Un fel de Don Quijote de la Mancha

Până în prezent niciun om de știință autentic nu a pus sub semnul îndoielii truismul, bine stabilit în medicina veterinară , rodată de permanenta bătălie pe care o duce – nu cu o singură pandemie, cum este Covid 19-  ci cu diversele epidemii și pandemii ce evoluează permanent la animale, truism conform căruia o pandemie nu dispare  dintr-un anumit teritoriu până când cel puțin 50% dintre subiecții receptivi nu devin nereceptivi( mai sigur 60-80%) , fie ca urmare a trecerii prin infecție, fie ca urmare a vaccinării. Acesta este primul deziderat- absolut incontestabil-  de la care cred eu că trebuia pornit orice raționament. La aimale, dar presupun că nu există motive valide pentru care oamenii ar face o mare excepție din acest punct de vedere. Rezultă clar că creșterea zilnică a numărului de subiecți reacționați pozitiv nu trebuia să fie o aproape permanentă și singură obsesie a decidenților, pentru înspăimântarea și demobilizarea populației, ci din contră, chiar un deziderat, singurul în măsură să conducă la stingerea mai rapidă a pandemiei. Aceasta cu condiția ca organele sanitare să fie capabile să păstreze un atent și ferm control al raportului optim dintre noile cazuri reacționate pozitiv și posibilitățile de îngrijire a cazurilor clinice în spitale sau la domiciliu (cu ajutorul mijloacelor cunoscute și deja intens mediatizate).Fapt absolut realizabil, după chiar datele furnizate  de MS. Evident că fără internarea obligatorie a cazurilor pozitive asimptomatice. În schimb, la noi s-a început cu sfârșitul, respectiv cu eforturile pentru stoparea sau întârzierea  la infinit  a momentului cheie, acela de atingere a dezideratului  de ” minim 50%-60%  subiecți imuni,  ca urmare a trecerii prin infecție sau a vaccinării”. Asta mi-a amintit de Don Quijote de la Mancha și lupta lui cu morile de vânt. În ritmul actual de testare am calculat eu că s-ar realiza obiectivul nu mai devreme de  vreo 12-15 ani.  Este clar că pe mine, ca virtual și posibil viitor pacient, o asemenea perspectivă m-ar dezavantaja în mod brutal, dată fiind vârsta mea. Și, mărturisesc că nu m-ar deranja prea mult dacă ar fi vorba de ceva inevitabil, de o fatalitate, dar dacă este vorba doar de diletantism și de incompetență crasă, de-a dreptul inexplicabile, a unei echipe medico-guvernamentală, căruia trebuie să-i suport eu consecințele, recunosc că  simt nevoia să mă exprim. Desigur că nu se ajungea unde suntem dacă decidenții noștri, în naivitatea lor (ca să mă exprim eufemistic) nu ar fi crezut – și acționat ca atare- că se străduie să stopeze complet răspândirea unei pandemi în realitate implacabile, cum este Covid 19, prin câteva măsuri coercitive. Un nonsens. Să dau un exemplu simplu, pe înțelesul tuturor (din cele multe pe care le-aș putea da): Să zicem că 50% din populația receptivă din România este de 8000000. Aceasta însemnează că 8000000/ 43500 (total cazuri confirmate la zi)= 0,54 % din total cazuri posibile. Pe de altă parte, dintre cele 8000000 de persoane  susceptibile au fost până în prezent testate ceva mai mult de 1000000 de persoane, față de care cele 43500  persoane testate pozitiv reprezintă doar cca 4.35%  persoane care ar putea fi considerate  pe viitor nereceptive. Dar la ce ne folosește această cifră,  dacă habar nu avem care o fi situația printre restul de  cca 7000000 de cetățeni susceptibili netestați,  pentru că virusul s-a plimbat între timp  și printre aceștia, nu ? Toată situația adacadabrantă actuală   era logic previzibilă ,  dacă exista ceva mai multă competență, dacă se citea mai mult și nu ne încăpățânam să ne tot lăudăm ce bine am gestionat noi românii situația în primele luni, comparativ cu țările pe care acuma le invidiem. Acuma din nou vrem să fim noi mai originali decât toată lumea, pe de -o parte internând obligatoriu reactanții pozitivi asimptomatici, iar  pe de altă parte plângându-ne că nu mai sunt paturi în spitale ! Repet: tot ce se întâmplă era previziibil , afară de cazul că existau ceva motive ascunse, pentru care ni se furnizau nouă zilnic exclusiv cifre aberante, fără nicio semnificție epidemiologică, din nu știu care motive. Chiar și în prezent, ni se repetă zilnic și obsesiv, pe toate posturile TV, ”o nouă creștere zilnică a numărului  de cazuri” (o simplă cifră abstractă , fară nicio semnificație epidemiologică) în loc să ni se comunice raportul dintre numărul de noi testări  și numărul de reacționați pozitiv, ceea ce este cu totul altceva și ne-ar permite să ne conformăm dictonului  că ”nu este important atât punctul în care ne aflăm, cât direcția în care ne mișcăm”. Or, răspândirea virozei nu poate fi apreciată decât prin raportarea zilnica a nr. de testări la nr. de reacții pozitive. (Un grafic cu mediile pe căte 4-5 zile (preferbil pe 7 zile) ar fi preferabil pentr noi, dar neconvenabil pentru decidenți). Vreau chiar să afirm că, dacă s-ar proceda corect și în locul cifrelor abstracte – zilnic și în mod firesc crescătoare- ni s-ar prezenta un grafic cu raporturile dintre cifrele reprezentând nr de testați, supra nr de teste pozitive ar rezulta niște indici care ar reflecta faptul că actualmente incidența infecțiilor Covid nu  este în creștere, cum greșit suntem informați zilnic. Și aceasta este de fapt realitatea ! Totul este ușor de calculat. Nu vreau să comentez oportunitatea obligativității de internare a cazurile pozitive asimptomatice pentru 48 de ore, dar nici nu pot să nu mă întreb cum se face că specialiștii din toate celelalte țări încă nu și-au dat seama că așa trebuie făcut, ca la noi… Cunoașterea celor câtorva cazuri reacționate pozitiv (0,54% din susceptibili) nu este inutilă, dar ce ne facem cu mult mai numeroasele cazuri de subiecți pozitivi foarte probabil existenți printre celelalte 7.000.000  de persoane( în exemplul nostru), care între timp zburdă prin societate și pe care nu îi  cunoaștem, pur și simplu pentru că deocamdată nu au fost testați, și printre care probabil că sunt mult mai mulți pozitivi decât cei descoperiți printre milionul deja testat? Nu era oare mai bine ca, în loc să împingem până la ridicol obsesia aproape exclusivă de a stopa răspândirea virusului (împingând dacă se poate până la calendele grecești atingerea dezideratului de 50%), să ne concentrăm mai mult pe mai buna gestionare medico-administrativă a cazurilor survenite în mod natural, identificate și testate fie în cadrul cabinetelor de familie, fie a unor obiective sau situații particulare? Ar mai fi foarte multe de comentat, dar mă opresc aici pentru că sunt conștient că oricum nimic nu se va schimba, în ceea ce privește perspectiva mea și a celor ca mine, deși în ultima lună s-a cam început, în sfârșit, să se mai pomenească câte ceva și despre relația dintre nr de testați și nr de reacții pozitive , dar foarte incoerent și fără semnificații epidemiologice. Nimic mai mult.

P.S. Nu sunt de acord nici cu aserțiunea unor ”specialiști” care s-au hazardat să afirme că această pandemie este neeradicabilă, și că de acest virus nu vom mai putea scăpa probabil niciodată, din care cauză am face mai bine să ne obișnuim să conviețuim cu el. Cel puțin teoretic, conform regulei condiției celor cel puțin 50-60 procente de infecție  realizate, virusul ar dispărea de la sine din populația respectivă în momentul atingerii dezideratului respectiv.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged by