Errare humanum est, perseverare diabolicum
Deja toată lumea a sesizat că direcția în care ne mișcăm nu este bună, în ceea ce privește alimentația noastră zilnică, din ultimii ani. Dar tare puțini sunt aceia care intuiesc și cam care ar putea fi calea ce bună. Și mai puțini sunt cei ce intuiesc cauzele care au condus la situația actuală. Presupun că și eu mă număr printre aceștia din urmă.
În primul rând vreau să precizez că problemele cu care ne confruntăm nu ne sunt specifice. Ba cred chiar că locuitorii SUA și ai UE sunt și mai afectați decât noi. Procentul de supraponderali, al pacienților cu boli metabolice și neoplazice este chiar mai mare în SUA și unele țări UE decât în România. Așa că justificarea cum că ”noi nu facem decât să urmăm examplul unor țări mai avansate decât noi”, este o prostie. Nu tot ce fac occidentalii este foarte bine și demn de urmat. Unle lucruri greșite le fac dumnealor constrânși de împrejurări. Ca de exemplu: Din cauza creșterii continue a costurilor cu forța de muncă, s-a trecut masiv la industrialiarea și intensivizarea exagerată a agriculturii, ceea ce a devenit posibil prin introducerea în toate sectoarele agriculturii a progreselor continue înregistrate în domeniul mecanizării, automatizării, electronicii, ca și al geneticii și nutriției. S-a ajuns astfel ca 3-4% din populația unor țări să poată să hrănească restul de 93-94% de concetățeni și să mai și exporte (nu este cazul nostru). Nu se mai ține cont de faptul că atât plantele cât și animalele sunt organisme vii care au unele necesități proprii, ce rezidă din relațiile cu mediul în care s-au format de-a lungu timpului. Ca o consecință a industrializării și intensivizării agriculturii, a apărut și nevoia dezvoltării unor rețele centralizate de comercializare angro a produselor. Au apărut magazine uriașe, gen supermarket sau hypermarket, în care poți găsi totul, de la pioneze la mese de biliard, de la sutiene la avogado, de la zacuscă la savarine sau de la pate de ficat și chiftele, la lapte pasteurizat și brânză telemea. Dar, pe câtă vreme asemenea supermagazine atotcuprinătoare se justifică în cazul produselor nealimentare, consider că în cazul produselor alimentare este o mare eroare, care pe termen mediu se va solda cu repercusiuni ireparabile pentru sănătatea consumatorilor. Voi încerca să mă explic în continuare.
Se rulează cantități imense de produse alimentare, care necesită depozitare pe termen relativ lung și care zac apoi și în vitrinele magazinelor mult timp. Dată fiind rapida perisabilitate naturală a produselor alimentare – în general de ordinul zilelor-, în noile condiții, din păcate, conservarea lor a devenit o problemă crucială, deoarece în majoritatea cazurilor, de la momentul producerii și până când alimentele sunt puse la dispoziția consumatorului, de regulă trec luni sau chiar ani de zile. De aici nevoia imperioasă de conservare sigură pe termen lung al alimentelor. Aceasta se poate face prin mai multe procedee: pasteurizarea, adăugarea de conservanți, congelarea, refrigerarea alimentelor ca atare sau în cutii metalice, de plastic, carton, în borcane etc. Cert este însă că toate metodele de conservare degradează calitățile organoleptice și nutritive naturale ale alimentelor. Denaturarea aspectului și a gustului se corectează apoi prin adăugarea de numeroși aditivi, care mai de care mai nocivi pentru sănătate, dar care sunt admiși totuși în baza argumentului că în doze reduse s-ar fi dovedit că sunt tolerați de organismul uman. Fără a se avea în vedere însă efectul cumulativ în timp sau cel prin însumarea cu acțiunea și a aditivilor din celelalte alimente, consumate concomitent. Să nu uităm că, în prezent, peste 85% din totalul alimentelor pe care le consumăm noi provin din marea industrie alimentară (de la noi și mai ales din import) și sunt tratate cu nenumărați consevanți, dintre care probabil că cei mai dăunători sunt conservanții antimicrobieni. Dar aceștia distrug inclusiv flora bacteriană intestinală normală și utilă, în favoarea florei rezistente, dăunătoare. Ne mai mirăm atunci de unde atâta cancer de colon și un noian de alte afecțiuni, care parcă au explodat în zilele noastre? Aprovizionarea magazinelor de desfacere se face din depozite supracentralizate, care nu rareori satisfac cererea unităților de desfacere aflate la distanțe de mii de kilometri. Nu mai discutăm acum despre costurile imense suportate în ultimă instanță de către consumatori pentru transporturile respective – carburanți, uzura mijloacelor de transport și refrigerare, salarii etc- despre poluarea atmosferei de către trailerele gigante care rulează non-stop distrugând șoselele de la sud la nord și de la est la vest și invers.
Ne preocupăm acum doar de degradarea calităților naturale ale alimentelor, de daunele și pericolele majore pe care le incumbă – în mod deosebit cele moderne- pentru sănătatea consumatorilor ( și chiar asupra urmașilor consumatorilor), dar nu mai puțin și de frustrarea pe care o resimțim atunci când, în locul gustului pe care ni-l sugerează minunatele fotografii ale alimentului de pe ambalaj, ne trezim pe papilele gustative cu un gust neplăcut de plastilină, de plastic, de lut sau pur și simplu de un material insipid, fără legătuă cu gustul original, nici chiar atunci când este imbâcsit cu sutele de amelioratori și mirodenii, prezente și ca atare, pe rafturile magazinelor.
E timpul să ne întrebăm din nou: Care este cauza profundă pentru care suntem obligați să tolerăm toate acestea? Răspunsul este simplu și clar: Din dorința de eliminare a forței de muncă manuală (costisitoare) prin mecanizarea și automatizarea la maximum a tuturor proceselor de producție și desfacere, în toate etapele. Ca și din dorința de a artificializa procesele de producție și de a consuma trufandale în extra sezon. Există vreun remediu la toate acestea? Desigur, cu condiția să ne lăsăm ghidați de bunul simț și să facem un pas înapoi atunci când constatăm că am greșit. O tentativă în acest sens a avut, după câte s-a vorbit, Dinu Patriciu, prin înființarea unei vaste rețele de minimagazine de cartier, numite UNICARM, destinate să satisfacă nevoile bătrâneilor din apropiere, făra putința de a se deplasa cu mașinile spre moluri sau alte supermagazine. Tentativă parțial reușită și parțial eșuată, pentru că nu se referă decât la facilitarea desfacerii către consumatorii mai neajutorați, fără să rezolve problema calității produselor alimentare vândute. Acestea sunt produse tot pe scară industrială și sunt distribuite tot centralizat (cu puține excepții), în același fel ca si în cazul marilor supermagazine, și cu aceleași dezavantaje, enunțate mai sus.
Subliniez că sistemele centralizate excesiv, de producere și desfacere a produselor alimentare în România ne distrug, încet dar sigur, micii producători autohtoni și ne aruncă definitiv în negura uitării toate tradițiile noastre sănătoase, dobândite cu trudă de-a lungul milenarei noastre existențe. Am convingerea că, dacă cineva ar face un studiu serios, care să ia în consideraare absolut toți factorii împlicați, pro și contra sistemului modern importat fără discernămânr din Occident, versus modelele tradiționale de producere și desfacere a alimentelor, la nivel loco-regional, ar reieși cu pregnanță avantajele modelelor tradiționale, nu numai din punct de vedere calitativ și social, dar chiar și din punct de vedere economic. Desigur că acest pas făcut spre înapoi nu necesită și renunțarea la anumite progrese care s-au făcut în ceea ce privește ambalarea, prezentarea, refrigerarea, taxarea, controlul etc. Esențial ar fi să se asigure conservarea metodelor tradiționale de producere, prelucrare și conservare a alimentelor, cu desfacerea în zone pe cât se poate mai restrânse, și cu încurajarea micilor producători pe toate căile posibile. Încercările făcute de către uni întreprinzători, în special din domeniul turismului, mi se par insignifiante.
Știu că această concepție poate fi socotită anacronică de către cei ce se vor moderni, dar care nu pot vedea lucrurile în perspectiva anilor viitori, decât numai dacă vor afla că și occidentalii s-au decis să își revizuiască direcția de dezvoltare, deși, tare mă tem că pentru ei este deja cam târziu.
Posted in Cugetari/Reflectii and tagged aditivi alimentari, conservarea alimentelor, inhibitori by Radu Moga Manzat