CLOSTRIDIUM DIFFICILE, ANTIBIOTICELE ȘI ENTERITELE ANIMALELOR
Prof.dr. Radu Moga Mânzat
Clostridium difficile a fost descrisă pentru prima dată de Hall și O’Toole, în 1935, ca făcând parte din flora microbiană normală, aparent nepatogenă, a tubului digestiv la unii copii nou-născuți, deși, încă de la început s-a remarcat și capacitatea sa de a elabora o toxină puternică. Rolul său în etiopatogeneza unor enterite la oameni, exprimate în special prin colite pseudomembranoase, a fost afirmat și apoi din ce în ce mai bine studiat, abea după 1974. Mai recent, Rousseau și col. au găsit că 45% dintre copiii unei creșe erau purtători de Clostridium difficile în intestin, dintre care 13% purtau tulpini toxigene (16). S-a observat că, în anii din urmă, prevalența îmbolnăvirilor și plaja de receptivitate la această infecție s-a extins foarte mult. Astfel, după unele estimări, cele circa 500000 cazuri de infecții cu Clostridium.difficile înregistrate anual în ultima vreme în SUA, circa 15000 se soldează cu decese (20). După alte estimări, de la 3000 decese înregistrate în anul 2000, mortalitatea anuală datorată infecției cu Clostridium difficile a crescut în SUA la 14000 decese în anul 2007, dintre care mai mult de 90% erau pacienți în vârstă de peste 65 de ani (17). Vârstnicii tratați contra altor maladi, cu antibiotice cu spectru larg, par a fi cei mai susceptibili.
Implicațiile sale în patologia animală, deși mai demult descrise, în special la unele specii de rozătoare, beneficiază astăzi de o revigorare a studiilor, natura și amploarea acestor implicații fiind în curs de elucidare. Deja de multă vreme s-a invocat interzicerea, cel puțin selectivă, a antibioticeor în tratamentul animalelor, din cauza riscului de apariție și transmitere a antibiorezistenței la bacteriile patogene pentru oameni. De această dată se invocă un nou risc, printr-un alt mecanism, anume riscul de inducere a enteritelor la oameni și animale ca urmare a selectării și multiplicării luxuriante a unei specii de bacterii antibiorezistente, în detrimentul restului florei concurente din biocenoza intestinală, sensibilă la antibioticul prescris.
Considerații etiologice.
Clostridium difficile este o bacterie baciliformă anaerobă, Gram pozitivă, sporulată, foarte pretențioasă față de condițiile de cultivare, din care cauză i s-a și atribuit denumirea de specie ”difficile”. Datorită sporului este foarte rezistentă la acțiunea diverșilor agenți fizici și chimici, inclusiv la multe substanțe dezinfectante. Sub formă de spori poate să reziste în mediul ambiant câțiva ani și nu este distrusă de temperaturile obișnuite folosite la gătit. Tolerează concentrații ridicate de acizi biliari, etanolamina, unele antibiotice și para-cresol, ceea ce o favorizează în concurența cu celelalte bacterii din biocenoza intestinală (7,4). Dintre antibiotice, cel mai adesea a fost constatată rezistența față de fluoroquinolone, clindamycina, cefalosporine, tetracicliă, aminoglycoside și cloramfenicol, iar maximum de sensibilitate a fost constatată față de vancomicynă (16). Unele dintre bacteriile ajunse în intestin sub formă sporulată trec în forma vegetativă elaborând toxine patogene. Clostridium difficile elaborează mai multe toxine, unele mai patogene decât altele, dintre care principalele și cele mai răspândite par a fi Cdf A și Cdf B, ribotipurile 078 și 027, foarte bine studiate mai ales în SUA și Canada pe tulpini izolate din epidemii umane, dar și 017, 066 și altele. Toxinele sunt termosensibile, fiind inactivate în două ore la temperatura camerei, dar pot fi conservate prin congelere.
Mecanismul de producere a enteritelor.
De-a lungul ultimelor 5-6 decenii s-a remarcat o legătură ne întâmplătoare între extinderea gamei antibioticelor, cu utilizarea lor pe scară din ce în ce mai largă în tratamentul enteritelor umane, și incriminarea tot mai frecventă a bacteriei Clostridium difficile ca agent etiologic al unor enterocolite, contractate cel mai adesea în cadrul unor comunități umane spitalicești, mai cu seamă de către unii bolnavi tratați cu antibiotice .
Ceea ce a adus contribuția lui C. difficile în prim planul atenției gastroenterologilor infecționiști din ultimii ani a fost observația că majoritatea cazurilor de îmbolnăvire nu mai erau semnalate predilect în cadrul unor comunități spitalicești, în care situații era normal să se presupună că îmbolnăvirile s-au produs prin contagiu interuman, ci la persoane tratate în ambulatoriu, în care caz contagiul interuman apare ca mai puțin probabil. Aceste noi observații sugerează că, cel puțin la noile cazuri raportate, îmbolnăvirile s-ar fi putut produce în alt mod decât prin contagiu interuman.
Una dintre explicațiile avansate s-a bazat pe constatarea că în unele populații umane există un portaj asimptomatic cu C. difficile toxigen în tubul digestiv, portaj aflat în echilibru dinamic cu restul florei microbiene aerobe și anaerobe, proprii fiecărei persoane (11). Această biocenoză bacteriană intestinală nu numai că nu prejudiciază funcționarea fiziologică a tubului digestiv dar, așa după cum se cunoaște , este chiar utilă digestiei, atâta timp cât între speciile bacteriene participante se păstrează un anumit echilibru. Dacă însă intervine un factor perturbator al acestui echilibru, devine posibilă instalarea maldigestiei. Un asemenea factor destabilizator, cel mai adesea incriminat (dar nu singurul), este reprezentat de mulțimea antibioticelor folosite pe scară tot mai largă în tratamentul enteritelor, nu întotdeauna justificat. Antibioticele utilizate sunt țintite împotriva principalilor agenți bacterieni suspicionați în etiologia unor enterite, în majoritatea lor germeni aerobi sau microaerofili (E.coli, salmonele, shigele, C.perfringens ș.a.) dar față de care C. difficile nu este sensibil și, ca urmare, se poate înmulți luxuriant, în detrimentul celorlalte bacterii, exercitându-și capacitatea patogenă, atât prin virulență, cât mai ales – în cazul anumitor tulpini – prin toxicitate.Toxinele au acțiune enteropatogenă și/sau citotoxică asupra epiteliului intestinal și sunt principalele responsabile de produerea diareei, care se însumează capacității bacteriiilor de colonizare a mucoasei intestinale, rezultanta acțiunii conjugate a toxinelor și colonizării fiind entero-colita pseudomembranoasă sau limfoplasmocitară hiperplastică (18). În schimb, alte antibiotice, cum este vancomicyna metronidazolul și altele, față de care este foarte sensibil C.dificile și mai puțin celelalte bacterii implicate în patologia digestivă, au dat rezultate terapeutice foarte bune, ceea ce a confirmat rolul patogen al bacteriei C.difficile, cel puțin în cazul unor enterite, cum sunt colitele difteroide. Mai trebuie menționat că C.difficile nu este singura bacterie „profitoare” după tratamentul cu antibiotice. În același sens și beneficiind de un mecanism similar se pot cita și alte enterocolite, produse de alte clostridii (18) sau enterocolitele micotice ale purceilor și vițeilor, semnalate mai demult de Volintir și col.(23, 22).
Sursele de infecție.
Dacă prin cele de mai sus se încearcă să se explice mecanismul prin care se inițează boala, rămâne totuși întrebarea ”care este proveniența bacteriei C.difficile din intestinul purtătorilor asimptomatici și a celor bolnavi?” La această întrebare au fost emise trei ipoteze posibile: alimentele, animalele sau alți oameni. Prima ipoteză este că sursa de infecție pentru oameni ar fi alimentele contaminate, iar cea de a doua este că sursa primară și izvorul de infecție pentru oameni l-ar reprezenta animalele purtătoare sau bolnave, de la care oamenii contractează infecția din când în când, după care se poate propaga prin contagiu interuman. De fapt, primele două ipoteze pot fi reduse la una singură -animalele-, dacă se are în vedere că, de regulă, alimentele sunt contaminate fie pentru că au fost preparate din produse animaliere infectate (de regulă carnea) , fie că au fost preparate cu legume contaminate cu germeni eliminați în mediul exterior odată cu fecalele, de animale sau de oameni, fie că infecția oamenilor a apărut ca urmare a contactului strâns cu animalele.
Conform primei ipoteze, germenul ajunge în tubul digestiv al oamenilor în mod natural, odată cu unele alimente considerate salubre, dar în realitate contaminate cu C.difficile, de cele mai multe ori fără ca acesta să inducă o stare maladivă. Ipoteza a fost afirmată pentru prima dată în 2007 de un colectiv de cercetători canadieni (15), care au detectat C.difficile în anumite sortimente de carne, și a fost apoi confirmată de mai multe alte colective, care au depistat bacteria, fie în carne crudă tranșată pentru consum, fie în diverse preparate alimentare cu carne, recente sau conservate (10,3), fie în unele legume (1). Mai mult, C.difficile a fost depistat și în unele sortimente de preparate din carne pentru animale (24). Toate aceste constatări conduc la concluzia că izvorul primar de infecție, rezervorul primar permanent, trebuie căutat în lumea animală. Este adevărat că la unele specii de animale C.difficile a fost mai frecvent identificat decât la altele, dar important de subliniat este că numai la acele specii de animale nu a fost depistat, la care încă nu a fost căutat.
În afară de oameni, animale și alimente, C.difficile a mai fost detectat în numeroase probe prelevate din surprinzător de diverse medii: de sol, aer, plante, ape de suprafață și chiar din apă marină (17, 8).
Există deci suficiente observații care susțin prezumția că între oameni și animale este posibil un schimb permanent de germeni (dar încă nedovedit) în ambele sensuri, și că animalele, pe de o parte contaminează mediul exterior, inclusiv oamenii, fie prin contact direct, fie, mai ales, prin intermadiul alimentelor, inclusiv al apei, iar pe de altă parte se contaminează, pe diverse căi, din mediul exterior (12).
Ipoteze epidemiologice.
În fața observațiilor conform cărora C.difficile a fost găsit în intestinul persoanelor sănătoase sau bolnave, în diverse preparate alimentare de origine animală sau vegetală, în intestinul unor animale, în carnea unor animale domestice, sacrificate în mod nomal și chiar în mediul ambiant, s-a impus întrebarea: – Este vorba despre exact aceleași bacterii? Cu alte cuvinte, putem vorbi despre un autentic lanț epidemiologic, rămas atâta vreme în afara orizontului de cunoaștere a specialiștilor? Altfel spus, este vorba despre exact aceleași tipuri de C.difficile, sau de tipuri specifice diverselor specii de animale? Surprinzător, răspunsurile obținute prin minuțioase analize moleculare tind să confirme ambele ipoteze teoretic posibile: au fost identificate tulpini cu structură moleculară specifică numai unor specii de animale sau numai omului (14), dar și mai multe tulpini cu structură comună pentru mai multe specii de animale domestice de interes economic, de companie și omului (9,11,6,5).
Dacă identitatea comună dintre tulpinile de C.difficile izolate de la oameni și diverse specii de animale pare a fi bine dovedită, cel puțin pentru majoritatea tulpinilor studiate, rămâne pe mai departe obscură modalitatea prin care infecția apare, la fiecare specie de animale și la om, și dacă există un transfer curent al germenului de la animale la om și invers, sau numai un contagiu direct intraspecific.
Este bine stabilit că C.difficile poate fi detectat în multe alimente de origine animală sau vegetală, dar o corelație epidemiologică directă între prezența germenului în alimente și incidența îmbolnăvirilor la om, deocamdată nu a putut fi cert dovedită. Cu alte cuvinte, nu s-a dovedit dacă îmbolnăvirile apar ca urmare a consumului recent de alimente contaminate, sau pe alte căi, ca de exemplu prin autoinfecție a purtătorilor, prin contagiu interuman sau prin infecție exogenă de la animale (12).
În ceea ce privește propagarea tipurilor de C.difficile, mai probabilă apare ipoteza că bacteria se poate transmite de la individ la individ, în interiorul unor comunități umane sau animale, dar că, din când în când, sunt posibile și transmiteri între diverse specii de animale, sau între anumite specii de animale și om, în special prin intermediul alimentelor sau furajelor contaminate, ceea ce ar contribui la diversificarea și extinderea unor tipuri toxigene de C.difficile către alte specii de animale și om. Cu alte cuvinte, se poate prezuma că principala verigă intermediară dintre oameni și animale în lanțul epidemiologic o reprezintă mediul ambiant, căile de transmitere rămânând încă discutabile.
Implicațiile C.difficile în patologia animală
Au fost întreprinse deja numeroase investigații -majoritatea după anul 2008- privind prezența lui C.difficile în lumea animală, în special în țări din Europa de Vest, America de Nord și Australia. În România nu au fost făcute încă astfel de investigații la animale.
Au fost examinate un număr foarte mare de animale sănătoase și de animale care prezentau sindrom diareic, aparținând la mai multe specii de animale domestice, în principal bovine, ovine, caprine, porcine, solipede, câini, pisici, galinacee și palmipede, de vârste diferite (4,19). Cele mai importante concluzii pe care le-am putea trage ca urmare a tuturor acestor studii ar fi că:
-Nu a existat nici o specie de animale sau categorie de vârstă, dintre cele cercetate, la care să nu se fi depistat prezența lui C.difficile, în proporție de cel puțin 1%.
-Proporția reactanților pozitivi a variat foarte mult de la o specie la alta, și chiar în cadrul speciilor, de la un lot la altul, între 1 și 78%, fără vreo corelație evidentă cu starea clinică a animalelor -sănătoase sau diareice. Cu incidența cea mai mare s-a detectat C.difficile la loturile de purcei sănătoși: între 50 și 78.3%, și diareici, între 22,8 și 57,7%, precum și la unele loturi de cai sau viței.
-Ribotipul 078, cel mai frecvent la purcei și viței, -prezent și în infecțiile digestive la oameni-, nu a fost depistat și la câini sau pisici, în investigațiile citate, la care s-au găsit în schimb multe alte ribotipuri (4).
Ca și în cazul oamenilor, cercetările făcute la animale nu au putut să confirme transmiterea directă a infecției nici pe orizontală, de la un animal la altul, și nici pe verticală, la descendenți(15).
Diagnostic
Avându-se în vedere puținătatea studiilor privind diagnosticul, profilaxia și combaterea infecțiilor digestive cu C.difficile la animale, este necesar să fie utilizate la maximum cunoștințele existente deja și utilizate în patologia umană, în măsura în care acestea sunt valabile și pentru patologia veterinară. Simpla evidențiere a germenului în fecale este insuficient de concludentă, cunoscută fiind existența stării de purtători asimptomatici. O oarecare semnificație o are demonstrarea numărului foarte mare de germeni care, în faza de stare a bolii, pot atinge o concentrație de 1000000 spori/gramul de fecale, în sensul că aceasta ar justifica doar continuarea investigațiilor în scopul stabilirii certe a diagnosticului. Evidențierea prin microscopie directă a germenilor are avantajul expeditivității, față de cultivare, care este mai anevoioasă și mai de durată. Evidențierea unui număr foarte mare de C.difficile în fecale nu are valoare diagnostică indiscutabilă deoarece aceasta poate să fie rezultatul secundar al acțiunii unui alt factor, esențial, ce creează un mediu favorabil multiplicării lui C,difficile, sau poate să fie vorba de o tulpină netoxigenă și deci nepatogenă. O valoare diagnostică certă o are evidențierea capacității de elaborare a toxinelor A și B specifice tulpinii de C.difficile multiplicată luxuriant în itestin. Aceasta se poate demonstra prin metode imunoenzimatice și moleculare, care însă sunt laborioase și nu sunt la îndemâna tuturor laboratoarelor, cel puțin din lipsă de reactivi specifici. Evidențierea anticorpilor specifici nu face parte din arsenalul metodelor de diagnostic curent pentru că rezultatul furnizat este retrospectiv.
Un studiu deosebit de interesant a fost făcut recent de un colectiv de cercetători olandezi (2), care au demonstrat capacitatea a doi câini Beagle special dresați, de a identifica prin miros toate cele 30 probele de fecale cert pozitive – provenite de la pacienți spitalizați cu diagnosticul de infecție cu C.difficile-, din totalul celor 300 probe supuse testării, provenite de la pacienți diferiți (sensibilitatea și specificitatea = 100 %). Atunci când au fost supuși testării direct pacienții, prin simpla apropier, câinii au reușit să identifice 25 din cei 30 de pacienți cert pozitivi și au identificat ca negativi 265 de pacienți din cei 270 pacienți testați (98.14 %). Nu este foarte clar care anume componentă din emanații a fost recunoscută de câini, ca fiind în legătură cu prezența și multiplicarea lui C.difficile.
Utilizarea metodei în diagnosticul curent al infecției cu C.difficile la om cu ajutorul unor câini dresați este însă problematică, din cauza unor argumentații de ordin igienic și epidemiologic. Acele argumentații nu ar mai fi valide în perspectiva utiizării metodei de diagnostic a bolii la animale. Din păcate, deocamdată nu există nici un fel de studii în acest sens, deși am convingerea că ar fi utile. Unul din motivele care mă determină să afirm aceasta, este faptul că, cu ocazia miilor de necropsii pe care le-am făcut în marile crescătorii de porcine, una dintre cele mai frecvente afecțiuni constatate a fost colita difteroidă ( în special pe fondul așa-zisei ”crize de înțărcare” a purceilor tratați masiv cu antibiotice), a cărei etiologie numai rareori a putut fi precizată prin examen de laborator, atunci când avea alte etiologii (care evident că încă nu includea și C.difficile, despre care se cunoștea prea puțin la momentul respectiv). Deocamdată, în România nu avem cunoștință să fi fost antamate nici un fel de cercetări privind rolul posibil al baceriei C.difficile în patologia animală.
Tratament
La oameni tratamentul este posibil prin înlocuirea antibioticului care a indus dismicrobismul intestinal cu un antibiotic cunoscut ca activ față de C.difficile, cum este vancomycina, metronidazolul sau un alt antibiotic, ales ca rezultat al antibiogramei. În plus, la oameni se discută și despre posibilitatea tratamentului sau a prevenirii recidivelor cu ajutorul serului imun anti toxine, ser care și-a dovedit eficacitatea în mod experimental și pe animale (20). La animale, necesitatea tratamentului medicamentos rămâne o problemă deschisă. În orice caz, utilizarea unor antibiotice sau chimioterapice folosite în medicina umană trebuie evitată. Mai importantă apare necesitatea identificării cauzei care a favorizat apariția bolii, neutralizarea ei și reconstituirea unei microbiocenoze normale.
Profilaxie
Eficacitatea imunogenă a vaccinării contra enteritelor cu C.difficile a fost bine stabilită pe animale de laborator, în scopul prevenirii bolii la oameni, cu ajutorul vaccinurilor de tip toxoid, dar oportunitatea recurgerii la aceasta se pare că s-ar reduce la prevenirea recidivelor, care nu sunt rare în această boală (21). Prevenirea bolii la animale de rentă sau de companie prin vaccinare ar fi de asemenea posibilă, dar tot problema oportunității se pune, deoarece momentul apariției bolii este imprevizibil, or, stabilirea unor scheme de vaccinare periodică pentru toate speciile receptive prin adăugarea încă a unei vaccinări, nu pare o strategie dezirabilă. Prevenirea recidivelor prin vaccinare are însă sens și la animale. Totuși, propria-mi experiență practică, mă îndreptățește să postulez că imunizarea scroafelor gestante sau a purceilor sugari s-ar putea să se justifice economic, cu efect favorabil în prvenirea diareei de înțărcare.
BIBLIOGRAFIE
1 Bakri, M.M., Brown, D.J, Butcher, J.P., Sutherland, A.D. Clostridium difficile in ready-to-eat salads. Scotland. Emerg. Infect. Dis. 2009. 15(5) pg. 817-818.
2 Bomers,M., Agtmael, M., Luik.,H., Veen, M., Vandenbroucke-Grauls,Christina., Smulders, Y. Using a dog’s superior olfactory sensitivity to identify Clostridium difficile in stools and patients: proof of principle study. BMJ 2012. pg. 345
3 Broda, D.M., DeLacy, K.M., Bell, R.G., Braggins, T.J., Cook, R.L. Psychrotrophic Clostridium spp. associated with ‘blown pack’spoilage of chilled vacuum-packed red meats and dog rolls in gas-impermeable plastic casings. Int. J. Food Microbiol. 1996. 29(2–3) pg. 335-352.
4 Ellin Doyle, M. Clostridium difficile as a Risk Associated with Animal Sources. Fri Food Safety Reviews. 2013. pg. 1-17
5 Goorhuis, A., Bakker, D., Corver, J., et all. Emergence of Clostridium difficile infection due to a new hypervirulent strain, polymerase chain reaction ribotype 078. Clin. Infect. Dis. 2008. 47(9) pg. 1162-1170.
6 Goorhuis, A., Debast, S.B., van Leengoed, L.A. et all. Clostridium difficile PCR ribotype 078: an emerging strain in humans and in pigs? J. Clin. Microbiol. 2008. 46(3) pg. 1157.
7 Hannah Gould, L., Brandi Limbago. Clostridium difficile in Food and Domestic Animals: A New Foodborne Pathogen? Clinical Infectious Diseases. 2010. Volume 51 Issue 5 pg. 577-582.
8 Hopman,N.,Keesen, E. et all. Acquisition of Clostridium difficile by piglets. Vet Microbiol. 149. pg. 186-192
9 Jhung, M.A., Thompson, A.D., Killgore, G.E et all. Toxinotype V. Clostridium difficile in humans and food animals. Emerg. Infect. Dis. 2008 14(7) pg. 1039-1045
10 Jobstl, M.,Heuberger,S., Indra, A., Nepf, R., Kofer, J., Wagner, M. Clostridium difficile in raw products of animal origin. Int. J. Food Microbiol. 2010.138(1–2). pg. 172-175
11 Lefebvre, S.L.,Waltner-Toews, D., Peregrine, A.S., et all . Prevalence of zoonotic agents in dogs visiting hospitalized people in Ontario: implications for infection control. Hosp. Infect. 2006. 2(4) pg. 458-466 .
12 McDonald, L.C., Coignard, B., Dubberke, E., Song, X., et all.. Recommandations for surveillance of Clostridium difficile-associated disease. Infect. Control Hosp. Epidemiol. 2007. 28(2) pg.140-145.
13 McDonald, L.C.,Lessa,F.,Sievert, D.,Wise, M.,Hererra,R. et all. Vital signs Preventing Clostridium difficile infections. Morbid Mortal Weekly Report. March, 9. 2012. 61 (09) pg.157-162
14 O’Neill, G., Adams, J.E., Bowman, R.A., Riley, T.V. A molecular characterization of Clostridium difficile isolates from humans, animals and their environments.Epidemiol. Infect. 1993. 111(2) pg. 257-264
15 Rodriguez-Palacios, A,, Staempfli, H.R,, Duffield,T., Weese, J.S. Clostridium difficile in retail ground meat, Canada. Emerg. Infect. Dis. 2007. 13(3) pg. 485-487
16 Rousseau,C.,Poilane,I., De Pontual,l.,Maherault, A.C.,Collignon, A..Clostridium difficile carriage in healthy infants in the community: a potential reservoir for pathogenic strains. Clin. Infections Diseases. 2012 Nov. 55(9) pg. 1209-1215.
17 al Saif N, Brazier JS . The distribution of Clostridium difficile in the environment of South Wales. J. Med. Microbiol. 1996. 45(2) pg. 133-137.
18 Secașiu, V. Boli produse de germeni din genul Clostridium. C. difficile. În Boli infecțioase ale animalelor-bacterioze. Sub coord. Radu Moga Mânzat. 2001 pg. 595-597
19 Schneeberg, A.,Rupnic, M., Neubauer, H., Seyboldt, C. Prevalence and distribution of Clostridium difficile PCR ribotypes in cats and dogs from animal shelters in Thuringia, Germany. Anaerobe. 2012. 18(5) pg. 484-488.
20 Song, Zhao.,Chandrabali,Ghose et all. Human Vaccines &Immunotherapeutics. 2014 Volume 10, Issue 12 pg. 3522-3530
21 Stavros, Sougioultzis., Lorraine, Kyne., Denise, Drudi et all. Clostridium difficile toxoid vaccine in recurent C.difficile associated diarrhea. March 2005. Volume 128. Issue 3. pg. 764–770
22 Volintir,V., Moga Manzat, R., Jivanescu,I., Haupt. F. Infecţia micotică, o cauză a insuccesului terapiei gestroenteritei viţeilor nou-născuţi. Rev. de zoot şi med. Vet. nr.1, 1968, pg. 80.
23 Volintir,V., Moga Manzat, R., Jivanescu, I., Popescu, I.,Garoiu, M. Gastroenterita micotică a purceilor sugari. Lucr. Șt. IAT vol. XI. 1968. pg. 365
24 Weese, J.S., Rousseau, J., .Arroyo, L. Bacteriological evaluation of commercial canine and feline raw diets. Canadian Veterinary Journal-Revue Veterinaire Canadienne. 2005. 46(6). pg.51
Posted in Profesional-stiintific and tagged animale, antibiotice, Clostridium difficile, enterite pseudomembranoase, ribotip, toxinele A și B by Radu Moga Manzat