la sine înțeles), apoi, mulți s-au promovat reciproc conducători de doctorat și, în cele din urmă, unii dintre ei, nici mai mult nici mai puțin decât ”doctori honoris causa”, crezând că acesta din urmă este un supertitlu științific. Dar, pentru că această onoare supremă nu se poate acorda reciproc între colegii aceleiași facultăți, s-a folosit o șmecherie bazată tot pe reciprocitate și vot: În urma unor negocieri, profesorul X de la facultatea A era propus la titlul suprem în facultatea B (din altă universitate), cu condiția ca prof. Y din facultatea B să fie propus, la rândul său, pe bază de reciprocitate, la același titlu, de către colegii din facultatea A. Totul prin bună înțelegere, cu negocieri în tandem, prin vot unanim în cele două consilii și senate. Fără nicio legătură cu valoarea reală a candidaților. Pe MEI nu îl interesa decât dacă s-au respectat formal măsurile procedurale. Și uite așa ne-am trezit în învățământ cu o piramidă a valorilor ”upside down”, care nu va mai putea fi redresată mulți ani de acum încolo. Desigur că traseul descris mai sus nu a fost singurul traseu de parvenire a nonvalorilor, însă cu siguranță că a fost cel mai frecvent.

Dar, dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, dezastrul încă nu ar fi fost total. Numai că simultan au fost adoptate și o serie de reglementări legilative care au contribuit esențial la degradarea învățământului, facilitând asaltul asupra învățământului superior a unor personaje extrauniversitare, care între timp se realizaseră în politică și administrație. Le mai lipseau numai titlurile științifice și didactice. La aceștia s-au adăugat un soi de negustori de diplome universitare, ce au înființat un fel de srl-uri, bazate exclusiv pe profit, denumite de ei universități private. Cu asemenea improvizații, lipsite de bază materială cât de cât corespunzătoare și mai ales de cadre universitare autentice, au împânzit toată țara. S-a realizat un fel de cârdășie între conducerile MEI și a universităților private (dar nu numai), pe de o parte, și amatorii de diplome și titluri universitare din mediul extrauniversitar, pe de altă parte. Sub presiunea patronilor universităților, MEI a făcut un joc perfid ”de-a acreditarea”, care a permis continuarea afacerii sinistre, spre beneficiul patronilor, pseudouniversitarilor de ocazie și a studenților necompetitivi. Au existat mai multe motivații care au condus la constituirea acestei frății a profitorilor, dintre care merită să enumerăm măcar câteva.

Principala explicație a stării de fapt descrise, în care a ajuns învățămîntul superior, ar putea fi aceea că, de la bun început s-a acreditat convingerea că ”se poate”, că se poate orice, pentru că nimenea nu verifică nimic, nimănui nu-i pasă de aranjamentele și șmecheriile celuilalt, că legile vechi nu mai sunt valabile, iar noile legi par a fi compuse special pentru a acoperii fărădelegile, atunci când nu erau produsul ignoranței sau chiar a prostiei conducătorilor. Pe cale de consecință, obținerea titlurilor științifice, a gradelor didactice și a funcțiilor de conducere s-a făcut în baza unor CV-uri în care fiecare a scris ce a dorit, știindu-se că nu se verifică nimic. În general, în lipsa unor rezultate originale ca urmare a unor cercetări autentice, CV-urile candidaților la promovare erau completate cu lungi pomelnice de organizații, comitete consilii și comiții, din care ”catindatul” a făcut parte, ca membru numit sau ales, tot pe bază de reciprocitate sau de amiciție. Realizările personale în cercetarea științifică, care ar fi trebuit să constituie principalul criteriu de promovare, ne fiind susținut de elemente reale și concrete de originalitate și noutate, în dosarele de concurs de promovare (de regulă cu un singur candidat) a fost înlocuit cu liste lungi de lucrări ”științifice” în care extrem de rar se afirma ceva ce nu fusese deja afirmat anterior, de către alți autori, în alte lucrări. Totul decurgea ca ceva firesc. Despre plagiat nu se vorbește decât de curând. Este adevărat că nici nu existau mijloacele tehnice actuale de descoperire și dovedire a plagiatului. Și chiar dacă putea fi ușor dovedit, nu exista interes pentru aceasta, pentru că nu existau consecințe. Ca să dau un exemplu, greu de crezut, când într-o ședință de senat am semnalat că nu este normal să fie promovat un profesor, pe baza unei cărți pe care nu o scrisese el, dar pe care avusese tupeul să își pună semnătura ca autor, deși se știa că aceasta era opera unui alt coleg ( care fugise din țară înainte de 1990), colegii din senat m-au întrebat mirați ce am cu bietul om și de unde atâta răutate la mine. Adevăratului autor i-a fost substituit pur și simplu numele de pe copertă cu numele candidatului și i-au fost radiate semnăturile originale de pe toate desenele din interior. Unul dintre decanii prezenți la ședință m-a întrebat candid dacă eu nu știu că și ”cărțile din cărți se scriu”. Și a fost votat, iar după ceva timp noul profesor și-a depus și dosarul de conducător de doctorat! Ba chiar a aspirat și la funcția de decan! Nu-i așa că pare de necrezut? Ne putem închipuii ce discipoli a putut crea un astfel de impostor și ce influență au putut avea asupra evoluției ulterioare a învățământului superior asemenea specimene.

O altă greseală făcută timp de mai mulți ani, după părerea mea, a fost atribuirea unei remunerații conducătorilor de doctorat și a unui spor de 15% la salariul absolvenților cu diplomă de doctor. Intenția a fost bună și bine apreciată de cei implicați -profesori și doctoranzi, dar urmările neprevăzute au fost nefaste. Astfel s-a declanșat un apetit nesățios de dobândire a pozițiilor de conducător de doctorat, din partea profesorilor și a conducerii universităților, pe de o parte , și a unui mare număr de candidați extrauniversitari, pe de altă parte. Rezultatul a fost că au ajuns conducători de doctorat profesori care nu au avut niciodată nimic de spus în știință, precum și doctori în științe persoane care nu au avut nici un fel de preocupări științifice, și care nu aveau câtuși de puțin nevoie de acest titlu, pentru a-și îndeplinii corect obligațiile de serviciu. Nevoile erau de altă natură. Pentru satisfacerea unor atare necesități, după Revoluție au apărut ca din pământ un noian de universități și de facultăți, cu sute de cadre universitare de ocazie și mii de studenți, care au umplut Țara cu juriști, economiști și alți ”specialiști”, cu mult peste nevoile reale, dar cu mari cheltuieli pentru părinți și, în cele din urmă, pentru stat. Miniștrii învățământului, sub presiunea patronilor, au considerat că nu mai avem nevoie de tehnicieni, de maiștri și de muncitori calificați, așa că au desființat școlile tehnice, de maiștri și profesionale, pe care le-au înlocuit cu licee teoretice aproape în totalitate, care produceau niște absolvenți nepregătiți în nicio direcție, dar cu pretenții de intelectuali și cu dreptul de a se înscrie în orice facultate doreau, pe care, spre mirarea celor ce îi cunoșteau, cel mai adesea o și absolveau, cu concursul, cel mai adesea ne lipsit de interes personal, al unor dascăli corupți. Mai bine de jumătate dintre aceștia, astăzi sunt peste hotare. Nu contează că pregătirea lor a costat o groază de bani. Este adevărat că Statul nostru, din toată sărăcia lui, a plătit și pentru pregătirea unui mare număr de studenți foarte meritorii, dar pe care i-a făcut apoi cadou unor țări de zeci de ori mai bogate, fără nici o pretenție. Țările bogate nu își permit așa ceva. În multe dintre acestea studenții mai săraci sunt creditați ca să își poată plăti școlarizarea, urmând să restituie împrumutul după absolvire. S-ar părea că noi suntem cu mult mai generoși. Dar știți de ce? Pentru că trebuia făcut orice ca să nu scadă numărul de studenți. Scăderea numărului de studenți, indiferent de calitatea lor, ar fi însemnat scăderea numărului de posturi didactice universitare și a veniturilor ”frăției”, ceea ce ar fi însemnat o adevărată nenorocire pentru bunăstarea politicienilor. Să nu uităm avantajul enorm pe care îl au posturile didactice față de alte domenii, prin faptul că sunt posturi de specialiști titulari. Titularii sunt siguri de posturile lor pe viață ! Ei nu depind de nici un fel de șefi. Ei nu mai trebuie să își ascundă convingerile politice. Ei pot face parte din ce partid politic doresc, fără ca aceasta să împieteze asupra postului lor. Înafara universității pot fi foarte activi politic. În câte alte domenii mai există asemenea avantaje?

Un alt avantaj de care se profită la maximum este că legea permite cumulul de funcții cu posturi importante plătite de la buget. Așa se face că o puzderie de politicieni au ajuns să dețină simultan, pe lângă postul de profesor în una sau mai multe universități ( chiar și la 4-5 universități situate în localităîi diferite) mai multe poziții, cum sunt cele de parlamentar, de înalt funcționar de stat (inclusiv de miniștri), de membri în consiliile de administrație ale unor mari societăți bugetate sau comerciale, de înalți funcționari în importante organizații naționale și internaționale, posturi de consilieri, consultanți etc., precum și diverse funcții politice. Și nu vorbim de posturi onorifice, ci de poziții foarte bine remunerate. Problema nu este însă cuantumul încasărilor, dacă sunt meritate, ci faptul că sunt nemeritate. Evident că nimenea nu poate să creadă că este posibil să fie satisfacute simultan atâtea obligații de serviciu, în mod real și cinstit. Aș mai adăuga, ca un alt mare avantaj al acestor profitori și faptul că în niciuna dintre aceste poziții, profitorii nu trebuie să își asume nici un fel de responsabilitate, de risc material sau penal !

Așa se explică și faptul că, în 26 de ani, MEI nu a vrut să inițieze niciodată o cercetare privind necesarul de specialiști pentru Romania, precum și locul de muncă al diverșilor absolvenți, după 5 sau 10 ani de la absolvire. Așa s-ar fi putut calcula ce sume uriașe s-au scurs, și indirect se mai scurg încă, din buzunarele fiecărui român amărât, în buzunarele fără fund ale profitorilor mai sus amintiți.

Nici universitățile nu doresc să afle ce se întâmplă cu absolvenții lor. În Occident, universitățile prestigioase țin legătura cu absolvenții lor zeci de ani în cadrul așa -numitului ALUMNI, cu avantaje multiple, pentru toată lumea. La noi nu se dorește să se cunoască nici măcar părerea absolvenților despre dascălii lor și despre facultatea absolvită. Se știe de ce, dar pe nimenea nu interesează.

Aș putea să mai înșir aicea zeci de pagini cu multiplele cauze care au condus învățământul românesc pe topogan la vale, dar cred că îmi risipesc timpul în zadar. Mai bine renunț.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , , by