LEPTOSPIROZELE
Prof. dr.Radu Moga Mânzat
Leptospirozele sunt boli infecţioase cosmopolite, care afectează omul şi foarte numeroase specii de animalele domestice şi sălbatice, produse de diverse tipuri antigenice ale bacteriilor cuprinse în genul Leptospira, manifestate clinic prin febră, anemie, hemoglobinurie, icter sau prin avort, dar care foarte frecvent evoluează inaparent clinic. Cunoscută şi descrisă clinic la om încă din secolul al XIX-lea, sub denumirea de boala lui Weil-Vasiliev, leptospiroza a beneficiat de elucidarea etiologiei la începutul secolului XX (1915-1916), ca rezultat al activităţii simultane dar independente a trei colective de cercetători ( Inada, Ido et all; Uhlenhut şi Fromme; Hubener şi Reiter), care au identificat drept agent cauzal al bolii la om un microorganism spirochetomorf, denumit de Noguchi (1917) “Leptospira”. Aproape concomitent a fost identificat şi rezervorul natural de infecţie, reprezentat de şoareci şi şobolani. La câini, boala fusese descrisă clinic încă din 1852, de Hofer şi apoi de Klet (1898) sub numele de boala de Stuttgart, dar etiologia leptospirică a fost stabilită abia în 1933, de către Klarenbeck şi Shuffner.
Tags Leptospira, Leptospirozele
Etiopatogenie
În conformitate cu reevaluarea făcută la întrunirea experţilor Subcomitetului Taxonomic Internaţional pentru genul Leptospira din anul 2002, acesta este unul dintre cele trei genuri ale familiei Leptospiraceae, cuprinzând 17 specii distincte genetic, dintre care 8 specii patogene ( Leptospira interrogans, Leptospira kirschneri, Leptospira noguchii, Leptospira alexanderi, Leptospira weilii, Leptospira genomospecies 1, Leptospira borgpetersenii, Leptospira santarosai), 3 specii oportuniste ( Leptospira inadai, Leptospira fainei, Leptospira broomii) şi 6 specii saprofite, nepatogene ( Leptospira biflexa, Leptospira meyeri, Leptospira wolbachii, Leptospira genomospecies 3,4 and 5). În afară de aceasta, rămâne în uz şi clasificarea mai veche, bazată pe structura lor antigenică, ce subâmparte genul în circa 300 de serovaruri, ale căror denumiri au fost asociate fie cu specia-rezervor, fie cu numele descoperitorului, fie cu locul izolării. Mai multe serovaruri înrudite antigenic sunt reunite într-un serogrup comun. În prezent, pentru definirea unei tulpini este adoptată o nomenclatură care include ambele criterii, înscrierea făcându-se cu litere italice pentru apartenenţa de specie şi cu litere non-italice pentru apartenenţa la un anumit serovar. Exemplu: Leptospira interrogans serovar Australis, cu precizarea că unele serovaruri pot fi comune mai multor specii (1). Leptospirele sunt – aşa cum sugerează şi numele – microorganisme spirochetomorfe foarte fine, lungi de 6-40 μm, dar foarte subţiri, având o grosime sub limita de vizibilitate a microscopului optic obişnuit. Sunt Gram negative, dar se impregnează slab cu coloranţii pe bază de anilină, astfel că pentru vizualizarea lor se practică fie impregnarea cu substanţe argentice, fie examinarea lor nativă, necolorată, cu ajutorul condensatorului cardeoid (4). Se cultivă pe medii speciale ( Korthof, Terskih) în aerobioză, la temperatura de 28-30°C. Sunt foarte sensibile la acţiunea agenţilor fizici şi chimici. Toate substanţele dezinfectante le distrug rapid, în special cele cu pH acid. Prin uscare mor instantaneu. La fel, sunt nocive temperaturile disgonice, cum sunt cele de 37 ºC sau de îngheţ. În apele de suprafaţă curate, leptospirele patogene pot să supravieţuiască mai multe săptămâni, dar în apele murdare nu rezistă. De exemplu, în apele reziduale provenite din crescătoriile de porci sunt distruse în doar câteva ore. Temperatura optimă de conservare este de 11ºC ( 3 ). Nu întotdeauna contactul unui organism sensibil cu un mediu conţinând leptospire virulente se soldează cu iniţierea unei infecţii şi a stării de boală. Este nevoie ca leptospirele să ajungă pe mucoasele aparente sau pe o porţiune de piele lezionată, care le permite să depăşească bariera mecanică cutanată de apăraree a organismului, să ajungă cel puţin până la nivel capilar, de aici în sânge şi odată cu acesta- în care se şi multiplică-, în tot organismul. Mucoasele oculo-nazală, buco-faringiană şi esofagiană, chiar intacte, pot fi porţi propice de intrare a leptospirelor în organism. Nu şi mucoasa stomacală, deoarece odată ajunse aici sunt distruse rapid de aciditatea gastrică. Multiplicarea în sânge este acompaniată de hipertermie, care atinge puseul undeva între zilele 3-7 de la infecţie. După 7-8 zille de la infecţie încep să apară anticorpii specifici, a căror existenţă este incompatibilă simultan cu prezenţa leltospirelor, pe care le elimină, astfel că după 14 zile de la infecţie în sânge şi în ţesuturile irigate de acesta nu se mai găsesc decât anticorpi, la un titru maxim sau aproape maxim, cu excepţia rinichilor, mai precis a tubilor contorţi unde, la adăpost de acţiunea directă a anticorpilor, mai pot dăinui o perioadă variabilă de timp, în funcţie de specie, sau chiar să se multiplice, eliminându-se prin urină. În timpul septicemiei leptospirele îşi exercită acţiunea nocivă în special asupra eritrocitelor, hepatocitelor, celulelor endoteliale şi a celulelor renale, principalele consecinţe patogene fiind eritropenia, fragilitatea vasculară, tulburările hepatice, renale şi icterul, care poate fi atât de natură hemolitică, cât şi de natură hepatică. O altă consecinţă poate fi avortul, la femelele cu placentă epiteliocorială (suine, bovine) aflate în a doua jumătate a perioadei de gestaţie, când aceasta devine permeabilă pentru leptospire, care vor invada şi ucide progenul. De notat că patogeneza nu decurge identic în toate cazurile. Atât natura leptospirelor (genotipul, serovarul), cât şi specia sau vârsta animalului afectat influenţează mult patogeneza, generând aspecte anatomo-clinice foarte diferite. Patogenza în leptospiroză este rezultanta acţiunii directe a germenilor aspra ţesuturilor, combinată cu acţiunea corpilor toxici elaboraţi de celulele afectate şi cu însăşi efectul negativ al răspunsului imun faţă de infecţie.
Epidemiologie
Chiar dacă nu toate speciile de animale au putut fi investigate până în prezent, se admite totuşi ca probabil că sunt receptive faţă de infecţia leptospirică toate speciile de animale homeoterme- omul ne făcând excepţie-, dar unele specii de animale sunt mai receptive decât altele faţă de aceeaşi specie sau serovar de leptospire, şi invers, unele specii sau serovaruri de leptospire sunt mai patogene decât altele faţă de aceeaşi specie de animale. În acest sens, se poate vorbi despre o anumită specificitate de specie. Spre exemplificare, porcii domestici şi cei sălbatici se infectează în mod frecvent cu L.pomona şi L.tarassovi, pentru care sunt consideraţi gazde naturale, dar se pot infecta accidental şi cu L.canicola sau L.icterohamorrhagiae sau alte serovaruri, pentru care sunt gazde facultative, în timp ce canidele sunt frecvent infectate cu L.icterohaemorrhagiae sau L.canicola, pentru care sunt gazde naturale, şi numai accidental se infectează cu L.pomona, L.tarassovi sau alte serovaruri. Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase, valabile pentru majoritatea speciilor de animale: şobolanii pot fi consideraţi gazde principale pentru L.pomona şi L.icterohaemorrhagiae, şoarecii pentru L.grippotyphosa, L.ich., bovinele pentru L.hardjo. Se poate afirma că infecţia leptospirică este practic prezentă la mamifere în toată lumea, dar diversele specii şi serovaruri de leptospire sunt foarte inegal răspândite, atât din punct de vedere geografic, cât şi printre speciile de animale din fiecare zonă. O amplă trecere în revistă a speciilor de animale sălbatice (sconcs, racoon, oposum, marmotă, nutrie, zibelină, castor, veveriţă, vulpea roşie şi vulpea cenuşie, şobolanul negru şi şoboanul cenuşiu, diverse specii de iepuri şi căprioare), la care a fost demonstrată existenţa infecţiei leptospirice, în diverse state de pe cuprinsul SUA, precum şi a tipurilor de leptospire infectante, a fost publicată de Shotts, în 1981. Reacţii serologice pozitive antileptospirice au fost puse în evidenţă în ţara noatră şi la unele specii de păsări şi heteroterme -şerpi, broaşte ţestoase-, dar implicarea leptospirelor în patologia acestora a rămas o problemă incertă, deoarece nu au putut fi izolate şi leptospire de la indivizii respectivi (2,4 ). Izolarea de leptospire de la heteroterme -şerpi şi broaşte- a fost totuşi raportată de alţi autori, citaţi de Shotts (1981), dar fără a li se atribui vreo implicaţie patologică. Nu se poate susţine că animalele domestice sunt mai sensibile faţă de infecţia leptospirică decât cele sălbatice sau invers, dar este necontestată aserţiunea că animalele sălbatice reprezintă un permanent rezevor natural de leptospire şi un permanent izvor de infecţie, atât pentru restul animalelor, cât şi pentru om. Secaşiu et all. (2003) au relevat legătura dintre existenţa leptospirozei la animalele sălbatice şi cele domestice. Astfel, autorii au remarcat asocierea în timp şi spaţiu: a leptospirozei la căprior cu două focare în ferme de bovine; a trei focare de infecţie la mistreţi, cu două focare în ferme de porcine; a infecţiei la iepuri, bizami, mistreţi şi porci domestici din aceeaşi zonă, ca şi a leptospirozei la şobolanii din ferme de porci şi din gospodării ale muncitorilor forestieri din apropriere. Specile de animale la care infecţia leptospirică se înregistrează cu cea mai mare frecvenţă sunt suinele, bovinele şi canidele, la care, în cazul animalelor sălbatice se adăugă şobolanii şi şoarecii. Secaşiu et.all.(2003), într-un studiu făcut pe 1770 probe recoltate de la 22 de specii de animale sălbatice vii sau cadavre, au diagnosticat leptospiroza la bizam, căprior, lopătar, mistreţ, iepure, liliac, lup, vulpe, viezure, urs, şobolani şi şoareci. După Nesterov (1984), speciile animalelor de vânat cele mai afectate sunt: vulpea, dihorul şi bursucul, urmate în ordinea frecvenţei de mistreţ, căprior, cerb carpatin şi iepurele de vizuină. Cu o frecvenţă ridicată au fost găsite reacţii positive, în ţara noastră, şi la arici (2,3). Incidenţa cea mai mare a infecţiei leptospirice printre indivizii unei specii de animale nu reflectă însă în mod obligatoriu şi receptivitatea naturală cea mai ridicată a speciei respective, deoarece producerea infecţiei nu depinde numai de susceptivitate ci şi de alţi factori, care ţin de modul şi condiţiile de viaţă, de posibilitatea practică de realizare a contaminării. În generlal, infecţia leptospirică se transmite cu mai multă uşurinţă printre aimalele aparţinând unei specii considerate gazdă naturală şi mai greu spre- sau printre animalele considerate gazde facultative. În cadrul unui efectiv de animale considerate gazde naturale, infecţia leptospirică -necombătută- se poate menţine un timp nedefinit, în timp ce într-un efectiv-gazdă facultativă, cu circuit închis, tinde să se stingă cu timpul, în mod spontan. În timpul bolii, respectiv a perioadei febrile, animalele elimină leptospire pe la nivelul unor mucoase, dar după epuizarea perioadei septicemice şi apariţia anticorpilor în sânge, leptospirele rămân cantonate în tubii contorţi din rinichi, de unde se vor elimina în mediul exterior cu o oarecare intermitenţă, un timp variabil, dependent de specia animală şi de serovarul infectant. Astfel, pentru leptospirele cărora le sunt gazde principale, rozătoarele pot rămâne leptospirurice toată viaţa, canidele pot rămâne leptospirurice până la doi ani, iar suinele până la şase luni, contaminând mediul ambiant care, la rândul său, devine sursă de infecţie pentru alte animale. Apele de suprafaţă relativ curate, în care leptospirele rezistă mai bine, contaminate de animale leptospirurice, comportă un risc epidemiologic crescut de îmbolnăvire, atât pentru alte animale, prin adăpare sau îmbăiere, cât şi pentru oameni, prin scăldat, dar nu numai. Eliminate într-un mediu intens poluat cu alte microorganisme, cu un pH sensibil diferit de cel neutru, leptospirele rezistă puţin timp, iar într-un mediu uscat mor chiar instantaneu (3). Pentru motivul din urmă, leptospirelor nu li se poate conserva viabilitatea prin liofilizare. Din punct de vedere al dinamicii epidemiologice, leptospirozele evoluează obişnuit ca endemii cu caracter episodic, trenant sau staţionar, de gravitate dependentă de tipul şi virulenţa leptospirelor infectante, precum şi de specia animalelor infectate.
Simptomatologie Deoarece în literatura de specialitate nu au fost publicate observaţii clinice privind evoluţia leptospirozei acute la animalele sălbatice din Europa, suntem obligaţi ca, în evaluarea acesteia să ne servim, prin similitudine, de cunoştinţele acumulate în literatură asupra evoluţiei bolii la animalele domestice stâns înrudite taxonomic (1). La toate speciile, tabloul clinic depinde de vârsta animalului afectat, de starea imunologică, de sex şi de virulenţa serovarului infectant. Astfel, la animalele tinere, manifestările obişnuite sunt febra, alterarea stării generale, anorexia, dispneea, anemia, icterul şi hemoglobinuria sau hematuria (mai ales la canide şi tineretul bovin), edeme sau ncroze cutanate. Receptivitatea şi gravitatea bolii la acestea sunt invers proporţionale cu vârsta. La femelele gestante aflate în ultima jumătate sau treime a perioadei de gestaţie se poate produce avort, fătare prematură sau la termen de progeni morţi, subdezvoltaţi, mumifiaţi sau normal dezvoltaţi dar morţi. La canide, predominante sunt pirexia, mialgia, oliguria sau chiar anuria, vomitări cu deshidratare consecutivă, mucoasele aparente apar congestionate sau icterice, presărate cu peteşii sau echimoze. La bovine şi suine predominante sunt tulburările de reproducţie, manifestate printr-un val de avorturi sau fătări de produşi neviabili, fără ca să se fi observat alte semne premonitorii (1). Temporar, secreţia lactată scade cantitativ şi se alterează calitativ, devenind mai condensată, de culoare galben-crem, cu conţinut de grunji, flocoane şi strii de sânge.
Morfopatologie Amprenta morfopatologică pe care o lasă infecţia leptospirică are multe elemente comune, dar şi diferenţe în funcţie de specia afectată, de vârsta, sexul şi statusul imunologic al animalului, precum şi de specia, serovarul şi virulenţa leptospirelor.Astfel, la canidele infectate cu L.icterohaemrrhagiae, care fac aşa-numita “formă icterică” sau “boala lui weill”, caracteristic este în primul rând aspectul icteric al mucoaselor, seroaselor, ţesutului conjunctiv subcutanat, ficatului şi al altor organe, pe când în forma “uremică”, numită şi boala de “Stuttgartt”, produsă de L.canicola şi alte serovaruri, icterul lipseşte sau este foarte slab exprimat. În ambele forme se pot găsi hemoragii pe mucoase şi seroase, epanşamente şi ulcere necrotice pe mucoasa digestivă. Ficatul şi rinichii sunt fie congestionaţi şi măriţi în volum, fie degeneraţi, cu aspect icteric şi hemoragii subcapsulare(4,6). La canide, infecţia cu L.canicola se asociază mai ales cu disfuncţii şi leziuni renale, în timp ce infecţia cu L.ich. şi L.pomona se asociază mai ales cu disfuncţii şi leziuni hepatice (1). Este posibil ca, în formele cronice, singurele leziuni frapante care să persiste să fie nefrozele. La suine, leziunile sunt frapante la animalele foarte tinnere, asemănătoare cu a canidelor: la adultele trecute prin boală sau cu forme cronice sunt caracteristice focarele degenerative sau necrotice în ficat şi rinichi. Icterul este o modificare foarte sugestivă, dar este constantă numai în infecţia cu L.ich., mai puţin în infecţia cu L.canicola şi foarte rar sau deloc în alte cazuri. Avortonii, o consecinţă frecventă a infecţiei leptospirice, sunt anemici, edemaţiaţi, cu epanşamente sero-sangvinolente, uneori icterici, cu necroze miliare hepatice. Nu rareori sunt subponderali sau mumifiaţi. La bovine, leziunile predominante sunt de asemenea datorate eritrolizei, fragilităţii vasculare şi acţiunii degenerativ-necrotice a leptospirelor asupra rinichilor, ficatului şi vaselor de sânge.
Diagnostic
Suspiciunea de leptospiroză apare atunci când se înregistrează simptome şi leziuni caracteristice (nu neapărat patognomonice) leptospirozei, aşa cum sunt: anemia, icterul, hemoragiile pe mucoase şi seroase, hemoglobinuria, avorturile, degenereşcenţele şi hemoragiile hepato-renale. Asemenea manifestări se pot întâlni însă şi în alte afecţiuni, cum sunt: hemosporidioza, cistita hemoragică, teilerioza şi diverse intoxicaţii, la bovine; infecţia cu Eperythrozoon, alte boli abortigene (bruceloza, Aujeszky, parvo şi enteroviroze), diverse intoxicaţii sau carenţe alimentare, la suine; hepatita infecţioasă (Rubarth), boala Carrė, toxoplasmoza, piroplasmoza, diverse intoxicaţii (în special oxicumarinice) sau avitaminoze (PP) la canide. Pentru aceasta, în toate cazurile de suspiciune de leptospiroză se impune necesitatea confirmării diagnosticului prin metode specifice, de laborator. Alegerea metodei de confirmare se face în funcţie de faza în care se presupune că se află procesul infecţios, urmărindu-se, fie evidenţierea leptospirelor în umori şi ţesuturi, fie evidenţierea anticorpilor în serul saguin. În practica diagnosticului de laborator, evidenţierea leptospirelor se poate face: 1) prin examen microscopic direct, în frotiuri cu preparate native ori în frotiuri sau secţiuni histologice colorate, sau 2) prin inoculări la cobai.Pentru examinarea preparatelor native se pretează numai lichidele organice perfect transparente (plasmă, ser, lichid peritoneal). Examinarea se face în câmp întunecat, cu condensator cardeoid. Frotiurile sau secţiunile histologice din ficat, pulmoni sau din avortoni, pot fi examinate după colorare, prin metode argentice. Izolarea leptospirelor pe medii speciale este posibilă în faza septicemică, din sânge sau din unele organe, inclusiv din cadavre, dar numai în primele două ore de la exitus. O metodă mai sensibilă de izolare a leptospirelor o reprezintă inocularea materialului patologic la cobai, intraperitoneal. În cazurile pozitive, aceştia fac un puseu febril, de regulă după 3-8 zile, când leptospirele pot fi vizualizate direct în plasma sanguină, sau pot fi reizolate pe medii de cultură. Diagnosticul serologic este mai facil decât metodele de evidenţiere a leptospirelor, dar are dezavantajul că furnizează rezultatul retrospectiv, deoarece animalul infectat începe să se pozitivează serologic, la un titru semnificativ, abia după o evoluţie a procesului infecţios de 8-10 zile. Repetarea examenului serologic după alte 10-14 zile, pentru demonstrarea dinamicii titrului de anticorpi, are mare valoare diagnostică. Examenul serologic se poate face prin reacţia de aglutinare-liză (tehnica macro- sau microscopică), testul de latex-aglutinare, testul imunoenzimatic ELISA sau prin RFC. În medicina veterinară nu se practică uroculturile din mai multe motive, printre care şi din cauza faptului că, chiar şi în cazurile pozitive s-ar pune totuşi întrebarea, dacă leptospirele au preexistat în urină (animalele trecute anterior prin boală rămân leptospirurice), sau au apărut în urma recentei îmbolnăviri.
Tratament Dată fiind sensibilitatea remarcabilă a leptospirelor faţă de agenţii chimici şi fizici bactericizi, printre care şi faţă de o largă gamă de antibiotice, tratamentul leptospirozei, în general, nu comportă dificultăţi deosebite, în formele evolutive acute. Cu cât mai timpuriu este instituit, cu atât mai eficient este tratamentul. În formele acute, septicemice, se poate obţine rapid sterilizarea organismului (exceptând rinichii) cu penicilină sau alte antibiotice înrudite, administrate după posologia uzuală, dar şi cu multe alte antibiotice, cu spectru larg, cum sunt tetraciclinele şi macrolidele, dar nu şi cu cefalosporine şi, mai ales, nu şi cu sulfamide. Pentru formele subacute sau cronice, în care leptospirele rămân cantonate doar la nivelul rinichilor, eventual şi al ficatului, a fost recomandată ca mai avantajoasă streptomicina. Asocierea penicilinei cu streptomicina este recomandabilă. Alte medicaţii care pot fi incluse în conduita terapeutică antileptospirică sunt: urotropina, serul glucozat, metionina şi vitaminele B, C şi K, în dozele uzuale, conform greutăţii (2,4).
Profilaxie şi combatere La animalele domestice leptospiroza poate fi eficient controlată prin măsuri generale de igienă şi imunoprofilaxie. La animalele de fermă este importantă menţinerea animalelor într-un mediu cât mai curat şi uscat, care poate să fie determinant în întreruperea lanţului epidemiologic, prin diminuarea drastică a posbilităţilor de trecere a leptospirelor de la animalul infectat la cel sănătos. În funcţie de riscul de apariţie a leptospirozei, vaccinarea se practică preventiv sau preventiv de necesitate, mai frecvent în fermele de suine şi de bovine, cu vaccinuri inactivate standardizate, dar se poate utiliza de necesitate la orice specie de animale receptive, cu condiţia utilizării unui vaccin inactivat care să conţină serovarul infectant sau o tulpină de colecţie omoloagă. Măsurile de mai sus sunt aplicabile de necesitate şi în cazul mamiferelor sălbatice, aflate în captivitate. Mult mai problematică este situaţia în cazul mamiferelor sălbatice aflate în mediul lor natural. La acestea, infecţia leptospirică se poate menţine, într-o anumită zonă geografică, un timp nedefinit. Din această cauză, animalele sălbatice reprezintă un rezervor permanent de germeni, în natură, iar din punct de vedere epidemiologic, leptospiroza este încadrată în rândul bolilor cu focalitate naturală. Dacă, în cazul animalelor domestice se poate sconta pe controlul leptospirozei, printr-un complex de măsuri igienice (din care nu trebuie să lipsească deratizările) şi imunoprofilactice, cel puţin în scopul evitării morbidităţii -nu neapărat şi al eradicării infecţiei-, în cazul animalelor sălbatice, aflate în mediul lor natural, nu se poate interveni prin măsuri similare, nici măcar în situaţii de necesitate, singurul lucru uneori posibil fiind capturarea animalelor bolnave şi tratarea lor, prin aceasta anihilându-se o sursă de infecţie pentru alte animale. În afară de implicaţiile economice, de natură veterinară, leptospiroza prezintă şi o foarte serioasă problemă de sănătate publică, aflată în atenţia O.M.S. şi O.I.E., deoarece anual se înregistrează peste 500000 de cazuri de leptospiroză, în special în rândul populaţiilor din zonele tropicale şi sutropicale, unde leptospirele eliminate în mediul ambiant prin urină găsesc excelente condiţii de umiditate şi temperatură, pentru supravieţuire. Aşa se explică frecvenţa mai mare a endemiilor de leptospiroză la muncitorii din orezării, la populaţiile din zonele inundabile din acele regiuni, dar şi la persoane din zonele temperate, care contractează boala mai ales prin îmbăiere în ape de suprafaţă stagnante (1).
Bibliografie 1) Birtles, R. (2012) Leptospira Infections. In “Infectious Diseases of Wild Mammals and Birds in Europe. First edition. Edited by Dolores Gavier-Widen et all. Blackwell Publshing Ltd. 402-408 2) Moga Mânzat, R. (1974) Răspândirea şi rezistenţa leptospirelor în mediul ambiant. Teză de doctorat. FMV Timişoara 3) Moga Mânzat, R. (1975) Über den Nachweis von pathogenen Leptospiren in den Abwässer und Klärschlämme von Schweinegrossanlagen. Archiv für experimentalle Veterinärmedizin, Bd. 29 H/4, 557-560 4) Moga Mânzat, R. (2001) Leptospirozele. În “Boli Infecţioase Ale Animalelor – Bacterioze. Editura Brumar. Timiloara. 225-244 5) Nesterov, V. (1984) Bolile Vânatului. Ed.Ceres. Bucureşti 109-112 6) Paul, I. (1996) Leptospirozele. În “Etiomorfopatologie veterinară. Editura ALL 218-229 7) Secaşiu, I.., Cerni, I., Silvaş, I. (2003) Diagnosticul Leptospirozelor La Mamiferele Sălbatice. În “Lucrările Stiinţifice Ale Celei de A 6-a Conferinţe Naţionale Pentru Protecţia Mediului. 285-291 8) Shotts, E. B. (1981) Leptospirosis. În “Infectious Diseas of Wild Mammals” cap. 30 ” Bacterial, Ricketsial And Mycotic Diseases” Edited by Davis, j. et all. The Iowa State University Press. 323-329
Posted in Profesional-stiintific and tagged Leptospira, Leptospiroze by Radu Moga Manzat