SĂ  ÎNVĂȚĂM DE LA ELEFANȚI !

          Speciile antropoide, care trăiau cu mai multe sute de mii sau milioane de ani în urmă  în grupuri compuse din mai multe famili, și în care conviețuiau câteva generații la un loc, în bună pace și întrajutorare, într-un teritoriu comun erau specii vegetariene arboricole, neagresive. Din când în când apăreau și unele probleme, atunci când apărea câte un tânăr intruder, atras de feromonii unei famili statornicite într-un anumit teritoriu. Uneori se produceau și mici ”bătălii”, între famili învecinate, care probabil că își râvneau și își disputau un anumit teritoriul. Specia Homo neardenthalensis, apărută mai târziu, care pare specia cea mai apropiată de specia umană, din care nu afirm neapărat că ne tragem, dar cu care orice s-ar spune ne asemănăm foarte  mult, a devenit carnivoră, și a dobândit nu numai unele  abilități și deprinderi de viață comune nouă, de confecționare și utilizare a unor unelte/arme, dar cu care avem și unele trăsături comportamentale similare. Acestea duceau o existență stabilă teritorial dar, după cum se crede, ne lipsită de diferenduri și adversități intraspecifice, între diversele grupări de familii.
Cred că trebuie să începem raționamentul cu observația că și omul face parte dintre speciile gregare, cărora le spunem acuma, cu termenul mai pretențios de ființe sociale.
De multă vreme mă obsedează ideea că omenirea se îndreaptă în mare viteză, ca un bizon, cu capul înainte, spre un zid gros de beton armat. Nici la stânga și nici la dreapta, cu sfîrșit previzibil, catastrofal. Mă obsedează și întrebarea: Pentru care motiv omenirea nu pare deloc preocupată de cauzele profunde și consecințele unei asemenea curse sinucigase? Nu am încă răspunsul, dar îl caut și simt că sunt pe undeva prin apropierea lui. Un lucru îmi este însă clar: nu este la îndemâna tuturor grăitorilor din toate limbile și de toate culorile, care de vreo sută de ani se mulțumesc să tot încerce să înțeleagă ce se întâmplă cu noi, care sunt cauzele diverselor transformări indezirabile din societate, pe care le tot analizeză, una câte una, aparent fără legătură între ele, dar fără să își pună problema existenței unei -sau unor- cauze comune. Eu  am ajuns însă la concluzia că există așa ceva, respectiv niște cauze profunde, radiculare,care își au originea tocmai în codul genetic uman, respectiv în natura umană, de unde nu pot fi șterse, dar care ar putea fi conștientizate, controlate și în mare măsură reprimate dacă ar fi mai atent analizate. Până aici nimic nou. Îmi pare rău că trebuie să ne întoarcem atât de mult în trecut, dar cred că altfel nu putem să înțelegem unde ne aflăm și cum am ajuns aici. Vă rog deci să aveți răbdare. Deocamdată cred că trebuie să începem cu observația că omul face parte  dintre speciile gregare/sociale.
După cum se știe,   în cadrul primelor comunități umane despre a căror vechime avem cunoștință, trăitoare probabil cu mai mult de 12000 de ani în urmă, se știe în mod cert că adversitățile interumane au apărut încă de la bun început. Dar nu între membrii aceleeași familii ci între diversele comunități (grupări de familii). Mamele își îngrijeau cu devotament progenii și trăiau în bună pace cu celelalte familii din cadrul comunității conduse de unul dintre cei mai ”impunători”  masculi. Cu timpul însă la diversele famili s-a dezvoltat simțul proprietății față de teritoriul în care trăiau și care nu era la fel de convenabil peste tot. Primele confruntări violente între diversele comunităti au apărut deci și s-au dezvolltat, conform surselor de informare existente, odată cu apariția și dezvoltarea simțului proprietății. Adversitățile dintre diverse comunități au intrat în modul lor de viață, astfel că membrii fiecărei  comunități – cu timpul ajunse un fel de așezări-stătulețe-, considerau ca un fapt de la sine înțeles, aproape ca pe o datorie, că trebuie să se pregătească de luptă și să atace o comunitate apropiată, de regulă una care avea o situație materială mai bună, dar și când această motivație lipsea, ceea ce este mai greu de explicat. Astăzi se știe că în genomul fiecărei ființe umane  este sădită nevoia de apartenență/ aderență: apartenența la o familie restrânsă (părinți, copii, soți) sau extinsă (cumnați, nepoți, veri etc), apartennența la o naționalitate, la o comunitate locală, la o patrie, la o religie, la o profesie, la o doctrină, etc. Îmi închipui aceste apartenențe ca niște cercuri concentrice în interiorul cărora se dispun celelalte persoane din societate, într-o anumită ordine și după anumite priorități. Ordinea crescătoare sau descrescătoare a suprafeței acestora cercuri concentrice va trebui să fie stabilită în viitor, deși unele circumscrieri sunt clare de pe acum. De exemplu, un individ va fi întotdeauna tentat să adere la poziția unui alt individ, aflat în interiorul aceluiași cerc comunitar/familial, indiferent de partea cui este adevărul, în confruntatea cu un alt membru al societății, circumscris unui cerc comunitar mai larg, ca cel al familiei estinse. Un alt individ va fi tentat să adere de preferință la interesele interlocutorului aflat în cercul celor de aceeași naționalitate cu el, în confruntarea cu un altul,  situat în afară a acestui cerc, deși în interiorul cercului mai larg reprezentat de aceeași patrie, și așa mai departe. Totuși, extinderea acestor cercuri nu este nelimitată. Cuprinderea unui număr foarte mare de persoane, care excede limitările influențate de ordinea de priorități amintită, și independent de acestea, devine posibilă numai atunci când criteriile comunitare, de regulă liber-consimțite, devin surclasate de criterii colectiviste aflate sub egida unor dogme sau a unei discipline autoritare, de tipul dictaturii. Menționez că excepțiile de la această regulă nu lipsesc, dar sunt întotdeauna motivate de anumite interese particulare, egoiste.
Ceea ce surprinde cititorul care se informează în acest domeniu este sălbăticia cu care se desfășurau, încă din antichitate, luptele dintre comunități și cruzimea cu care erau tratati învinșii, a căror singură vină era doar aceea că făceau parte din altă comunitate. În Epoca modernă ș Contemporană maniera în care au fost tratate aceste confruntări s-a mai schimbat, dar adversitățile au rămas.Un fapt cu adevărat ilustrativ mi s-a părut situația survenită când Moise, după ce și-a condus poporul aflat în robie în Egipt, spre Pământul Făgăduinței, s-a urcat pe Muntele Sinai, unde a primit de la Dumnezeu pentru poporul său o serie de învățături înțelepte, sintetizate sub forma Decalogului, ca ghid în conviețuirea membrilor ” poporului ales ”. Ajungând pe teritoriul actualului Ierusalim, acest popor greu încerat desoartă, în loc să își păstreze unitatea și voința de  propășire în spiritul Decalogului, nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să se dividă în două regate (Iudeea și Israel), care la rândul lor s-au divizat într-un total de 12 stătulețe care, la rândul lor, s-au angajat într-un șir nesfârșit de lupte atât între ele, cât și contra altor state din apropiere, rezultatul fiind  fie căderea în sclavie, fie capturarea de sclavi, dar întotdeauna cu multe, pierderi de vieți omenești, provocate atât în cursul luptelor cât și după șfârșitul acestora, înfăptuite de către învingători, cu multă cruzime, pentru pedepsirea celor învinși. Același lucru s-a petrecut pretutindeni în lume, în Asia și Europa, din cele mai vechi timpuri, intervalurile fără războaie între țări mai mult sau mai puțin învecinate fiind scurte, dar și atunci marcate de diverse forme de asuprire,  rezultate din războaiele anterioare. Aș ilustra printre altele numeroasele războaie de cucerire și dominație care au avut loc în secolul 19, cu participarea Rusiei, Turciei, Angliei, Franței și a altori puteri, fiecare dintre acestea având ca principal scop extinderea teritorială, în detrimentul altor țări, mai puțin pregatite militar, urmate după numai câțiva ani de marea conflagrație a Primului Război Mondial. Desigur că aproape toate țările participante la această conflagrație nu aveau nimic în comun cu pretextul invocat de primii beligeranți, respectiv uciderea arhiducelui Franz Ferdinant, moștenitorul tronului Austriei. Era vorba de fapt de dorința de extindere teritorială a unor țări socotite mai puternica, în detrimentul altor țări, mai  puțin pregătite, cu prețul vieții a multe milioane de oameni nevinovați și  a dramei nenumăratelor familii, care nu aveau nimic de-a face cu scopurile conducătorilor țărilor beligerante. După nici 20 de ani , mai înainte ca rănile Primului Război Mondial să se fi vindecat, aceleași țări au declanșat un al doilea război mondial, revanșard, cu mult mai multe victime nevinovate, asupra cărora nici nu vreau să mai insist, fiidu-ne încă prea proaspete în memorie ! Ceea ce vreau să reținem înșă, este că oamenii, decând există și sunt organizați social, sunt mânați de unul și același instinct răzbuinic, împotriva contemporanilor lor, cu sau fără o motivație validă. Asocierile și alianțele stabilite cu ocazia războaielor locale sau al conflagrațiilor nu au la bază legături tradiționale de prietenie dintre națiuni, popoare sau conducătorii lor, ci pur și simplu coincidențe de interese, sau dorința de a-și valorifica superioritatea la un moment dat, într-un domeniu sau altul, atunci când se consideră că superioritatea militară le permite reanimarea unor pretexte istorice mai vechi sau mai recente, atunci când nu este vorba chiar de jaf în cea mai nudă și abjectă formă de exprimare. Dar întotdeauna la originea tuturor acestor cofruntări socotesc că se află impulsul implacabil înăscut al oamenilor spre dominație, stăpânire și violență, care are nevoie numai de condițiile potrivite pentru a se developa și dezlănțui.
Un fapt  oarecum asemănător se petrece în lumea animală. O mare parte a speciilor animale trăiesc în bune relații cu mediul ambiant, cu avantaje reciproce, uneori chiar în simbioză. Mă refer acum în primul rînd la ierbivore, dar nu numai. Acestea conviețuiesc în bună pace cu alte viețuitoare ierbivore, uneori în colectivități enorme, al căror număr nu este plafonat decât de epuizarea suportului nutrițional. În schimb, concomitent cu acestea au apăru și s-au înmulțit și alte specii, care trăiesc pe seama ierbivorelor, mă refer la carnivore,  al căror număr este limitat tocmai de numărul ierbivorelor pe care le vânează. Trebuie însă totuși remarcat că acestea nu își chinuiesc niciodată prada pe care o vânează, doar din nevoia de a se hrăni, din nevoia de supraviețire. Este chiar impresionant modul în care câte un jaguar sau o panteră ștrangulează în liniște gâtul unei gazele sau a unei căprioare, având o expresie facială care exprimă, după impresia mea, mai degrabă  regretul că este nevoit să facă așa ceva decât violență sau sadism.Pe acest fond a apărut și o a treia categorie de viețuitoare, aceea a omnivorelor, periculoase atât pentru ierbivore cât și pentru carnivore. Mă refer desigur la specia umană. La această specie apar pentru prima dată caractere niciodată prezente la vreo specie de animale, carnivore sau ierbibore, ca:  agresivitatea nemotivată de inaniție, răutatea, invidia, ura și chiar sadismul, dar și lașitatea, perfidia, parșivenia sau perversitatea. De remarcat însă că la specia umană aceste tare caracterologice, spre deosebire de carnivore,  care de regulă nu se atacă în cadrul speciei, la oameni adversitățile se manifestă de predilecție asupra congenerilor, indiferent de nivelul cercului comunitar sau colectiv pe care se află, de la cel comunitar restrâns și până la cel național, profesional, doctrinar etc. pentru că tarele generatoare respective nu pot fi explicate altfel decât prin existența unor gene recesive sau dominante indestructibile.
Și acum aș dori să răspund la întrebarea pe care uni dintre Dumneavoastră presupun că și-au pus-o deja: Care este legătura dintre textul și titlul articolului ? Ei bine, haideți să ne închipuim cum ar fi dacă am trăi într-o lume din care să lipsească toate tarele caracterologice umane care elefanților le lipsesc. O lume cu familii compuse din 3-4 generații, părinții cu copii, cu bunicii și străbunicii laolaltă, care trăiesc și se deplasează strâns uniți, între care nu numai că nu există niciun fel de disensiuni, dar chiar este vădită afecțiuunea cu care sunt protejați membrii mai bătrâni, cei mai neputincioși și cei foarte tineri și mai jucăuși. Când un leu sau alt animal de pradă flămând, le dă târcoale, puiul de elefant este împins ușor în centrul turmei și în fața leului se înfățișează elefantul cel mai puternic. Restul turmei își urmează drumul liniștiți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, parcurgând zeci de kilometri zilnic în căutarea hranei, dar fără a căuta și pricină alteor viețuitoare. Nu atacă alte animale și nu se tem de niciun fel de alte animale. Nu se agită, nu se infurie și nu se sperie de nimic, urmându-și alene traseul, conștienți că zilele nu au intrat în sac și că au suficient timp ca să ajungă uneva unde să existe suficientă apă și vegetație. Nu mai multă decât au nevoie. Nu își fac provizii. Dacă pe drum câte un membru al turmei clachează, toată turma se oprește și îl apără de prădători  așteaptând să își revină, iar dacă din nu știu care motive acesta nu își mai poate reveni, turma nu îl abandonează multă vreme, pentru a nu îl lăsa pradă fiarelor urmăritoare. Așa că nu trebuie să ne mire longevitatea acestei specii, care nu rareori ajunge la 100 de ani, chiar și în condițiile vitrege ale unui ambient parcimonios, și care sunt  demne de tot respectul nostru. Al meu în orice caz. Singurele ființe de care, deși nu se tem, dar care le sunt cu adevărat niște dușmani periculoși sunt………ați ghicit, braconierii!  Nu mă refer la țăranii care luptă pentru apărarea recoltelor lor, ci la braconierii aceia mizerabili, care omoară o frumusețe de elefant pentru colții lui, cu care să mângâie orgoliul unor îmbuibați vanituoși. Nu greșesc dacă îi voi numi, atât pe acei braconieri cât și pe beneficiarii lor, adevăratele fiare, de existența cărora pe lume eu mă rușinez. Nici vânătorii de toate felurile, care cu nonșalanță se consideră ”sportivi” nu merită mai multă considerație din partea mea.

   


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged , , by