Ce ar fi dacă ?
Populatiile celor mai prospere tari occidentale au muncit din greu timp de multe decenii, între 8 -10 sau chiar 12 ore pe zi, sase zile pe saptamana, pana sa dobandeasca, prin lege, dreptul la un program de lucru saptamanal de numai 48 ore. Numai dupa ce tarile respective au atins un anumit nivel de dezvoltare şi prosperitate, prin lupta sindicala sub indrumarea unor conducatori nevanduti, si numai după refacerea daunelor cauzate de al doilea razboi mondial, s-a cerut si s-a obtinut saptamana de lucru de 46 de ore si, dupa alti cativa ani, pe masura sporirii bunastarii generale a fost posibila trecerea la durata saptamanii de munca de 44, de 42 şi mai apoi la 40 de ore, adica 5 zile cu 8 ore de munca pe zi. Mai departe, reducerea cu inca 1-2 ore saptamanal a intrat in contradictie cu posibilitatea cresterii sau chiar a mentinerii aceleeasi bunastari generale. Ce am facut noi ?
Plecând de la situaţia de ţară cu cel mai scăzut nivel de trai şi de venit pe cap de locuitor din Europa, sub înţeleapta conducere a celui mai valoros reprezentant al nomenclaturii comuniste promt recondiţionate le Revoluţie, demn continuator al neîntinatelor idealuri ale construirii socialismului original în ţara noastră, Tovarăşul Ion Iliescu, am trecut direct la săptămâna de lucru de 40 de ore! Nu mai avem industrie, agricultura este la pământ, mâncăm aproape numai ce ni se aduce cu tirurile din Occident, nu avem şosele, nu avem canalizare, nu mai avem medici si profesori, ne-au plecat oamenii tineri calificaţi, ne pleacă cei mai valoroşi studenţi şi chiar şi elevii. Ne rămân pensionarii. Dar avem liber două zile pe săptămână ! Şi în tot acest timp noi continuăm să trăim din vânzări, în loc să ne apucăm de treabă şi să parcurgem şi noi drumul parcurs de ţările care prima dată şi-au creat o bază materială solidă, după care şi-au permis scurtarea săptămânii de lucru. După ce am vândut aproape tot ce se putea vinde de pe suprafaţa pământului nostru, acuma trecem masiv la vânzarea subsolului, a petrolului, gazelor, aurului, cuprului, marmurei şi tot ce se mai poate vinde ca atare, neprelucrat, că ne grăbim. totul în folosul fostei nomenclaturi, a urmaşilor acestora, a unor şmecheri postrevoluţionari sau a unor profitori străini lipsiţi de scrupule. Ca să nu mai pomenim escrocii de toate culorile cărora li se “retrocedează” averi pe care nu le-au avut niciodată. În aceste condiţii, ca să nu mai lungesc vorba, vreau să fac o propunere cu care sunt sigur că nimenea nu ar fi de acord. Dar fiecare ar respinge-o din alte motive personale. E bine de ştiut însă că există adevăruri care trebuie spuse indiferent de rezultat. Pe scurt: Propun reluarea săptămânii de lucru de 48 de ore, cu devansarea corespunzătoare a vârstei de pensionare.
Avantaje:
– Oamenii vor muncii mai mult la tinereţe şi cu mai mare randament. – Muncind cu 20% mai multe ore săptămânal ar avea dreptul la un salariu lunar mai mare cu 20% !
– De acest spor de salariu ar beneficia atunci când au cea mai mare nevoie în viaţă – când sunt tineri.
– Având un salariu mai mare ar presta o contributivitate socială mai mare, în vederea unui spor la pensie.
-Statul ar avea avantajul colectării mai multor bani din impozitul pe salarii, ceea ce, indirect, s-ar răsfrânge asupra bunăstării generale.
– Prin însumarea zilelor lucrate în plus faţă de prevederile legislaţiei actuale, la un calcul sumar am obţine: 4,5 zile pe lună, cca 50 de zile lucrătoare pe an, 1500 zile lucrătoare în 30 de ani, respectiv peste 6,6 ani cu 5 zile lucrătoare pe săptămână ( nu am pretenţia rigurozităţii calculului).
– Cu cel puţin 6,6 ani mai devreme ar fi posibilă pensionarea la cerere. Astfel oamenii ar muncii mai mult şi mai cu spor la tinereţe şi s-ar odihni mai mult la bătrâneţe. Şi învăţământul ar trebui inclus în program. Capacitatea de învăţare este maximă la vârsta foarte tânără. Să nu ne prefacem că uităm că oamenii ating potenţialul maxim în jurul vârstei de 20 de ani, după care începe procesul de îmbătrânire (sic)! Desigur că ar fi invocate şi unele dezavantaje: şi SPA-urile ar fi ceva mai puţin populate.
– Locurile de agrement de la sfârşiturile de săptămână ar fi mai puţin populate, unii dintre întreprinzători fiind nevoiţi să se orienteze spre activităţi mai productive.
-Ar mai scădea atractivitatea pentru activităţi ca cea de dileri de droguri, bodyguarzi burtoşi şi bruneţi cu ceafa groasă şi de tot felul de tăietori de frunze la câini.
-Ar scădea drastic consumul de carburanţi, spre disperarea întreprinzătorilor străini, care ne vând cu generozitate petrolul românesc, extras de români şi, odată cu acesta, ar scădea şi veniturile acţionarilor. Sigur că am fi criticaţi şi de sindicaliştii străini, faţă de care am face o notă discordantă, uitând de unde au plecat ei şi cum s-a ajuns în ţările lor la o prosperitate care să le permită actuala legislaţie. Totuşi, o propunere ca cea pe care o avansez ar merita să fie adoptată, chiar şi numai cu titlu provizoriu. Deşi, ştiu că nu va fi. Şi ştim cu toţii dece.
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged durata saptamanii de munca by Radu Moga Manzat