CUGETĂRI  TARDIVE

(numai pentru uzul celor care au timpul și răbdarea necesare pentru a le parcurge în întregime)

Ani de zile am urmărit cu interes disputele interminabile din câmpul mediatic, încercând să discern de fiecare dată de care perte este dreptatea, cine minte și cine spune adevărul, cine este sincer și cine trișează. Ani grei pierduți din viață, pentru că nu înțelesesem că lucrurile nu trebuie privite doar în alb și negru, așa cum ni se prezintă nouă, naivilor. Nu înțelesesem că adevărul nu este niciodată de partea unuia sau al altuia dintre competitori, și nici că s-ar afla undeva pe la mijoc. Adevărul nu este niciodată la mijloc, ceea ce ar permite să se interpreteze că de fapt ambele părți au și nu au dreptate, în egală măsură. De fapt ambele părți sunt mincinoase, doar că nu în egală măsură. Una dintre părți este mai departe de adevăr decât cealaltă. Se știe că ”adevărul spus pe jumătate tot minciună este”. Ba uneori dacă numai 10% este o răstălmăcire a realității, aceasta ar putea induce un sens contrar întregii realități. Alteori chiar  și o virgulă, dacă este strămutată de la locul ei firesc, poate să inverseze sensul unei rostiri.
Nu înțelesesem că într-o dispută acerbă între două părți, de cele mai multe ori ambele părți mint, ambele părți sunt prefăcute și sunt animate de interese ascunse, de interese personale care vizează inducerea în eroare a acelorași victime: ascultătorii, adesea masele populare votante, între care unii naivi dar alții chiar slabi de minte, însă în egală măsură vinovați și ei de ipocrizie, prin aderarea necondiționată la una din părți, situații care survin în cazul alegerilor, dar lucrurile nu sunt diferite  nici în alte situații, cum sunt  confruntările la TV, cu sau fără miză electorală. Cu timpul am ajuns tot mai des să îmi pun tot felul de întrebări: de ce oare nu domnește în toate situațiile sinceritatea, de cănd ne complacem în această situație, numai  la noi sau și aevea oamenii par să fi devenit  denaturați, ce a indus starea actuală atât de inacceptabilă, există niște vinovați majori pentru starea în care s-a ajuns ?
Orice subiect fierbinte ar fi adus în dezbaterea publică  ar fi pledat în culori diferite de către fiecare dintre părți, dar fiecare pledând cu argumentele lui, conform intereselor proprii, cu exemple concrete, care  se știe că întotdeauna au efecte percutante. Dar noi mai știm însă astăzi și că, cu exemple concrete se poate demonstra orice, se poate susține orice aserțiune: depinde numai de unde au fost culese exemplele și de către cine.
Observ că astăzi aproape toată lumea este de părere că trăim într-o societate bolnavă, grav bolnavă, că nimic nu mai este autentic, totul este mistificat, că în nimeni și nimic nu mai poți avea încredere, că fiecare se crede un luptător contra tuturor, și că fiecare se simte amenințat de către toți ceilalți.  Extrem de triste, de deprimante aceste concluzii. Și totuși, să încercăm să înțelegem cauzele profunde ale degringoladei actuale, care generează, de la o lună la alta, tot mai mulți bolnavi de depresie, dintre care nu puțini abandonează lupta cu viața.
Să încercăm deci să mergem la rădăcina lucrurilor, la rădăcina răului, pentru că prin incriminări punctuale am înțeles demult că nu rezolvăm dilema.
               Am spus cândva că, după părerea mea, fiecare dintre noi se naște cu un imens bagaj de posibilități de dezvoltare, care există ca niște muguri  în genomul propriu, dintre care numai unii muguri se vor dezvolta, dependent  de o imensitate de factori, dintre care unii cunoscuți, alții necunoscuți. Mai departe, cred că mă suprapun parțial pe teoria mult contestatului Miciurin, care ne spunea că personalitatea fiecăruia individ se dezvoltă ca urmare a unui mix de factori cunoscuți sau nu, care acționează cu intensitate  diferită, simultan sau succesiv asupra individului. Nu cred în destin, adică în ceea ce ”ne este scris” încă de dinainte de a ne naște, dar cred cu tărie că aptitudinile și caracterele oamenilor se forjează în primii  7 ani de viață, și se conturează definitiv în următorii 14. Mediul de viață și hazardul sunt adevărații efectori. Familia, școala, și anturajul. Viața care urmează nu ne mai aduce decât acumulări cantitative, pozitive sau negative. Unul dintre personajele piesei de teatru a D-nei Ecaterina Oproiu a rostit la un moment dat : ”Cine a avut ceva original de spus în viață, a spus până la vârsta de 35 de ani, după care nu mai face decât să se repete”. Nu cred că lucrurile stau chiar așa, dar nici departe de adevăr nu este. De aici poate să pornească și ruptura dintre generații. Fiecare generație, decum a depășit vârsta de 16-17 ani  constată că este mai deșteaptă decât cea anterioară. Și în anumite privințe chiar este. Nu contează că ei știu tot mai puțin, spre nimic, din ceea ce a marcat viața înaintașilor lor.„ Istoria este bună doar pentru uzul  istoricilor, literatura pentru uzul scriitorilor și al profesorilor de română. Viața începe de la noi și suntem hotărâți să o trăim din plin, fără nicio reținere. Cultura noastră începe de la cunoașterea utilizării smartfonului, laptopului, tabletei și internetului, chiar dacă habar nu avem pe ce principiu funcționează”. Dar de unde au răsărit aceste generații spontanee ? Prima dintre aceste generații s-a constituit chiar în focul Revoluției din Decembrie 89, din foștii slujitori ai Conducătorului, care considerau că merită mai mult decât locurile călduțe pe care îi acceptase acesta. Oportuniști din naștere, ei au sărit imediat pe coama noului val și s-au aliniat disciplinați  în spatele celui mai reprezentativ dintre ei: Tovarășul  Ion Iliescu. Au pus mâna imediat pe putere (pentru că de șiretlicurile politice nu erau străini, spre deosebire de bieții revoluționari) și au pretins că ei au condus Revoluția! Bineînțeles că nu reușeau asta dacă nu se sprijineau pe umerii unor personalități proeminente ale momentului, ca Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și alții, pe a căror naivitate – în cazul unora- sau prostie- în cazul altora – s-au bizuit. După ce și-au adjudecat și consolidat puterea politică și economică, aceștia și-au trimis progeniturile la studii în străinătate, dar nu la Moscova, ci în Occident, și astfel și-au asigurat și viitorul politic, pe baza unei noi generații, dar care avea aceleași năravuri ca cei care i-au crescut  și educat, pentru că ”ce naște din pisică șoareci mănâncă”. În paralel a crescut și s-a dezvoltat o nouă generație de oportuniști de conjunctură, oameni fără nicio conștiință, inculți dar ariviști, lacomi până la bulimie, care s-au cățărat atât de sus cât de mult i-a ajutat perfidia, viclenia și nesimțirea, însușiri naturale indispensabile succesului în ascensiune.
Pentru mine, revelația în cugetare a apărut mai recent, atunci când mi-am dat seama că societatea românească nu mai poate fi comparată cu o piramidă uriașă, în vârful căreia s-ar afla ”lupul alfa”, pe care în fond nimenea nu a reușit să îl identifice. O asemenea societate piramidală aparține trecutului. Asăzi societatea este compusă dintr-o multitudine de piramide puternice, conduse de tot atâția ”lupi alfa”, care mimează confruntarea dar în subsidiar cultivă negocierea, fără să își scoată însă ochii. Din când în când apare câte un Dragnea, care se visează hegemon peste mai multe piramide, dar atunci acesta, printr-un efort comun al celorlalți lideri este trimis la Rahova, pentru o vreme. Avem astăzi o piramidă a justiției, alta a finanțelor, alta a sănătății, alta a educației, a industriei, a comerțului, a instituțiilor de forță, a administrațiilor etc. În cadrul fiecărei piramide se dau lupte pentru ocuparea pozițiilor suverane, dar o caracteristică importantă a luptelor pentru putere, care acționează ca o lege nescrisă este aceea că loviturile nu trebuie să fie mortale sau definitive și mai ales să nu afecteze în vreun fel agoniselele obținute deja în timpul funcțiilor, printr-o varietate infinită de metode de furăciune. Echilibrul  dintre aceștia  se stabilește în parlament, unde sunt angajați să se certe în numele baronilor cei mai josnici dintre simbriași. Senzația generală pe care o au oamenii cinstiți este aceea că ne aflăm pe o navă care plutește în derivă, fără busolă, și care se scufundă încet din cauza unor avarii cauzate de niște torpile lansate și dinspre afară și dinăuntru.
Desigur că există și mulți cetățeni onorabili, care nu sunt indiferenți, și care sunt foarte dotați, inteligenți și dornici să contribuie cumva la repararea navei, dar aceștia nu pot să se apropie prea mult de vârfurile decidente ale piramidelor, toate locurile fiind ocupate de ariviștii strâns legați între ei prin fire nevăzute de interese. În această situație încâlcită eu nu mi-am mai putut închipui  societatea românească decât ca pe un ghem de sfori, care nu mai poate fi deșirat trăgănd de un capăt al firului sau, altfel spus,” tăind capul  hidrei„ și nici că va trebui să apară o mare personalitate providențială care să aducă nava pe linia de plutire. Da, în decursul istoriei au apărut câteva asemenea personalități puternice, dar au fost cu toții fie împușcați, fie întemnițați, fie alungați din țară, de la Alexandru Ioan Cuza și al său prim ministru Barbu Catargiu și până astăzi. Societatea actuală este putredă în întregul ei. Nicio reformă  și nicio rotire a cadrelor nu o mai poate salva, cât timp se contează pe aceiași oameni (la toate nivelurile), având aceleași deprinderi (povestea cu lupul și blana…)
Salvarea o văd totuși ca posibilă , dar numai dacă se repornește de la bază, de la firul ierbii.  Aceasta însă ar fi o operațiune de durată. Ar fi oare posibil așa ceva în România? Eu cred că da, însă numai dacă se începe cu învățământul. Ar mai fi posibilă investirea în fruntea învățământului românesc a unui alt Spiru Haret? Mai departe cred că un asemene om, împreună cu colectivul său ar ști ce are de făcut, că vor găsi metodele să sisteze toate porcăriile care stau la bază fabricării de diplome fără acoperire, a falsificării examenelor la toate nivelurile, inclusiv a doctoratelor, a plagiatelor, a titlurilor științifice acordate printr-un fel de ”troc„  între facultăți, a concursurilor de promovare aranjate etc. Nu cred că niște conducători care și-au dobândit diplomele pe merit, cu sârgoință, în Occident ar mai tolera actuala stare de lucruri. Insist pe criteriul diplomelor realizate în Occident, pentru că altfel în fruntea învățământului ne-am trezi tot cu d-na Andronescu, Liviu Pop, Monica Anisie și  toți ceilalți habarniști, pe care îi cunoașteți. Trebuie început cu eliminarea imposturii din învățământul de toate gradele. Cu timpul, în decurs de câțiva ani, autenticul ar înlocui impostura, iar cadrele astfel formate vor fi capabile să formeze, la rândul lor, alte cadre valoroase, în toate domeniile. Trebuie să credem că cu timpul profesorii vor fi profesori, doctorii vor fi doctori, magistrații magistrați și așa mai departe. Consider că suntem obligați să fim optimiști, să începem, să încercăm cel puțin,  pentru a nu ne acoperii de oprobiul generațiilor viitoare.


Posted in Cugetari/Reflectii and tagged by