INTERVIU cu Prof.univ. Dr. RADU MOGA MANZAT

                          

                                                                                                   Realizat de Prof.dr.Alin Bîrțoiu

                                                                                                    Publicat în Revista Veterinaria Nr.21

                                                                                                     Ianuarie-Martie 2016 pg 50

1. Reporter: – Domnule Profesor am dori să aflăm motivele care v-au determinat să alegeți medicina veterinară ca profesie.

– Cred că o să vă cam dezamăgesc de la bun început. Este vorba pur și simplu despre un șir de întâmplări. Mai concret, spun că eu nu am ales această profesie, ci că m-a ales pe mine forța împrejurărilor să intru în marea familie a veterinarilor. Am fost un elev silitor al Școlii Tehnice de Minerit- secția electromecanică – singura care putea fi urmată în Brad, jud.Hunedoara, în anul1952. Dar, din păcate, în 1955, pe când ajunsesem în anul III, școala pe care o urmam s-a desființat brusc, fără nici un avertisment prealabil. Și uite așa am ratat șansa de a deveni un bun ing. minier, pentru care eram setat (pentru că, după anul IV aș fi avut dreptul să intru la Facultatea de Mine din Petroșani, făra examen de admitere, în baza mediei bune pe care o aveam). A trebuit însă să o iau de la început, cu clasa 8-a de liceu, pe care l-am făcut la fără frcvemță. Având o condiție materială extrem de modestă, fiind lipsit de sprijin părintesc foarte de timpuriu, după absolvire am fost bucuros să urmez chemarea unui unchi din Timișoara, care s-a oferit să mă susțină material, și cu ceva meditații, să fiu admis în anul întâi la Instituul Agronomic din Timișoara. Pentru mine asta a însemnat o mare șansă, pe care am apucat-o cu amândouă mâinile, echivalând-o cu șansa oferită unui naufragiat de către o colectivitate de pescari, de pe țărmul unui ocean învolburat al acelor vremuri tulburi. Aici, de la început a trebuit să optez între agricultură și zootehnie. Am ales zootehnia. Nu știu dece. Dar mi-a plăcut foarte mult facultatea, am învățat foarte bine, am obținut bursă de merit plus bursă republicană, și priveam cu multă încredere viitorul. Numai că, după anul trei de facultate, din nou mi s-a desființat școala pe care o urmam!. Tot pe neașteptate. Acum aveam de ales între Facultatea de Agricultură și cea de Medicină Veterinară din București. Despre ultima nu știam practic absolut nimic, dar ni s-a spus că ea înglobează și creșterea animalelor, respectiv zootehnia care tocmai se desființase, și pentru care simțisem o oarecare atracție și apoi mult atașament, așa că am optat pentru veterinară. Adevărul este că dintotdeauna am îndrăgit natura, în special expresia ei pe partea animală și vegetală. Până astăzi nu am încetat să mă tot mir de toată complexitatea și de toate minunățiile pe care mereu ni le dezvăluie natura vie. Și din nou m-am pus pe învățat cu încredere, astfel că, pe tot parcursul școlarizării am beneficiat în continuare de bursă (care pentru mine era absolut vitală), iar la finele ultimului an, pe baza mediei generale, am beneficiat de o repartiție guvernamentală la Facultatea de Medicină Veterinară din Timișoara, care fusese recent înființată. Din acel moment am început să mă atașez puternic afectiv de profesia pe care urma să o slujesc, pentru tot restul vieții. Cu timpul am înțeles ce norocos am fost ajungînd aici, sentiment la care a contribuit și minunatul colectiv de la Disciplina de boli infecțioase, în mijlocul căruia am nimerit, colectiv condus de Profesorul Valentin Volintir, un model pentru mine, căruia nu voi conteni să îi port respectul și recunoștința cuvenite, pentru formarea mea profesională și morală. Ne fiind de felul meu un carierist, nu am schimbat în decursul vieții niciodată această disciplină, pentru nicio altă disciplină care mi-ar fi oferit o ascensiune mai rapidă, și pentru nici un alt loc de muncă în afară a Facultății, deși ocazii au fost destule. Am considerat, și continui să cred că, traseismul ocupațional (ca și îndeplinirea pe timp mai îndelungat a unor funcții administrative) poate să te ajute material, dar este un handicap insurmontabil în desăvârșirea profesionlă autentică (dacă cumva se dorește așa ceva) sau mai pe șleau spus, conduce în mod inevitabil la descalificarea profesională (proporțională cu timpul alocat), niciodată recunoscută de cei în cauză. (more…)


Posted in My complete profile, Profesional-stiintific and tagged , by