Despre știința și arta comunicării
Radu Moga Mânzat
Există cel puțin patru domenii lingvistice care sunt adiacente aceleeași paradigme tematice: dialogul, conversația, convorbirea și comunicarea. Le-am numit domenii și nu termeni sau mijloace, pentru că descrierii semantice a fiecăruia dintre acestea i se rezervă un spațiu larg în literatura de specialitate, fiecare dintre acestea operând cu instrumentație care ține atât de domeniul științei, cât si cel al artei.
Mărturisesc că, în 1990, când am aflat că la unele facultăți au apărut discipline noi de predare, ca cea a comunicării, ca știință de nivel universitar, mi s-a părut o chestiune ușor neserioasă. Eram prizonierul mentalității mele proletcultiste, urmare a unei îndelungate existențe închistată în dogma șablonardă a materialismului dialectic. Abea mult mai târziu am înțeles ce importanță uriașă poate să aibă o comunicare corectă între oameni sau între oameni și instituții, după toate regulile și în toate situațiile posibile. Am înțeles că, pentru a comunica cu maximum de elocință, este obligatorie respectarea unor reguli/norme ștințifice cărora unii vorbitori, mai talentați, reușesc chiar să le imprime o tentă ce ține de domeniul artelor. Le numesc reguli și nu principii, pentru a sublinia caracterul imperativ al regulilor, comparativ cu cel liber- consimțit al pricipiilor etice, pe care de fapt se bazează. Astăzi cred chiar că am căzut în extrema opusă, mergând până la a crede că dacă noi, românii, am fi fost capabili să comunicăm corect în ultimii 30 de ani, după toate regulile și în toate împrejurările, cu siguranță că am fi fost astăzi mult mai sus în scara valorică a națiunilor europene, decât locul jenant pe care îl ocupăm acum. Am ajuns să mă îngrozesc când mă gândesc la adâncimea subsolului de la care am pornit noi în 1990 la escaladarea viitorului, nu numai în ceea ce privește știința și tehnologia, dar și, poate chiar mai mult, în ceea ce privește educația în general, în contextul căreia, nivelul educației civice de la care am pornit, aș spune că avea chiar o tușă maladivă.
M-am hotărât să aștern astăzi aceste rânduri tocmai pentru că, cu nespusă amărăciune, constat că educația noastră, în special în ceea ce privește normele de conviețuire socială, pare iremediabil împotmolită în trecut. Și totuși, cred că trebuie făcut ceva. Cel puțin cred că trebuie încercat. Și, mai cred că începutul trebuie făcut pritr-o educație insistentă, la toate nivelurile, privind necesitatea însușirii și respectării tuturor regulilor -legilor, aș putea spune- unei comunicări civilizate, de către toți concetățenii, indiferent de craca pe care s-au cocoțat în ierarhia socială, și indiferent de împrejurări. Vreau să spun că, aceste reguli sunt importante începând de la simplele discuții private duale, între prieteni sau în familie, și până la nesfârșitele și inutilele ciorovăieli din timpul talk șhow-urilor televizate sau al perorațiilor vorbitorilor, de la cea mai înaltă tribună oficială.
Trebuie să recunosc faptul că factorul declanșator care m-a determinat să antamez acest subiect tocmai acum a fost observația că nici măcar în cercul puținilor mei prieteni care mi-au mai rămas, și pe care îi prețuiesc foarte mult, cerc aflat în inevitabilă, permanentă și rapidă restrângere, nu mai reușesc să comunic cu toată răbdarea și solicitudinea necesare și reciproc utile. Nu înțeleg din ce cauză aproape toți au căzut în patima limbariței. Aproape toți îmi par teribil de nevorbiți, dorind parcă acum, la spartul târgului, să compenseze un cumplit deficit logoreic acumulat de-a lungul vieții. Au tendința evident neostoită de a-și etala cât mai pe larg punctul lor de vedere, referitor la orice, la care iarăși evident că și țin foarte mult, pentru că –nu-i așa, nici nu s-ar putea altfel- vor cu tot dinadinsul să ți-l inoculeze intempestiv și ție, în detrimentul unor eventuale timide alte păreri, la care trebuie neapărat să renunți definitiv. Cel mai puternic și percutant argument în favoarea propriei lor păreri este faptul că ”așa cred ei”. Nu au habar că o ideie trebuie etalată o singură dată, ca atare, așa că cel mai adesea o repetă o dată –de două sau mai multe ori , până consideră că ți-au înghesuit-o bine în conștiință, în locul propriilor tale păreri care, oricum nu erau valide.
După părerea mea, orice conversație, orice dialog, trebuie să se circumscrie unui cadru, guvernat de respectarea strictă a următoarelor reguli:
-1) Vorbitorul trebuie să își dozeze singur dimensiunea exprimării unei idei, pe care să o concentreze astfel ca la o repriză/șarjă/frază (să o numim astfel) să se încadreze în limitele a 2-4 minute, până la plafonul maxim de 5 minute, dacă ideea este socotită ca deosebit de importantă. Depășirea acestei durate poate conduce la falimentarea ab initio a succesului conversației. După care trebuie neapărat să se oprească, pentru 2-3 secunde, pentru a oferi interlocutorului posibilitatea de a interveni, în cazul că acesta are completări sau obiecții, cu referire strictă la afirmațiile vorbitorului, dar să intervină tot cu o intervenție care să nu depășească 2-4 minute. Extrem de detestabil este obiceiul larg adoptat de unii vorbitori de a preveni intervenția interlocutorului ascultător, în pauza menționată (cu teama că astfel le-ar fi fragmentată alocuțiunea), fie printr-un ăăăă prelungit (vezi trucul permanent al unui fost președinte), fie printr-o mimică sugestivă cum că vrea să continue. În schimb ascultătorul adesea intervine prin diverse exclamații mai mult sau mai puțin onomatopeice, fie printr-o anumită gestică a corpului, care să sugereze că aici ar dori să intervină. După aceasta vorbitorul poate să reinsereze subiectul antamat anterior prin adăugiri sau prin emanarea unor noi idei, dar tot numai în limita de timp mai sus menționată a frazării, urmată de inevitabila pauză în favoarea interlocutorului, ș.a.m.d. Până la urmă este vorba despre o chestiune de bun- simț înnăscut, prezent la multe persoane, dar nu la toate.
-2) Interlocutorul trebuie să se dovedească a fi ”un bun ascultător”. Să aibă răbdare, să asculte expozeul vorbitorului pe întreaga durată a celor 2-5 minute, fără să își manifeste dezaprobarea în vreun fel, sonor sau vizual (prin mimică sau gestică), dar în niciun caz să nu intervină peste vorbitor, nici aprobator și nici -mai ales- dezaprobator, uneori ridicând chiar tonu, pentru a-l acoperi pe vorbitor cu propriile contra argumente. Aceasta este cea mai mare greșeală pe care ar putea-o face interlocutorul, greșeală care, repetată de mai multe ori, compromite în mod cert succesul conversației. Se ajunge la atare situații atunci când interlocutorul este conștient de incapacitatea sa de a purta un dialog decent, știind că nu este capabil să-și noteze liniștit în memorie ce și unde ar avea ceva de comentat, incapabil să rețină toate observațiile dorite și să le prezinte atunci când vorbitorul va face bine-cuvenita scurtă pauză. De teamă că o să uite, interlocutorul neinspirat face însă tentativa de intervenție, peste vorbitor, prin aceasta dându-și de fapt dovada limitelor capacității sale intelectuale. Dacă nu are de făcut referiri la expunerea primului vorbitor, interlocutorul va putea să etaleze propria ideie, dar tot cu respectarea duratei maxime admise pentru o repriză de până la 3-4-5 minute, după care urmează pauza obligatorie de 2-3 secunde pentru facilitarea intervenției primului vorbitor, dacă acesta dorește să intervină. Și așa mai departe, pe rând, fiecare participant devenind când vorbi tor, când ascultător. Alternanța la vorbire nu este obligatorie, dacă unul dintre participanți este de felul lui mai taciturn, și nu dorește des să intervină, pauza aceea de 2-3 secunde, după fiecare repriză a vorbitorului trebuie totuși și neapărat respectată! Numai dacă unul dinre partcipanți nu pare să aibă habar, nici despre regulile unei conversații civilizate și nici nu pare să mustească de bun-simț, vorbind în neștire sau întrerupându-și acoperindu-și frecvent partenul, atunci se impune fie să i se atragă atenția, fie să fie abandonat ca partener de dialog.
În fine, trebuie știut că un dialog reușit, în care să aibă loc un schimb fructuos de idei, poate să aibă loc numai dacă participanții sunt compatibili, nu neapărat din punct de vedere al nivelului pregătirii intelectuale, cât mai ales al inteligenței native și al înțelepciunii. Pentru aceasta , posibilii participanți vor trebui să se evalueze reciproc, cu anticipație, dacă se poate. O excepție o face situația când un vorbitor dorește să comunice ceva unui grup de ascultători sau unei mulțimi heterogene. Evident că într-o asemenea situație vorbitorul trebuie să adopte un limbaj accesibil tuturor ascultătorilor, și o conduită care ține de tehnica și știința retoricii.
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged comunicare, conversație, dialog, reguli by Radu Moga Manzat