Săracele țări bogate

                                                                                          Prof .dr Radu Moga Mânzat

Ca în fiecare toamnă, ni se flutură prin față cu un iz de mândrie, ca fiind un succes al politicii autorităților și al învățământului românesc, numărul din ce în ce mai mare al studenților români care învață peste hotare, în țări ca Franța, Marea Britanie, Danemarca, SUA, Germania, Austria ș.a. În fapt, lucrurile stau exact invers: țările respective au motive de mândrie, nu noi. Afirm chiar că, la o analiză mai onestă reiasă că asistăm la una dintre cele mai uriașe și abominabile afaceri transfrontaliere, menită să spolieze România nu numai de posibilele sale capacități intelectuale și creative de top ale anilor următori, dar și de foarte importante prezente resurse materiale. O să încerc să mă explic, pentru cei ce vor să privească fenomenul în față. Nu pentru cei interesați în menținerea status quo-ului acesta, prefăcându-se că nu înțeleg cum stau lucrurile de fapt și cât de mult rău fac României.

Afirm că este o uriașă afacere profund dăunătoare pentru cetățenii României, dar foarte profitabiă atât pentru universitățile occidentalle (care nu fac nimic fără un profit în final), cât și pentru guvernanții și oamenii noștri politici.

Pentru universtățile în discuție profitul constă în creșterea cifrelor de școlarizare, ceea ce însemnează creșterea semnificativă a veniturilor, care le permite dotări pe măsură, agajarea de profesori și cercetători renumiți și antamarea unor contracte în cercetarea de vârf. Pentru că marea majoritate a studenților nu vin cu mâna goală, ci cu fonduri foarte serioase. Este drept că se acordă si unele burse sau reduceri de taxe de către universități, dar nu din bugetul static al universităților respective, ci, de cele mai multe ori, chiar din taxele exorbitante curente plătite universităților de ceilalți studenți, inclusiv a celor autohtoni. Cum vă explicați că, de câțiva ani încoace, universitățile nici nu mai așteaptă să fie contactate, ci vin chiar ele să îi racoleze pe cei mai dotați absolvenți, la concurență cu alte universități, făcând care de care mai atractive oferte. Ba mai nou, în întreprinderea aceasta de achiziționare a celor mai dotați candidați – și posibili valoroși practicieni în viitor, în folosul țările occidentale, pentru că se știe că foarte puțini dintre aceștia se mai întorc în țările de origine-, nu numai că, suma sumarum nu au nimic de plată pentru acești valoroși practicieni, dar de regulă mai sunt tot dumnealor, beneficiarii, cei plătiți. Dacă s-ar face balanța de venituri și cheltuieli pe termen scurt, mediu și lung, s-ar vedea că finalmente facturile sunt suportate de Statul Român și de părinții elevilor. Cum vă explicați că, mai nou, universitățile străine vin ele însele să își „recolteze” cei mai promițători candidați, direct de pe băncile liceelor și ai absolvenților de liceu? Din altruism și din grijă pentru viitorul României? Se hazardează cineva dintre decidenții noștri să ne spună cam câți dintre cei mai valoroși absolvenți români ai faimoaselor universități occidentale s-au întors sau se vor mai întoarce în România să restituie, prin munca lor, ceea ce s-a investit în pregătirea lor, începând din clasa întâia și până la desăvârșirea pregătirii lor profesionale ?. Dar în fond cine sunt investitorii? În primul rând poporul român, care a finanțat tot învățământul românesc de-a lungul timpului. Inclusiv în cazul studenților a căror studii în străinătate au fost finanțate de părinți, ca să nu mai vorbim de bursele și subvențiile de care au beneficiat din partea României. Nu cred că greșesc dacă afirm că și cei mai modești salariați și pensionari au contribuit indirect (prin diminuarea corespunzătoare a veniturilor lor, la formarea celor mai valoroși absolvenți, pe care apoi îi oferă pe tavă în mod absolut gratuit unora dintre cele mai bogate state ale lumii. Oare cum să ne explicăm faptul că unele dintre cele mai bogate țări ale lumii nu își permit luxul să plătească sumele necesare pentru a-și asigura tot numărul necesar de specialiști, preferând să îi primească pe de gratis, de la- și pe cheltuiala țărilor mai sărace? Un observator ar spune că această politică păguboasă va contribui în timp la evoluția societății astfel că bogații vor deveni tot mai bogați iar săracii tot mai săraci. Logic, nu? Cum vine, de exemplu, că România a oferit Occidentului 15000 de cadre medicale, avnd ea însăși un deficit de peste 1500 de asemenea cadre. Cine se face vinovat că, foarte curând (debutul a fost făcut deja), ne vom transporta bolnavii la spitale renumite din străinătate, pentru a fi acolo diagnostcați sau tratați de medici români? Și, nota bene, că nu este vorba doar de medici!.

Am redactat aceste rânduri pentru a sublinia un fapt bine cunoscut, dar ignorat cu bună știință de către cei interesați, la care mă voi referii în continuare, pentru că această situație inacceptabilă și nedreaptă ar putea avea o rezolvare corectă dacă decidenții și persoanele potentate nu s-ar preface că nu au habar care ar fi soluția.

De cealaltă parte a afacerii transfrontaliere se află, în primul rând, un mare număr de profitori ai vremurilor noi, de potentați din diverse domenii, de la noi, dar care nu pot fi bănuiți că ar avea personal cel mai mic apetit pentru știință sau cultură. Sunt oamenii cu bani sau cu relații, care au putut să asigure copiilor lor (nu neapărat cu un IQ foarte ridicat) o bună pregătire preuniversitară în cele mai bune licee și care părinți sunt capabili apoi să suporte cheltuielile exorbitante necesare pregătirii copiilor lor în străinătate, pentru a-și vedea odraslele căptușite cu diplome cât mai strălucitoare. Pe lângă aceștia își fac loc și un număr apreciabil de tineri realmente foarte bine dotați d.p.d.v. genetic și foarte bine pregătiți, dar cu posibilități materiale mai modeste, care ar trebui să constituie baza viitorului României dar care, din păcate, în majoritatea lor, sunt și vor fi pierduți pentru totdeauna de către România. Și asta le convine celor care se tem că, revenind în Țară, aceștia ar putea să disloce o seamă de ”persoane nepotrivite fixate deja pe locuri potrivite”, adică de impostori – ca să fim mai concreți. Ambele categorii de studenți români din universitățile din alte țări înglobează în pregătirea lor resurse materiale uriașe, din partea poporului român, în beneficiul țărilor dezvoltate. În SUA, ca și în alte țări avansate, pregătirea unui singur student, pe durata unui singur an de studii costă de la câteva mii de dolari, la câteva zeci de mii, care pot fi achitați în mod curent sau, dacă studentul este lipsit de posibilități materiale, poate să împrumute sumele necesare achitării taxelor școlare și pentru întreținere de la stat, prin mijlocirea universităților, urmând să restituie creditul după absolvire, cu o anumită perioadă de grație, pe baza unui contract încheiat la începerea studiilor. Desigur că un asemenea absolvent devine liber să profeseze apoi în orice țară, pentru că în fond a învățat pe banii lui. Sau, altfel spus, este unicul proprietar al diplomei lui, fără nici un fel de obligații materiale față de statul care l-a finanțat sau universitatea care l-a format. Consider că acest sistem ar putea să cunstituie un bun model de urmat și pentru România. Dacă respectivele țări occidentale, deși foarte bogate, nu își permit luxul să suporte din bugetele proprii costul studiilor pentru toți viitorii lor specialiștii, atunci care este justificareaa pentru faptul că România, o țară mult mai săracă, își permite luxul să suporte, din bugetul Țării, pregătirea universitară nu numai al studenților români care vor profesa în România, ci și al celor care vor profesa în țările bogate beneficiare? Dar care este atunci justificarea pentru faptul că studenții străini care învață în România sunt liberi la absolvire să practice în alte țări, fără niciun fel de obligații, tocmai pentru că au învățat pe banii lor, și acei studenți români care, deși nu învață pe banii lor ci ai concetățenilor lor, sunt oferiți apoi în mod gratuit țărilor bogate, cărora le vor pune la dispoziție nu numai expertiza lor, ci și impozitele pe venituri, fără nicio pretenție din partea celor care i-au finanțat„ ?. Propunerea mea este una de bun simț, care ar suna cam așa:

”Atât învățământul preuniversitar, cât și cel universitar este și trebuie să rămână gratuit în România, pentru toții elevii și studenții români care vor profesa în România, cu mențiunea că absolvenții care ulterior vor dori să-și practice profesia în alte țări, se obligă să restituie statului român costul pregătirii lor, în cvantum egal cu cel perceput de la studenții străini, în care scop toți studenții vor semna un angajament-contract la înscrierea în primul an de studii”. Cinstit, nu? Deși aș putea să umplu câteva pagini cu multitudinea, amploarea și diversitatea avantajelor care ar decurge dintr-o asemenea măsură, pentru toată Țara, aș fi gata să pariez că ea nu va fi adoptată, pentu simplul motiv că ea ar afecta interesele câtorva potentați ai vremii!. Măsura, practicată azi în numeroase țări capitaliste, a fost practicată cu succes și în Romînia, înainte de 1989. Cu răutate s-a spus că ”odiosul” și-a vândut cetățenii pe valută, când în realitate acesta nu a făcut decât să pretindă recuperarea doar a unei părți din cheltuielile făcute pentru pregătirea lor în România, cetățeni care au ales apoi să presteze în folosul țărilor bogate. Acuma noi îi oferim gratuit și ne plângem apoi fățarnic că nu mai avem suficienți specialiști și că cei mai valoroși absolvenți aleg să profeseze ”afară”, pe mai mulți bani.

Dar cea mai mare nenorocire poate că nici nu ar fi atât pierderea cheltuielilor făcute cu pregătirea acestora pe parcursul a 16-18 ani, cât faptul că în acest fel România este spoliată în mod sistematic de unii dintre cei mai dotați elevi, studenți și posibili valoroși specialiști, condamnând-o astfel în mod programatic la permanentă subdezvoltare!.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , by